TREI

 

Când Jeremy ajunse la Herbs, mai erau ocupate doar câteva mese de pe verandă. În timp ce urca treptele spre uşa din faţă, conversaţiile încetară, iar privirile alunecară spre el. Doar mestecatul continuă, ducându-l cu gândul la modul curios în care vacile se uitau la tine când te apropiai de gardul pajiştii. Jeremy salută şi făcu semn cu mâna aşa cum văzuse că făceau cei mai în vârstă de pe verande.

Îşi scoase ochelarii de soare şi împinse uşa. Mesele pătrate şi mici erau răspândite prin cele două încăperi principale, pe ambele părţi ale încăperii, separate de un rând de trepte. Pereţii de culoarea piersicii erau lambrisaţi cu scânduri albe care dădea locului un aer rustic şi familial; către spatele clădirii, zări bucătăria.

Din nou, aceleaşi expresii ca de vite ale clienţilor în timp ce trecea. Conversaţiile se potoleau. Privirile alunecau. Când salută şi făcu semn cu mâna, privirile se lăsară în jos şi murmurul conversaţiei se porni iar. „Semnul ăsta făcut cu mâna, se gândi el, e ca o baghetă magică.“

Jeremy rămase jucându-se cu ochelarii de soare, sperând că Doris se afla acolo, când una dintre chelneriţe ieşi încet din bucătărie. Avea în jur de douăzeci de ani, era înaltă şi subţire ca o trestie cu o faţă deschisă şi veselă.

— Ia loc undeva, iubi, ciripi ea. Vin la tine într-o clipă. După ce se făcu comod lângă o fereastră, o văzu pe chelneriţă apropiindu-se. Pe ecuson scria: RACHEL. Jeremy se gândi la fenomenul ecusoanelor cu nume din oraş. „Are fiecare muncitor un ecuson?“ Se întrebă dacă era vreun fel de regulă. La fel ca salutul din cap şi semnul cu mâna.

— Pot să-ţi aduc ceva de băut, scumpule?

— Ai cappuccino? îndrăzni el.

— Nu, regret. Dar avem cafea.

Jeremy zâmbi.

— Perfect.

— În regulă. Meniu’ e pe masă dacă vrei să mănânci ceva.

— De fapt, mă întrebam dacă Doris McClellan e pe aici.

— A, e în spate, zise Rachel luminându-se. Vrei să o chem?

— Dacă nu te deranjează.

— Nu-i nicio problemă, scumpule, zise ea zâmbind. Jeremy o urmări îndreptându-se spre bucătărie şi împingând uşile batante. Peste o clipă, apăru o femeie şi îşi imagină că era Doris. Era opusul lui Rachel: scundă şi corpolentă, cu părul alb rărit care fusese cândva blond, purta un şorţ, dar fără ecuson, peste o bluză înflorată. Părea să aibă înjur de şaizeci de ani. Când se opri la masă, îşi puse mâinile în şolduri înainte de a începe să zâmbească.

— În sfârşit, zise ea lungind cuvintele în silabe, precis eşti Jeremy Marsh.

Jeremy clipi.

— Mă cunoşti? întrebă el.

— Bineînţeles. Tocmai te-am văzut la Primetime Live, vinerea trecută. Înţeleg că ai primit scrisoarea mea.

— Da, mulţumesc.

— Şi te afli aici să scrii un reportaj despre fantome.

Jeremy îşi ridică mâinile.

— Aşa se pare.

— Ei poftim. Accentul ei făcu ca literele să pară pronunţate separat. De ce nu mi-ai spus că vii?

— Îmi place să surprind oamenii. Uneori, mă ajută să obţin mai uşor informaţii exacte.

— Ei p-o-f-t-i-m, zise ea din nou. După ce surpriza se consumă, Doris îşi trase un scaun. Te deranjează dacă iau loc? Bănuiesc că eşti aici ca să discuţi cu mine.

— Nu vreau să ai necazuri cu şeful tău dacă trebuie să munceşti.

Doris aruncă o privire peste umăr şi strigă:

— Hei, Rachel, crezi că şeful s-ar supăra dacă aş sta jos? Bărbatul de aici vrea să discute cu mine.

Rachel scoase capul din spatele uşilor batante. Jeremy observă că ţinea în mână un recipient cu cafea.

