ZECE

 

Pe când seara se apropia de sfârşit, Jeremy stătea cu primarul Gherkin pe verandă, în timp ce Lexie şi Doris stăteau mai într-o parte.

— Sper din tot sufletul că seara aceasta a fost pe gustul tău, zise primarul Gherkin, şi că ai reuşit să înţelegi ce ocazie minunată ai când vine vorba de povestea asta…

— Da, mulţumesc. Dar nu trebuia să te deranjezi atât de mult, protestă Jeremy.

— Aiurea, răspunse Gherkin. Păi, măcar atât putem face. Şi în plus, am vrut să vezi de ce este în stare oraşul ăsta când îşi pune în gând să facă ceva. Îţi poţi imagina doar ce am face pentru oamenii aceia de la televiziune. Bineînţeles, vei înţelege un pic mai mult din atmosfera oraşului în acest weekend. Atmosfera locală, senzaţia de călătorie înapoi în timp când vei merge prin case. Nu seamănă cu nimic din ce îţi imaginezi.

— N-am nicio îndoială în privinţa asta, zise Jeremy.

Gherkin zâmbi.

— Ascultă, am puţină treabă înăuntru. Ştii că îndatoririle unui primar nu se termină niciodată.

— Înţeleg, îl asigură el. Şi apropo, mulţumesc pentru asta, zise Jeremy ridicând cheia oraşului.

— O, cu mare plăcere. O meriţi. Se întinse după mâna lui Jeremy. Dar să nu-ţi vină vreo idee ciudată. Nu poţi să deschizi trezoreria băncii cu ea. Este mai mult un gest simbolic.

Jeremy zâmbi în timp ce Gherkin îi scutura mâna. După ce Gherkin dispăru înăuntru, Doris şi Lexie se apropiară de Jeremy cu zâmbete compătimitoare. În ciuda acestui fapt, Jeremy nu putu să nu observe că Doris arăta epuizată.

— EI P-O-F-T-I-M, zise Doris.

— Ce? întrebă Jeremy.

— Tu şi manierele tale de orăşean isteţ şi emancipat.

— Pardon?

— Ar fi trebuit să auzi modul în care aceşti oameni vorbeau despre tine, îl tachină Doris. Mă simt norocoasă să pot spune că te-am cunoscut cu mult timp în urmă.

Jeremy zâmbi, arătându-se sfios.

— A fost puţin nebunesc, nu?

— Pe cuvânt, zise Doris. Grupul meu de studiu al Bibliei a vorbit toată seara despre cât de arătos eşti. Două doamne doreau să te ia acasă, dar din fericire, am reuşit să le conving să renunţe. Şi în plus, nu cred că soţii lor ar fi fost prea încântaţi.

— Îţi sunt recunoscător.

— Ai mâncat suficient? Cred că pot să fac rost de ceva dacă îţi este foame.

— Nu, e perfect. Mulţumesc.

— Eşti sigur? Noaptea ta, de fapt, abia începe, nu-i aşa?

— O să mă descurc, o asigură el. În tăcere, se uită în jur, observând că ceaţa devenise şi mai deasă. Apropo de asta, bănuiesc că ar fi cazul să plec. Aş regreta să pierd marea mea şansă de a inhala o adiere de supranatural.

— Nu-ţi face griji. Nu vei rata luminile, zise Doris. Apar mult mai târziu, aşa că mai ai încă două ore. Luându-l prin surprindere, se aplecă şi îl cuprinse într-o îmbrăţişare vlăguită. Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai făcut timp să te întâlneşti cu toată lumea. Nu toţi străinii sunt la fel de buni ascultători ca tine.

— Nicio problemă. Mi-a făcut plăcere.

După ce Doris îl lăsă liber, Jeremy îşi îndreptă atenţia spre Lexie, gândindu-se că maturizarea ei alături de Doris trebuie să fi semănat foarte mult cu cea pe care ar fi petrecut-o alături de propria lui mamă.

— Eşti gata să mergem?

Lexie încuviinţă, dar nu-i adresă totuşi niciun cuvânt, în schimb, o sărută pe Doris pe obraz, îşi luă la revedere. O clipă mai târziu, Jeremy şi Lexie mergeau spre maşină, în timp ce pietrişul le scârţâia uşor sub tălpi. Ea părea să privească în depărtare, dar fără să observe absolut nimic. După câţiva paşi în tăcere, Jeremy îi atinse uşor umărul.

— Te simţi bine? Eşti cam tăcută.

Ea clătină din cap, răspunzându-i.