— Nu, nu cred că şeful s-ar supăra câtuşi de puţin, răspunse Rachel. Lui Doris îi place să stea de vorbă. Mai ales cu un flăcău aşa de arătos.

Doris îşi întoarse faţa spre Jeremy.

— Vezi, zise ea şi încuviinţă cu capul. Nicio problemă.

— Pare un loc de muncă plăcut, zise Jeremy zâmbind.

— Aşa este.

— Înţeleg că tu eşti şefa.

— Vinovata în persoană, răspunse Doris în timp ce privirea îi licărea de satisfacţie.

— De câtă vreme eşti în afaceri?

— De aproape treizeci de ani, deschidem pentru micul dejun şi prânz. Facem feluri de mâncare sănătoase cu mult înainte de a fi la modă şi avem cele mai bune omlete din această parte a Raleigh-ului… Se aplecă în faţă. Ţi-e foame? Ar trebui să încerci unul dintre sandviciurile noastre pentru prânz. Totul e proaspăt – şi facem chiar pâine zilnic. Arăţi ca şi cum ţi-ar prinde bine o îmbucătură şi după faţa ta… Doris ezită, examinându-l. Fac rămăşag că ţi-ar plăcea un sandvici cu pui şi pesto. E cu varză de Bruxelles, roşii şi castraveţi, iar reţeta de pesto am descoperit-o chiar eu.

— Nu sunt chiar aşa de flămând.

Rachel se apropie cu două ceşti de cafea.

— Păi, ca să te pun la curent… dacă am de gând să spun o poveste, îmi place să o fac la o masă bună. Şi îmi place să nu mă grăbesc.

Jeremy capitulă.

— Sandviciul cu pui şi pesto pare perfect.

Doris zâmbi.

— Ai putea să ne aduci două Albemarles, Rachel?

— Sigur, răspunse Rachel, cercetându-l pe Jeremy cu o privire apreciativă. Apropo, cine e prietenul tău? Nu l-am mai văzut pe aici.

— E Jeremy Marsh, răspunse Doris. E un ziarist renumit care a venit aici să scrie un reportaj despre oraşul nostru frumos.

— Pe bune? zise Rachel arătându-se interesată.

— Da, răspunse Jeremy.

— O, slavă Domnului, zise ea făcând cu ochiul. Pentru o secundă, m-am gândit că tocmai veniseşi de la o înmormântare.

Jeremy clipi, în vreme ce Rachel se îndepărtă.

Doris râse de expresia lui.

— Tully s-a oprit la noi după ce te-ai întors pentru indicaţii, explică ea. Cred că şi-a dat seama că aş fi putut avea o legătură cu venirea ta aici şi a vrut să se asigure. Şi oricum, el a redat întreaga conversaţie, iar Rachel probabil nu s-a putut abţine. Toţi i-am considerat comentariul foarte amuzant.

— Vai, zise Jeremy.

Doris se aplecă în faţă.

— Pariez că a vorbit ca o moară stricată.

— Puţin.

— Mereu a fost un palavragiu. Ar vorbi şi cu o cutie de pantofi dacă n-ar fi nimeni altcineva prin preajmă, aşa că jur că nu ştiu cum nevastă-sa, Bonnie, a răbdat asta atâta vreme. Dar în urmă cu doisprezece ani, a surzit, aşa că acum el le vorbeşte clienţilor. Este genul de persoană care te poate face să fugi de acolo în mai puţin timp decât au nevoie cuburile de gheaţă să se topească iarna. A trebuit să-l gonesc de aici astăzi după ce ne-a vizitat. Nu poţi face niciun pic de treabă dacă e prin preajmă.

Jeremy întinse mâna după cafea.

— Soţia lui a surzit?

— Cred că bunul Dumnezeu a înţeles că s-a sacrificat destul. Vai de ea.

Jeremy râse înainte de a sorbi din cafea.

— De ce credea el că tu erai cea care m-a contactat?

— De fiecare dată când se petrece ceva neobişnuit, eu sunt întotdeauna învinovăţită. Face parte din situaţia dată, cred, faptul de a fi mediumul oraşului şi toate celelalte.

Jeremy doar se uită la ea şi Doris zâmbi.

— Înţeleg că nu crezi în mediumuri, remarcă ea.

— Nu, nu chiar, recunoscu Jeremy.

Doris trase de şorţ.

— Mă rog, în cea mai mare parte, nici eu. Cei mai mulţi dintre ei sunt ţăcăniţi. Dar unii oameni au cu adevărat acest dar.

— Atunci… poţi să-mi ghiceşti gândurile?

— Nu, nicidecum, zise Doris clătinând din cap. Cel puţin cea mai mare parte din timp, totuşi. Am o intuiţie destul de bună cu privire la oameni, dar ghicitul gândurilor a fost mai mult treaba mamei mele. Nimeni nu putea să-i ascundă ceva. Ştia până şi ce plănuiam să-i cumpăr pentru ziua ei de naştere, ceea ce era foarte amuzant. Dar darul meu e diferit. Eu sunt prezicătoare. Şi pe lângă asta pot spune ce sex va avea un copil înainte de a se naşte.

— Înţeleg.

Doris îl privi cu atenţie.

— Nu mă crezi.

— Păi, hai să spunem că eşti prezicătoare. Asta înseamnă că ştii să descoperi apa ca să-mi spui unde să sap o fântână.

— Bineînţeles.

— Şi dacă ţi-aş cere să faci o testare, cu baze ştiinţifice, sub supraveghere strictă…

— Ai putea fi chiar unul dintre cei care mă supraveghează, aşa că dacă ar trebui să mă aranjezi ca pe un pom de Crăciun ca să te convingi că nu trişez, n-aş avea nimic împotrivă.

— Înţeleg, zise Jeremy gândindu-se la Uri Geller.

Uri Geller fusese atât de încrezător în puterile sale telekinezice încât se dusese la televiziunea britanică în 1973, unde apăruse în faţa oamenilor de ştiinţă şi a spectatorilor prezenţi acolo. Pe când ţinea o lingură în echilibru pe deget, ambele părţi începuseră să se îndoaie în jos în faţa observatorilor stupefiaţi. Abia mai târziu, se aflase că el îndoise lingura de mai multe ori înainte de emisiune, producând oboseala metalului.

Doris părea să-şi dea seama la ce se gândea Jeremy.

— Crede-mă… poţi să mă testezi oricând, în orice fel doreşti. Dar nu pentru asta ai venit. Vrei să afli mai multe despre fantome, nu?

— Adevărat, zise Jeremy, uşurat să intre direct în subiect. Ai ceva împotrivă dacă înregistrez?

— Câtuşi de puţin.

Jeremy băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un reportofon mic. Înainte de a începe, Doris luă o înghiţitură de cafea.

— Perfect, povestea se întoarce înapoi cam prin anii 1890. Pe atunci, în oraş se făcea încă discriminare, aşa că majoritatea negrilor trăiau într-un loc numit Watts Landing. În prezent, nu mai există nimic din satul acela din cauza lui Hazel, dar…

— O clipă… Hazel?

— Uraganul. 1954. A lovit coasta lângă Carolina de Sud aproape de graniţă. A inundat mare parte din Boone Creek, aşa că ceea ce a rămas din Watts Landing a fost curăţat.

— Ah, corect. Regret. Continuă.

— Oricum, cum spuneam, nu vei mai găsi satul acum, dar aproape de începutul secolului cred că acolo trăiau cam trei sute de oameni. Cei mai mulţi dintre ei se trăgeau din sclavii care veniseră din Carolina de Sud în timpul războiului de agresiune nordică sau ceea ce yankeii numesc Războiul Civil.

Ea îi făcu un semn cu ochiul şi Jeremy zâmbi.

— Astfel, Union Pacific a apărut pentru a introduce liniile de cale ferată, care, fără îndoială, trebuiau să transforme acest loc într-o mare zonă cosmopolitană. Sau cel puţin asta au promis. Iar linia pe care au plănuit-o trecea drept prin cimitirul negrilor. Atunci, conducătorul oraşului era o femeie numită Hettie Doubilet. Era din regiunea Mării Caraibilor – nu ştiu care insulă –, dar când a aflat că trebuiau să scoată toate trupurile şi să le mute în alt loc, s-a supărat şi a încercat să convingă consiliul districtual să facă totuşi ceva ca ruta să fie schimbată. Dar consiliul nu i-a luat în considerare cererea. Nici măcar nu i-a dat ocazia să-şi justifice solicitarea.