— Mă gândeam la Doris. Seara asta a epuizat-o de-a binelea şi chiar dacă probabil nu ar fi cazul, îmi fac griji din cauza ei.

— Părea că se simte bine.

— Da, face o figură bună. Dar trebuie să se obişnuiască să o ia mai uşor. Acum doi ani a avut o criză de inimă, dar îi place să pretindă că nu s-a întâmplat nimic. Şi după asta, mai are şi un weekend încărcat.

Jeremy nu prea ştia ce să spună; gândul că Doris avea probleme cu sănătatea nu-i trecuse niciodată prin minte.

Lexie îi observă stinghereala şi zâmbi.

— Dar i-a plăcut, bineînţeles. Amândouă am avut ocazia să discutăm cu o mulţime de oameni cu care nu ne-am mai văzut de mult.

— Îmi imaginam că toţi cei de aici se văd tot timpul unii cu alţii.

— Aşa e. Dar oamenii sunt ocupaţi şi, foarte adesea, nu ai la dispoziţie decât câteva minute să stai de vorbă între o treabă şi alta. Astă-seară a fost plăcut, totuşi. Îi aruncă o privire. Şi Doris a avut dreptate. Lumea te adoră.

Părea aproape şocată de recunoaşterea acelui fapt, iar Jeremy îşi băgă mâinile în buzunare.

— N-ar trebui să fii surprinsă. Ştii că sunt foarte atrăgător.

Lexie făcu ochii mari, arătându-se mai mult amuzată decât supărată. În spatele lor, casa se pierdea din vedere în timp ce ocoleau gardul viu.

— Hei, ştiu că nu e treaba mea, dar cum a mers cu Rodney?

Ea ezită înainte ca, în sfârşit, să ridice din umeri.

— Ai dreptate. Nu e treaba ta.

Se uită la ea căutând un zâmbet pe chipul ei, dar nu observă nimic.

— Singurul motiv pentru care am întrebat este acesta: mă gândeam dacă nu crezi că ar fi o idee bună să plec pe furiş din oraş, la adăpostul întunericului, ca să nu-i dau ocazia să-mi zdrobească ţeasta cu mâinile goale.

Ideea o făcu să zâmbească.

— Nu vei avea nicio problemă. Şi, în plus, ai frânge inima primarului dacă ai pleca. Nu toţi oaspeţii au parte de o asemenea petrecere sau de o cheie a oraşului.

— Este prima pe care am primit-o. De obicei, primesc mesaje răutăcioase.

Ea râse melodios. În lumina lunii, trăsăturile ei erau neclare, iar el se gândi la seara aceea, amintindu-şi cât de însufleţită fusese în mijlocul oamenilor din oraş.

Când ajunseră la maşină, el îi deschise portiera. În timp ce se urca în maşină, Lexie îl atinse uşor, iar el se întrebă dacă gestul era un răspuns la modul în care el îi atinsese umărul sau dacă măcar observase gestul. După ce înconjură maşina, se strecură în spatele volanului şi, deşi introdusese cheia în contact, şovăi înainte de a porni motorul.

— Ce e? întrebă ea.

— Mă gândeam… zise el lăsând propoziţia neterminată.

Cuvintele păreau să fi rămas suspendate în maşină şi ea dădu din cap.

— Mi s-a părut că am auzit ceva scârţâind.

— Ciudat. Încercam să-ţi spun, ştiu că e târziu, dar ai vrea să vii cu mine la cimitir?

— În caz că te sperii?

— Cam aşa ceva.

Lexie se uită pe furiş la ceas, gândindu-se: „O, nu…“

N-ar trebui să meargă. Chiar n-ar trebui. Îi lăsase o portiţă deschisă venind cu el în seara aceea, iar să petreacă următoarele câteva ore singură cu el ar însemna să-i permită şi mai mult. Ştia că nu putea ieşi nimic bun din asta, aşa că nu exista niciun motiv să spună da. Dar înainte de a se putea opri, vorbele deja căpătau viaţă.

— Ar trebui să trec pe acasă mai întâi să mă schimb în ceva mai comod.

— Foarte bine, zise el. Sunt cu totul de acord să te schimbi în ceva mai comod.

— Sunt absolut convinsă că eşti, zise ea, cu subînţeles.

— Acum, nu face pe grozava, zise el, prefăcându-se ofensat. Nu cred că ne cunoaştem îndeajuns de bine pentru asta.

— Asta e replica mea, zise ea.

— M-am gândit eu că am mai auzit-o pe undeva.

— Data viitoare, vino cu materialul propriu. Şi aşa cum ştii, nici nu vreau să-ţi vină cine ştie ce idei în legătură cu seara asta.