În clipa aceea, Rachel sosi cu sandviciurile şi aşeză amândouă farfuriile pe masă.

— Gustă, zise Doris. Oricum, eşti numai piele şi os.

Jeremy întinse mâna după sandvici şi luă o muşcătură.

Ridică din sprâncene şi Doris zâmbi.

— E mai bun decât orice din New York, nu-i aşa?

— Fără nicio urmă de îndoială. Felicitările mele pentru bucătarul-şef.

Doris se uită la el cu un aer aproape cochet.

— Eşti un vrăjitor, domnule Marsh, zise ea, iar pe Jeremy îl străfulgeră gândul că, în tinereţea ei, probabil că frânsese câteva inimi.

Doris îşi continuă povestea ca şi cum nu se oprise deloc.

— Pe vremea aceea, mulţi oameni erau rasişti. Unii dintre ei mai sunt încă, dar acum sunt în minoritate. Dacă eşti din nord, probabil crezi că mint în privinţa asta, dar nu mint.

— Te cred.

— Nu, nu mă crezi. Nimeni din nord nu crede, dar asta-i în afara subiectului. Dar întorcându-mă la povestea noastră, Hettie Doubilet a fost scoasă din sărite de consiliul districtual, iar legenda spune că atunci când i s-a refuzat intrarea în biroului primarului, ea ne-a blestemat pe noi, oamenii albi. A zis că dacă mormintele strămoşilor ei vor fi profanate, atunci şi ale noastre vor fi profanate. Strămoşii neamului ei vor călca în picioare pământul în căutarea locului lor de odihnă şi, în călătoria lor, vor tropăi prin Cedar Creek, aşa că în final, cimitirul va fi înghiţit în întregime. Bineînţeles, nimeni nu i-a acordat nicio atenţie în ziua aceea.

Doris muşcă din sandvici.

— Şi, în sfârşit, ca să scurtez o poveste lungă, negrii au mutat trupurile unul câte unul în alt cimitir, calea ferată a ajuns aici şi, după asta, exact cum a zis Hettie, cimitirul Cedar Creek a început să se deterioreze. La început, lucruri mici. Câteva pietre de mormânt crăpate şi alte asemenea, de parcă vandalii ar fi trecut pe acolo. Cei din consiliul districtual care îi considerau răspunzători pe oamenii lui Hettie, au pus paznici. Dar, distrugerea a continuat, indiferent câţi paznici au fost concediaţi. Şi în decursul anilor, situaţia s-a tot înrăutăţit. Ai fost acolo, nu?

Jeremy dădu din cap aprobator.

— Deci poţi să înţelegi ce se întâmplă. Arată de parcă locul se scufundă exact cum a zis Hettie că se va întâmpla, nu? În orice caz, câţiva ani mai târziu, au început să apară luminile. Şi de atunci încoace, lumea a crezut că erau spiritele sclavilor care mărşăluiau.

 

— În concluzie, cimitirul nu mai este folosit?

— Nu, locul a fost abandonat definitiv la sfârşitul anilor 1970, dar chiar înainte de asta, majoritatea oamenilor au ales să fie înmormântaţi în celelalte cimitire din oraş din cauza celor întâmplate acolo. Acum se află în posesia consiliului districtual, dar nu fac nimic pentru el. În ultimii douăzeci de ani, nu s-au îngrijit de el.

— A verificat vreodată cineva motivul pentru care cimitirul pare să se scufunde?

— Nu sunt sigură, dar sunt aproape convinsă că cineva a făcut-o. O mulţime de oameni influenţi îşi au strămoşii înmormântaţi în acest cimitir şi ultimul lucru pe care l-ar dori ar fi ca mormintele bunicilor lor să fie distruse. Sunt încredinţată că au dorit o explicaţie, aşa că am auzit zvonuri că unii oameni din Raleigh au ajuns să descopere ce se întâmplă.

— Te referi la studenţii de la Duke?

— O, nu la ei, dragule! Ei erau doar nişte copii şi au fost aici anul trecut. Nu, cu mult mai mult timp în urmă. Poate că în jurul datei când a început distrugerea.

— Dar nu ştii ce au aflat.

— Nu. Regret. Făcu o pauză şi privirea îi licări neastâmpărată. Dar mi-am făcut o idee despre ce ar putea fi vorba.

Jeremy deveni foarte atent.

— Şi asta este?

— Apa, zise ea simplu.

— Apa?

— Nu uita că sunt prezicătoare. Ştiu unde se găseşte apă. Şi îţi spun exact că terenul acela se scufundă datorită apei de sub el. Ştiu precis.

— Înţeleg, zise Jeremy.

Doris râse.

— Eşti tare drăguţ, domnule Marsh. Ştiai că faci o faţă foarte serioasă când cineva îţi spune ceva ce nu vrei să crezi?

— Nu. Nimeni nu mi-a spus niciodată acest lucru.

— Ei, se întâmplă. Dar eu cred că e încântător. Mama mea ar fi avut o zi plină cu tine. Eşti foarte uşor de ghicit.

— Deci, la ce mă gândesc?

Doris ezită.

— Mă rog, cum am spus, darurile mele sunt diferite de ale mamei. Ea te putea citi ca pe o carte. Şi în plus, nu vreau să te sperii.

— Dă-i drumul. Sperie-mă.

— Foarte bine, zise ea. Îl privi îndelung. Gândeşte-te la ceva ce eu n-aş putea să ştiu. Dar, nu uita, darul meu nu e să citesc gândurile. Eu doar… primesc indicii când şi când, şi numai dacă sunt trăiri cu adevărat puternice.

— În regulă, zise Jeremy amuzându-se mai departe. Realizezi totuşi că te eschivezi.

— O, taci, acum. Doris se întinse după mâinile lui. Lasă-mă să le ţin, bine?

Jeremy aprobă.

— Sigur.

— Acum, gândeşte-te la ceva personal, necunoscut pentru mine.

— De acord.

Doris îl strânse de mâini.

— Serios. În clipa asta, doar te joci cu mine.

— Bine, zise el, mă voi gândi la ceva.

Jeremy închise ochii. Se gândi la motivul pentru care, în cele din urmă, Maria îl părăsise şi, mult timp, Doris nu zise nimic. În schimb, se uita la el pur şi simplu de parcă ar fi încercat să-l facă să spună ceva.

Jeremy mai trecuse prin astfel de momente de nenumărate ori. Ştia prea multe ca să se trădeze, iar când Doris tăcu în continuare, ştia că o învinsese. Ea tresări brusc – „după cum era de aşteptat, se gândi Jeremy, de vreme ce situaţia se asemăna cu emisiunea“ – şi imediat după aceea, îi dădu drumul la mâini.

Jeremy deschise ochii şi se uită la ea.

— Deci?

Doris îl privea într-un mod ciudat.

— Nimic, zise ea.

— Ah, zise Jeremy. Cred că nu e posibil astăzi, nu?

— Cum am zis, sunt prezicătoare. Zâmbi, aproape parcă scuzându-se. Dar categoric pot să-ţi spun că nu eşti însărcinat.

El chicoti.

— Ar trebui să spun că ai dreptate în privinţa asta.

Ea îi zâmbi înainte de a arunca o privire spre masă. Apoi, îşi ridică privirea din nou.

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să fac ce am făcut. A fost totul nepotrivit.

— Nicio problemă, zise el vorbind serios.

— Nu, insistă ea. Îi întâlni privirea şi întinse mâna după mâna lui pe care o strânse din nou încetişor. Îmi pare tare rău.

Jeremy nu era prea sigur cum să reacţioneze când ea îl luă de mână din nou, dar rămase impresionat de compasiunea din expresia ei.

Aşa că Jeremy avu sentimentul descurajant că Doris ghicise mai mult din trecutul său decât era cu putinţă să ştie.

 

Abilităţile de medium, premoniţiile şi intuiţia sunt doar un produs al interacţiunii dintre experienţă, simţul realităţii şi informaţia acumulată. Majoritatea oamenilor subestimează în mare măsură cantitatea de informaţii pe care o reţin în timpul vieţii, iar creierul uman este capabil să coreleze imediat informaţia într-un mod în care nicio altă specie sau dispozitiv nu este capabil să o facă.