— Nu sunt pus pe şotii. Sunt total lipsit de umor.

— Ştii ce am vrut să spun.

— Nu, zise el încercând să pară nevinovat. Ce ai vrut să spui?

— Porneşte, vrei? Sau mă voi răzgândi.

— Bine, bine, zise el răsucind cheia. Oho, uneori poţi fi agresivă.

— Mulţumesc. Mi s-a spus că e una dintre calităţile mele cele mai utile.

— Cine ţi-a spus?

— N-ai vrea să ştii!

 

Taurusul rula de-a lungul străzilor în ceaţă, felinarele galbene de pe margini făcând noaptea să pară doar şi mai întunecoasă. Îndată ce Jeremy parcă pe aleea ei, Lexie deschise portiera.

— Aşteaptă aici, zise ea trecându-şi o şuviţă de păr după ureche. Am nevoie doar de câteva minute.

El zâmbi, agitaţia ei făcându-i plăcere.

— Ai nevoie de cheia oraşului ca să deschizi uşa? Aş fi încântat să ţi-o împrumut.

— Acum, nu începe să te crezi deosebit, domnule Marsh. Şi mama mea a primit o cheie a oraşului.

— Ne întoarcem iar la „domnul Marsh“? Şi eu care credeam că ne înţelegem bine.

— Iar eu încep să cred că seara asta ţi s-a urcat la cap.

Lexie ieşi din maşină şi închise portiera, în încercarea de a avea ultimul cuvânt. Jeremy râse, gândindu-se cât de mult semănau ei doi. Incapabil să se abţină, apăsă butonul de pe portieră ca să coboare geamul ei. Se aplecă peste locul ei.

— Hei, Lexie?

Ea se întoarse.

— Da?

— Pentru că s-ar putea să fie răcoare la noapte, ia şi o sticlă de vin cu tine.

Ea îşi puse mâinile în şolduri.

— De ce? Ca să mă poţi ameţi cu băutură?

El făcu o grimasă.

— Numai dacă îţi convine.

Ochii ei se îngustară, dar, la fel ca mai înainte, arăta mai degrabă amuzată decât ofensată.

— Nu numai că nu ţin niciun fel de vin în casă, domnule Marsh, dar, oricum, aş spune nu.

— Nu bei?

— Nu prea mult, zise ea. Acum, aşteaptă acolo, îl avertiză ea arătând spre maşină. O să-mi trag repede o pereche de jeanşi.

— Promit ca nici măcar să nu încerc să mă uit pe furiş pe fereastră.

— Bună idee. Ar trebui categoric să-i spun lui Rodney dacă ai face o asemenea prostie.

— Asta nu sună bine.

— Crede-mă, zise ea încercând să afişeze o expresie severă, nici n-ar fi.

Jeremy o urmări înaintând pe alee, convins că nu întâlnise niciodată o persoană ca ea.

 

Cincisprezece minute mai târziu, parcau lângă un indicator de oprire din faţa cimitirului Cedar Creek. Jeremy aşeză maşina astfel încât farurile să lumineze spre cimitir şi, din prima clipă, se gândi că, în locul acela, până şi ceaţa arăta altfel. În unele locuri era compactă şi de nepătruns, în timp ce în altele era transparentă. Briza uşoară făcea lujerii răzleţi să se îndoaie şi să se răsucească de parcă ar fi fost vii. Ramurile lăsate ale arborelui de magnolie nu erau decât nişte umbre întunecate, iar mormintele năruite amplificau efectul sinistru. Era atât de întuneric, încât Jeremy era incapabil să distingă până şi cea mai firavă licărire a lunii.

Lăsând motorul pornit, deschise cu zgomot portbagajul. În timp ce se uita atent înăuntru, Lexie făcu ochii mari.

— Parcă ai avea de gând să construieşti o bombă.

— Nu, zise el. E doar o grămadă de chestii grozave. Băieţii îşi iubesc jucăriile, ştii doar.

— Mi-am închipuit că ai doar o cameră video sau ceva de genul ăsta.

— Am. Am patru camere.

— De ce ai nevoie de patru?

— Să filmez din toate unghiurile, bineînţeles. De exemplu, ce se întâmplă dacă fantomele merg în direcţie greşită? S-ar putea să nu le prind feţele.

Ea ignoră comentariul.

— Şi ce e obiectul ăsta? întrebă ea arătând spre o cutie electronică.

— Un detector de radiaţii cu microunde. Şi ăsta de aici, zise el arătând spre un alt obiect, merge împreună cu el. Detectează activitatea electromagnetică.

— Glumeşti.

— Nu, zise el. Este trecut în manualul căutătorului de fantome. Adeseori vei întâlni o activitate spiritistă crescută în zonele unde se află concentraţii puternice de energie, iar ăsta te va ajuta să identifici un câmp de energie anormal.

— Ai înregistrat vreodată un câmp de energie anormal?

— La drept vorbind, da. Într-o casă aparent bântuită, chipurile. Din păcate, nu avea nicio legătură cu fantomele. Cuptorul cu microunde al proprietarului nu funcţiona cum trebuie.

— Aha, zise ea.

El o privi.

— Acum tu îmi furi replica.

— E singura idee care mi-a venit. Scuze.

— E în ordine. Sunt de aceeaşi părere.

— Pentru ce ai toate chestiile astea?

— Pentru că, zise el, atunci când voi demonstra că nu sunt fantome, trebuie să folosesc toate lucrurile pe care le folosesc cercetătorii paranormalului. Nu vreau să fiu acuzat că mi-a scăpat ceva, iar aceşti oamenii au regulile lor. În plus, pare mai impresionant când cineva citeşte că ai folosit un detector electromagnetic. Se consideră că ştii ce faci.

— Şi tu ştii?

— Bineînţeles. Ţi-am spus, am manualul.

Ea râse.

— Aşadar, cu ce pot să te ajut? Vrei să te ajut să duci ceva?

— Le vom folosi pe toate. Dar dacă tu consideri că e o treabă de bărbat, sunt convins că pot să mă descurc singur în timp ce tu îţi faci unghiile sau altceva.

Ea scoase una dintre camerele video portabile cu microfon, o aruncă pe umăr şi apoi, mai luă una.

— Bine, domnule Bărbat, încotro?

— Depinde. Unde crezi că ar trebui să ne stabilim? De vreme ce ai văzut luminile, poate ai vreo idee.

Ea făcu semn cu capul în direcţia arborelui de magnolie, pe unde o luase când o văzuse el prima dată în cimitir.

— Acolo, zise ea. Acolo vei vedea luminile.

Era locul aflat chiar în faţa dealului Riker, deşi dealul era ascuns în ceaţă.

— Apar mereu în acelaşi loc?

— Habar n-am. Dar acolo erau când le-am văzut eu.

 

*

 

În următoarea oră, în timp ce Lexie îl filma cu una dintre camerele portabile, Jeremy stabili totul. Aranjă celelalte trei camere video într-un triunghi mare, ridicându-le pe trepiede, ataşă lentile cu filtre speciale la două dintre ele şi reglă transfocatorul până când acoperi întreaga zonă. Probă telecomenzile cu laser, apoi începu să aranjeze echipamentul audio. Prinse patru microfoane de copacii din apropiere şi pe al cincilea îl aşeză aproape în centru, unde pusese detectorii de radiaţii şi de unde electromagnetice, precum şi instalaţia centrală de captare a sunetului.

În timp ce se asigura că totul funcţiona cum trebuie, o auzi pe Lexie strigându-l.

— Hei, cum arăt?

El se întoarse şi o văzu purtând ochelarii de vedere pe timp de noapte şi semănând cu un gândac.

— Foarte sexy, zise el. Categoric, ţi-ai descoperit stilul.

— Ochelarii ăştia sunt deştepţi. Pot să văd totul cu ei.

— E ceva de care ar trebui să-mi fie teamă?

— Lăsând la o parte câteva pume flămânde şi urşi, pari să fii singur.

— În sfârşit, aproape am terminat. Mai trebuie doar să presar nişte făină şi să întind firul.

— Făină? Ca făina de copt?

— Da, ca să fiu sigur că nimeni nu umblă la aparate. Cu făina pot verifica urmele de paşi, iar firul mă va anunţa dacă se apropie cineva.

— Foarte ingenios. Dar ştii că suntem singuri aici, nu?

— Niciodată nu poţi fi sigur, zise el.

— O, eu sunt sigură. Dar tu fă-ţi treaba, iar eu voi ţine camera îndreptată în direcţia corectă. Lucrezi grozav, apropo.

El râse în timp ce deschise punga şi începu să împrăştie făină înconjurând camerele cu un strat alb şi subţire. Procedă la fel şi în jurul microfoanelor şi a celorlalte echipamente, apoi legă firul de o creangă şi formă un pătrat mare în jurul întregii zone, ca şi cum ar fi încercuit scena unei crime. Desfăşură al doilea fir cam cincizeci de centimetri mai jos şi, pe urmă, atârnă de el nişte clopoţei. Când termină, în sfârşit, se întoarse la Lexie.