Creierul totuşi învaţă să ignore marea majoritate a informaţiilor pe care le primeşte, de vreme ce, din motive evidente, nu ai noroc să-ţi aminteşti totul. Fără îndoială, unii oameni au o memorie mai bună decât alţii, un fapt ce a fost demonstrat adesea în diverse experimente, iar capacitatea de a exersa memoria este dovedită şi ea. Dar chiar şi cei mai proşti studenţi îşi amintesc 99,99 la sută din toate lucrurile cu care se confruntă în viaţă. Şi totuşi, restul de 0,01 la sută face diferenţa între unii şi alţii. Pentru unii oameni, se manifestă în capacitatea de a memora lucruri fără importanţă, sau excelează ca doctori, sau interpretează cu exactitate datele financiare, ca miliardarii speculanţi la bursă. Pentru alţi oameni, este capacitatea de a pătrunde în gândurile altora şi oamenii aceia – cu un talent înnăscut de a se inspira din amintiri, de a folosi simţul realităţii şi experienţa ca să codifice totul repede şi cu exactitate – vădesc o aptitudine care pare altora supranaturală.

„Ceea ce făcuse Doris era… mai presus de asta, oricum“, se gândea Jeremy. Ea ştia. Sau cel puţin, aşa îşi imaginase Jeremy la început, până când cedase în faţa explicaţiei logice a ceea ce se întâmplase.

„Şi, de fapt, nu se întâmplase nimic“, îşi reaminti el. Doris nu spusese nimic; era doar maniera în care îl privise care îl făcuse să creadă că înţelegea lucrurile acelea imposibil de cunoscut. Şi credinţa aceea venea din el, nu de la Doris.

Ştiinţa deţinea răspunsurile adevărate, dar chiar şi aşa, Doris părea o persoană drăguţă. Şi dacă ea credea în capacităţile ei, ce? Pentru ea, părea probabil ceva supranatural.

Din nou, ea păru să-i pătrundă în gânduri aproape imediat.

— Cred că tocmai am dovedit că sunt sonată, nu?

— Nu, nicidecum, zise Jeremy.

Ea întinse mâna după sandvici.

— În sfârşit, pentru că trebuie să ne bucurăm de această masă minunată, poate ar fi mai bine dacă am tăifăsui un timp. Despre ce să-ţi mai povestesc?

— Povesteşte-mi despre Boone Creek, zise el.

— Ce anume?

— A, orice, de fapt. Socotesc că, de vreme ce am să stau aici câteva zile, mi-ar prinde bine să ştiu câte puţin despre acest oraş.

Următoarea jumătate de oră, şi-o petrecură discutând… mă rog, mai nimic legat de ceea ce îl preocupa pe Jeremy. Chiar mai mult decât Tully, Doris părea să ştie tot ce se petrecea în oraş. Nu datorită aşa-ziselor ei capacităţi – recunoscuse şi ea – ci din cauza informaţiilor care treceau prin oraş precum sucul de prune printr-un prunc.

Doris vorbi aproape non-stop. Jeremy află cine se întâlnea cu cine, cu cine era greu de lucrat şi de ce, şi faptul că preotul de la Biserica Penticostală locală avea o aventură amoroasă cu una dintre enoriaşele sale. Cel mai important, după părerea lui Doris, cel puţin, era că, dacă se va întâmpla ca maşina să nu-i mai funcţioneze, nu trebuia niciodată să treacă pe la Trevor’s Towing, pentru că Trevor avea să fie probabil beat, la orice oră din zi.

— Omul e un pericol pe drumuri, declară Doris. Toată lumea o ştie, dar pentru că tatăl său e şeriful, nimeni nu face nimic în privinţa asta. Dar pe de altă parte, n-ar trebui să fii surprins. Şeriful Wanner are şi el problemele lui, din cauza datoriilor la jocurile de noroc.

— Aha, zise Jeremy ca răspuns, de parcă ar fi fost în cunoştinţă de cauză cu tot ceea ce se petrecea în oraş. E de înţeles.

Pentru o clipă, niciunul nu mai zise nimic. Jeremy profită de pauză să arunce o privire spre ceas.

— Bănuiesc că trebuie să pleci, zise Doris.

El întinse mâna după reportofon şi, înainte de a-l strecura înapoi în buzunarul jachetei, îl închise.

— Probabil. Voiam să trec pe la bibliotecă înainte de a se închide să văd ce-mi poate oferi.

— Prânzul e din partea casei. Nu ne bucurăm prea des de oaspeţi renumiţi.

— O scurtă apariţie la Primetime nu face o persoană renumită.

— Ştiu asta. Dar eu vorbeam de editorialul tău.

— L-ai citit?

— În fiecare lună. Soţul meu, Dumnezeule, obişnuia să facă reparaţii în garaj şi îi plăcea revista. Şi după ce a murit, nu m-a lăsat pur şi simplu inima să anulez abonamentul. Am continuat, ca să spun aşa, de unde s-a oprit el. Eşti un tip foarte deştept.

— Mulţumesc, zise el.

Doris se ridică de la masă şi porni să-l conducă spre ieşirea din restaurant. Clienţii rămaşi, doar câţiva în clipa aceea, îşi ridicară privirile să-i urmărească. Se înţelegea de la sine că auziseră fiecare cuvânt şi, îndată ce Jeremy şi Doris ieşiră afară, clienţii începură să murmure între ei. Toată lumea ajunsese imediat la concluzia că era o chestie aparte.

— A zis ea că el a apărut la televizor? întrebă cineva.

— Cred că l-am văzut la una dintre emisiuni.

— Categoric, nu e doctor, adăugă un altul. L-am auzit vorbind despre un articol de revistă.

— Mă întreb cum de-l cunoaşte Doris. S-a prins careva?

— Părea destul de drăguţ.

— Eu cred că e pur şi simplu, un visător, veni Rachel cu ideea.

Între timp, Jeremy şi Doris se opriră pe verandă, fără să aibă habar de agitaţia pe care o stârniseră în restaurant.

— Bănuiesc că vei sta la Greenleaf? întrebă Doris. Când Jeremy încuviinţă, ea continuă: Ştii unde se află? E, ca să zic aşa, într-un colţ uitat de lume.

— Am o hartă, zise Jeremy încercând să pară ca şi cum ar fi fost pregătit tot timpul. Sunt sigur că am să găsesc locul. Dar poţi să-mi spui cum ajung la bibliotecă?

— Sigur, zise Doris, este exact pe colţ. Făcu semn spre partea de sus a drumului. Vezi clădirea de cărămidă de acolo? Cea cu tende albastre?

Jeremy încuviinţă.

— O iei la stânga şi treci de primul semn de oprire. La prima stradă după semnul de oprire, faci dreapta. Biblioteca e chiar pe colţ. Este o clădire albă, masivă. Înainte de a o cumpăra consiliul districtual, se numea Casa Middleton, care i-a aparţinut lui Horace Middleton.

— Nu s-a construit o bibliotecă nouă?

— E un oraş mic, domnule Marsh şi, altminteri, e foarte mare. Vei vedea.

Jeremy întinse mâna.

— Mulţumesc. Ai fost grozavă. Şi prânzul a fost delicios.

— Fac tot posibilul.

— Te-ar deranja dacă aş mai reveni cu nişte întrebări? Laşi impresia că nu-ţi scapă nimic.

— Oricând doreşti să discuţi, treci pur şi simplu pe aici. Sunt mereu disponibilă. Dar te rog să nu scrii ceva ce ne-ar face să semănăm cu o adunătură de ţopârlani. Mulţi oameni, inclusiv eu, iubesc acest loc.

— Tot ceea ce scriu e adevărat.

— Ştiu, zise ea. De aceea te-am contactat. Ai o faţă care inspiră încredere, aşa că sunt sigură că vei elucida odată pentru totdeauna legenda, aşa cum s-ar cuveni.

Jeremy îşi luă un aer de ofensat.

— Nu-ţi închipui că sunt fantome la Cedar Creek?

— O, cerule, nu. Ştiu că nu sunt spirite acolo. Susţin asta de mulţi ani, dar nimeni nu mă ascultă.

Jeremy o privi curios.

— Atunci de ce m-ai invitat să vin?