— Nu ştiam că sunt atât de multe de făcut, zise ea.

— Să înţeleg că mă vei respecta mai mult, nu?

— Nu chiar. De fapt, încercam să fac doar conversaţie.

El zâmbi înainte de a face semn cu capul spre maşină.

— Mă duc să sting farurile. Şi să sperăm că nimic din toate acestea nu va fi fost în van.

Când opri motorul, peste cimitir se lăsă bezna şi aşteptă ca ochii să i se obişnuiască. Din păcate, nu se întâmplă aşa, pentru că cimitirul era mai întunecat decât o peşteră. După ce dibui drumul de întoarcere spre poartă ca un speolog orb, se împiedică de o rădăcină ieşită la suprafaţă exact la intrare, gata să cadă.

— Pot să-mi recapăt ochelarii aceia? strigă el.

— Nu, o auzi răspunzând. Cum am spus, obiectul ăsta e foarte deştept. Şi în plus, te descurci foarte bine.

— Dar nu pot să văd nimic.

— Ai cale liberă pentru următorii paşi. Mergi înainte.

El înaintă încet cu braţele întinse înainte de a se opri.

— Acum ce fac?

— Eşti în faţa unei cripte, aşa că mergi spre stânga.

„Ea pare mult prea amuzată de situaţie“, se gândi Jeremy.

— Ai uitat să spui „Simon zice“.

— Vrei să mă ajuţi sau nu?

— Am neapărat nevoie de ochelari, aproape o rugă el.

— Va trebui să vii să îi iei.

— Ai putea să vii şi să mi-i aduci tu.

— Aş putea, dar nu vin. Este mult mai distractiv să te văd rătăcind prin jur ca un zombi. Acum, mişcă-te la stânga, îţi voi spune când să te opreşti.

Jocul continuă în felul acesta până când, în final, găsi drumul de întoarcere lângă ea. Când se aşeză, Lexie îşi scoase ochelarii zâmbind.

— Poftim, zise ea.

— Grozav, mulţumesc.

— Nicio problemă. Sunt bucuroasă că am fost de ajutor.

 

Timp de aproape o jumătate de oră după aceea, Lexie şi Jeremy recapitulară momentele întrunirii. Era prea întuneric pentru Jeremy să îi vadă chipul, dar îi plăcea cât de aproape o simţea în întunericul învăluitor.

Schimbând subiectul conversaţiei, el zise:

— Povesteşte-mi despre momentul când ai văzut luminile. Astă-seară, am auzit poveştile tuturor celorlalţi.

Deşi trăsăturile ei nu erau decât nişte umbre, Jeremy avea impresia că era purtată înapoi în timp, către ceva de care nu era sigură că dorea să-şi aducă aminte.

— Aveam opt ani, zise ea cu voce joasă. Fără niciun motiv, am început să am coşmaruri în care apăreau părinţii mei. Doris ţinea tabloul lor de nuntă pe perete şi, în visul meu, aşa apăreau mereu: mama în rochia de mireasă şi tata în smoching. Numai că în vis, erau prinşi în maşină după ce aceasta căzuse în râu. Parcă mă uitam la ei din afara maşinii şi vedeam panica şi teama de pe feţele lor în timp ce maşina se umplea încet cu apă. Mama avea expresia aceea cu adevărat tristă pe chip, ca şi cum ştia că era sfârşitul şi, dintr-odată, maşina începea să se scufunde mai repede, iar eu o urmăream de deasupra cum se lăsa în jos…

În mod ciudat, vocea îi era lipsită de emoţie, deşi oftă.

— Mă trezeam ţipând. Nu ştiu de câte ori s-a întâmplat – acum se amestecă totul într-o singură amintire –, dar a fost suficient de des ca Doris să realizeze că nu era doar o etapă. Cred că alţi părinţi m-ar fi dus probabil la un terapeut, dar Doris… mă rog, m-a trezit într-o noapte târziu şi mi-a spus să mă îmbrac şi să-mi pun o jachetă călduroasă şi, într-o clipită, m-a adus aici. Mi-a spus că avea să-mi arate ceva minunat… Îmi amintesc că era o noapte ca asta, aşa că Doris mă ţinea de mână să nu mă împiedic. Ne-am învârtit printre morminte şi, pe urmă, am stat un timp până când au apărut luminile. Păreau aproape vii – totul strălucea… până când luminile s-au stins. Şi atunci am mers acasă.

Aproape o auzi ridicând din umeri.

— Chiar dacă eram mică, am ştiut ce se întâmplase şi, când am ajuns înapoi acasă, n-am putut dormi pentru că văzusem fantomele părinţilor mei. A fost ca şi cum veniseră să mă viziteze. După asta, am încetat să mai am coşmaruri.

Jeremy rămase tăcut.

Ea se înclină, apropiindu-se.

— Mă crezi?

— Da, zise el, într-adevăr, te cred. Povestea ta ar fi fost singura pe care mi-aş fi amintit-o dintre toate poveştile din seara asta, chiar dacă nu te cunoşteam.

— Aşa cum ştii, aş prefera ca experienţa mea să nu ajungă în articolul tău.

— Eşti sigură? Poţi deveni celebră.

— Refuz. Mă mulţumesc să asist la felul în care puţină faimă poate distruge o persoană.

El râse.

— Atunci, pentru că e ceva neoficial, pot să întreb dacă amintirile tale au vreo legătură cu motivul pentru care ai acceptat să vii aici? Sau a fost pentru că ai dorit să te bucuri de compania mea sclipitoare?

— Categoric nu pentru cel de-al doilea motiv, zise ea, dar, chiar în momentul când rosti propoziţia, realiză că tocmai acela era motivul adevărat.

Îşi imagină că şi el se gândise la acelaşi lucru, dar în scurta pauză care urmă după remarca ei, avu sentimentul că vorbele ei îl răniseră.

— Îmi pare rău, zise ea.

— E în ordine, replică el ignorând cele spuse. Nu uita, am cinci fraţi mai mari. Insultele erau obligatorii într-o familie ca a noastră, aşa că sunt obişnuit.

Ea îşi îndreptă spatele.

— Bine, să-ţi răspund la întrebare… poate că am vrut să văd luminile din nou. Pentru mine, luminile au fost mereu un izvor de linişte.

Jeremy culese o rămurică de pe jos şi o aruncă într-o parte.

— Bunica ta a fost o doamnă deşteaptă. Făcând ceea ce a făcut, vreau să spun.

— Este o doamnă deşteaptă.

— Îmi recunosc greşeala, zise el şi, exact atunci Lexie se mişcă lângă el ca şi cum s-ar fi încordat să vadă în depărtare.

— Cred că trebuie să-ţi pui în funcţiune echipamentul, zise ea.

— De ce?

— Pentru că apar. Nu simţi?

El era pe punctul să facă o remarcă amuzantă despre ideea de a fi „refractar la fantome“, când realiză că o putea zări nu mai pe Lexie, ci şi camerele aflate la distanţă. Şi pe deasupra, drumul spre maşină. Zona devenea tot mai luminoasă.

— Hei, îl îndemnă ea. Vei pierde marea ta ocazie.

Se uită cu ochii pe jumătate închişi încercând să se asigure că vederea nu-i juca feste, apoi urmări transfocatorul fiecărei camere video. La ceva distanţă, beculeţul roşu al acestora se aprinse. Totuşi, era singurul lucru pe care îl putea face pentru a surprinde faptul că ceva părea, într-adevăr, să se întâmple.

Aruncă o privire în jur, uitându-se după maşini în trecere sau case luminate şi, când se uită din nou spre camere, hotărî că, în mod categoric, nu avea halucinaţii. Camerele erau vizibile, şi putea să vadă şi detectorul electromagnetic în centrul triunghiului format de el. Întinse mâna după ochelarii cu vedere de noapte.

— Nu vei avea nevoie de ei, zise ea.

Oricum, îşi puse ochelarii şi locul căpătă o fosforescenţă verzuie. În timp ce lumina creştea în intensitate, ceaţa începea să se ridice în bolte şi să se rotească ca un vârtej luând diferite forme.

Se uită la ceas – era 11.44.10 p.m. – şi îşi notă ca să nu uite. Se întrebă dacă luna răsărise pe neaşteptate, deşi se îndoia, dar avea să verifice când se va întoarce în cameră la Greenleaf.

Dar acelea erau gânduri neînsemnate. Ceaţa, aşa cum Lexie prevăzuse, continua să se lumineze, aşa că lăsă jos ochelarii pentru o clipă, observând diferenţa. Lumina devenea mai strălucitoare în realitate, dar schimbarea părea mai evidentă prin ochelari. Abia aştepta să compare imaginile înregistrate pe banda video, una lângă alta. În clipa aceea însă, nu-i rămânea decât să privească drept înainte, dar fără ochelari.