— Pentru că oamenii nu ştiu ce se întâmplă, aşa că vor continua să creadă până când vor găsi o explicaţie, înţelegi, de când cu articolul ăla din ziar cu oamenii de la Duke, primarul promovează ideea ca un apucat, iar străinii vin de peste tot sperând să vadă luminile. Ca să fiu sinceră, asta creează o mulţime de probleme – locul se dărâmă deja şi răul devine şi mai rău. Vocea i se stinse treptat înainte de a continua: Bineînţeles, şeriful nu va face nimic cu adolescenţii care îşi pierd vremea pe acolo sau cu străinii care umblă aiurea fără nimic în cap. El şi primarul umblă să-şi facă amici şi, pe lângă toate acestea, aproape toată lumea de aici, în afară de mine, consideră că promovarea legendei cu fantome este o idee bună. De când filatura şi mina s-au închis, oraşul a trecut pe linie moartă, aşa că ei se gândesc la ideea asta ca la un fel de salvare.

Jeremy aruncă o privire spre maşină şi pe urmă înapoi spre Doris, gândindu-se la ceea ce tocmai auzise. Totul se potrivea perfect, dar…

— Îţi dai seama că povestea de acum e diferită faţă de ceea ce ai scris în scrisoare.

— Nu, zise ea. Tot ce am spus a fost că au existat nişte lumini misterioase în cimitir care au fost puse pe seama unei vechi legende, că majoritatea oamenilor cred că fantomele sunt amestecate în treaba asta şi că tinerii de la Duke nu au reuşit să descifreze ce erau de fapt luminile. Toate astea sunt adevărate. Citeşte scrisoarea din nou dacă nu mă crezi. Eu nu mint, domnule Marsh. Poate nu sunt perfectă, dar nu mint.

— Atunci de ce vrei ca eu să discreditez povestea?

— Pentru că nu e în ordine, zise ea calmă de parcă răspunsul ei ar fi fost de bun-simţ. Lumea hoinăreşte mereu pe acolo, turiştii vin să doarmă peste noapte în cort – nu e tocmai cuviincios pentru răposaţi, chiar dacă cimitirul este abandonat. Cei înmormântaţi acolo merită să se odihnească în pace. Combinând totul cu ceva respectabil precum Turul Caselor Istorice este de-a dreptul absurd. Dar, în aceste zile, eu sunt o voce în pustiu.

Jeremy se gândi la ceea ce spusese Doris în timp ce-şi băga mâinile în buzunare.

— Pot să fiu sincer? întrebă el.

Ea dădu din cap aprobator, iar Jeremy se mută de pe un picior pe altul.

— Dacă tu crezi că mama ta a fost medium şi poţi prezice unde există apă şi sexul copilaşilor, pare…

Când el lăsă propoziţia neterminată, ea îl privi fix.

— Eu ar trebui să fiu prima care crede în fantome?

Jeremy încuviinţă.

— Păi, într-adevăr, cred. Dar nu cred că fantomele se află acolo, în cimitir.

— De ce nu?

— Pentru că am fost acolo şi nu simt prezenţa spiritelor.

— Deci poţi să faci şi asta?

Ea ridică din umeri fără să răspundă.

— Pot să fiu la fel de sinceră?

— Categoric.

— Într-o zi, o să afli un lucru care nu poate fi explicat de ştiinţă. Şi când se va întâmpla asta, viaţa ta o să se schimbe într-un mod pe care nu ţi-l poţi imagina.

Jeremy zâmbi.

— Este o promisiune?

— Da, zise ea, e o promisiune. Făcu o pauză privindu-l în ochi. Şi trebuie să spun că prânzul nostru m-a bucurat cu adevărat. Nu se întâmplă des să iau prânzul în compania unui tânăr aşa de încântător. Aproape mă face să mă simt din nou tânără.

— Şi eu m-am simţit minunat.

Jeremy se întoarse să plece. Cât stătuseră la masă, norii se strânseseră grămadă. Cerul, cu toate că nu era ameninţător, arăta de parcă iarna dorea să se instaleze, aşa că Jeremy îşi ridică gulerul, în timp ce-şi croi drum spre maşină.

— Domnule Marsh? strigă Doris în spatele său.

Jeremy se întoarse.

— Da?

— Spune-i bună ziua lui Lex din partea mea.

— Lex?

— Da, zise ea. La biroul de documentare din bibliotecă. E persoana de care trebuie să întrebi.

Jeremy zâmbi.

— O voi face.