Ţinându-şi respiraţia, urmări cu privirea cum ceaţa din faţa lor deveni mai argintie, înainte de a se schimba într-un galben pai, apoi într-un alb opac şi, în cele din urmă, într-o luminozitate aproape orbitoare. Pentru o clipă, numai pentru o clipă, cea mai mare parte din cimitir deveni vizibilă – ca un teren de fotbal iluminat înainte de marele meci – şi porţiuni de lumină ceţoasă începură să se învolbureze într-un cerc mic înainte ca, dintr-odată, să se împrăştie din fascicul ca o stea în explozie. Pentru o clipă, Jeremy avu impresia că zăreşte siluete de oameni sau obiecte, dar exact atunci lumina începu să scadă în intensitate, de parcă ar fi fost trasă pe o sfoară înapoi spre centru şi, chiar înainte de a-şi da seama că luminile dispăruseră peste cimitir se lăsă bezna din nou.

Clipi, parcă să se asigure că totul se întâmplase de-adevăratelea, apoi îşi privi ceasul din nou. Tot episodul durase douăzeci şi două de secunde de la început până la sfârşit. Cu toate că ştia că trebuia să se ridice să verifice echipamentul, pentru un scurt moment, nu reuşi decât să se uite fix la locul unde fantomele de la Cedar Creek îşi făcuseră apariţia.

 

Înşelătoria, greşelile neintenţionate şi coincidenţa erau cele mai obişnuite explicaţii pentru evenimente considerate drept supranaturale şi, până în acel moment, toate investigaţiile lui Jeremy legate de astfel de evenimente se înscriseseră într-una dintre aceste trei categorii. Prima înclina să fie cea mai întâlnită explicaţie în situaţii când cineva avea de profitat într-un fel oarecare. William Newell, de pildă, care pretinsese că descoperise rămăşiţele pietrificate ale unui gigant la ferma sa din New York, în 1869, o statuie cunoscută sub numele de Cardiff Giant, intra în această categorie. Timothy Clausen, mediumul, era un alt exemplu.

Dar în această categorie intrau şi cei care, pur şi simplu, doreau să vadă câţi oameni puteau păcăli, nu pentru bani, ci doar ca să constate dacă era posibil. Doug Bower şi Dave Chorley, fermierii englezi care creaseră fenomenul cunoscut drept cercurile din lanuri, fuseseră un asemenea exemplu; chirurgul care fotografiase Monstrul de la Loch Ness în 1933 fusese un altul. În ambele cazuri, înşelătoriile se răspândiseră iniţial ca nişte farse, dar interesul public sporise atât de rapid, încât făcuse foarte dificilă o eventuală mărturisire.

Greşelile neintenţionate, pe de altă parte, rămâneau doar greşeli nevinovate. Un balon meteorologic este luat drept o farfurie zburătoare, un urs este confundat cu Bigfoot, sau se constată că un obiect arheologic a fost mutat în amplasarea lui actuală la sute sau mii de ani, după depunerea lui. În cazuri ca acestea, martorul văzuse ceva, dar mintea extrapolează ceea ce vede.

Coincidenţa le justifica aproape pe toate celelalte şi era doar o funcţie de probabilitate matematică. Pe cât de puţin probabilă ar putea părea o întâmplare, atâta vreme cât este posibil din punct de vedere teoretic, este mai mult decât probabil că se va petrece într-o bună zi, undeva, cuiva. Să luăm, de pildă, romanul lui Robert Morgan, Futility, publicat în 1898 – cu paisprezece ani înainte ca Titanicul să plece în călătorie – care relata povestea celui mai mare şi mai grandios transatlantic de pasageri existent care plecase în călătoria sa inaugurală din Southampton, numai ca să fie despicat de un aisberg, şi ai cărui pasageri bogaţi şi renumiţi fuseseră în mare măsură condamnaţi la moarte în apele îngheţate ale Atlanticului de Nord din lipsa bărcilor de salvare. Numele vasului, în mod ironic, era Titan.

Dar ceea ce se întâmplase în cimitir nu se încadra în mod clar în niciuna dintre categorii. Luminile nu-i dăduseră lui Jeremy nici impresia de înşelătorie, nici de coincidenţă şi totuşi, nu erau nicio greşeală neintenţionată. Exista o explicaţie pregătită undeva, dar cum stătea în cimitir, sub impulsul momentului, nu avea nici cea mai vagă idee care ar putea fi aceea.

În tot acest timp, Lexie rămăsese pe locul ei, fără să rostească niciun cuvânt.

— Ei bine? întrebă ea, în sfârşit. Ce crezi?

— Nu-mi dau seama încă, recunoscu Jeremy. Am văzut ceva, asta-i sigur.

— Ai mai văzut vreodată aşa ceva?

— Nu, recunoscu el. De fapt, asta e prima oară când am văzut ceva care, chiar şi de departe, mi-a dat impresia de misterios.

— Este uimitor, nu-i aşa? zise ea cu voce joasă. Aproape uitasem cât de frumoase pot fi. Am auzit despre aurora boreală şi m-am întrebat adesea dacă arată tot aşa.

Jeremy nu răspunse. În imaginaţia sa, crea din nou luminile, gândindu-se că modul în care crescuseră în intensitate amintea de farurile unor maşini care se apropiau în timp ce luau un viraj. Îşi închipuia că trebuiau să fie cauzate de un gen de vehicul mişcător. Se uită spre drum, aşteptând să vadă maşini în trecere, nefiind însă total surprins de absenţa lor.

Lexie îl lăsă un minut să se gândească şi aproape că putea să vadă cum i se învârtesc rotiţele în minte. În cele din urmă, se aplecă înainte şi îi atinse braţul ca să-i atragă atenţia din nou.

— Şi? întrebă ea. Ce mai urmează să facem?

Jeremy clătină din cap, întorcându-se spre ea.

— Există o şosea pe aici? Sau un alt drum important?

— Doar cel pe care ai venit în plimbarea aceea prin oraş.

— Mda, zise el, încruntându-se.

— Cum? Fără niciun „aha“ de data asta?

— Nu încă, zise el. O să ajung şi acolo, totuşi. În ciuda întunericului negru ca smoala, i se păru că o zăreşte zâmbind atotcunoscător. De ce am impresia că deja ştii de unde provin?

— Nu ştiu, zise ea făcând o figură sfioasă. De ce crezi asta?

— E doar o senzaţie. Mă pricep să citesc oamenii. Un tip pe care îl chema Clausen m-a învăţat secretele sale.

Ea râse.

— Mă rog, atunci ştii deja ce gândesc.

Ea îi acordă o clipă să ghicească înainte de a se apleca înainte. Ochii ei erau întunecaţi şi seducători şi, cu toate că mintea ar fi trebuit să-i fie la altceva, îl străfulgeră din nou o imagine cu ea la întrunire, reamintindu-şi cât de frumoasă fusese.

— Nu-ţi aminteşti povestea mea? şopti ea. Erau părinţii mei. Probabil au dorit să te cunoască.

Poate că tonul de orfană, trist şi optimist, în acelaşi timp, îl făcu să se abţină să o ia în braţe chiar atunci, în speranţa de a o păstra alături de el pentru totdeauna.

 

O jumătate de oră mai târziu, după ce încărcară tot echipamentul, ajunseră din nou la locuinţa lui Lexie.

În drum spre casă, rămaseră tăcuţi şi când ajunseră la uşă, Jeremy îşi dădu seama că, pe drum, se gândise mai mult la Lexie decât la lumini. Încă nu dorea ca seara să se termine.

Şovăind în faţa uşii, Lexie îşi duse o mână la gură, înăbuşindu-şi un căscat, înainte de a izbucni într-un râs stânjenit.

— Îmi cer scuze, zise ea. De obicei, nu stau trează până la ora asta.

— Nu-i nicio problemă, zise el, întâlnindu-i privirea. Am petrecut de minune în seara asta.

— Şi eu, zise ea, vorbind serios.

Jeremy făcu un pas mic înainte, iar ea, când realiză că el se pregătea să o sărute, se prefăcu preocupată de ceva de pe jacheta ei.

— Cred că e de ajuns pentru noaptea asta, zise ea, sperând că el înţelegea aluzia.

— Eşti sigură? întrebă el. Am putea urmări benzile înăuntru, dacă vrei. Poate că m-ai putea ajuta să înţeleg ce sunt luminile de fapt.

Ea se uită într-o parte cu o expresie melancolică.

— Te rog, nu distruge asta, bine? şopti ea.

— Ce să nu distrug?

— Asta… totul… Închise ochii încercând să-şi adune gândurile. Amândoi ştim motivul pentru care doreşti să intri, dar chiar dacă aş dori şi eu, nu te-aş lăsa. Aşa că te rog, nu insista.

— Am făcut ceva rău?

— Nu. N-ai făcut nimic rău. Am petrecut o zi grozavă, o zi minunată. De fapt, e cea mai grozavă zi în decursul unui timp îndelungat.

— Atunci ce se întâmplă?

— M-ai curtat asiduu de când ai ajuns aici şi amândoi ştim ce se va întâmpla dacă te voi lăsa să intri pe uşa aceasta. Dar vei pleca. Şi când o vei face, eu voi fi cea care va suferi după aceea. Aşa că de ce să începi un lucru pe care nu intenţionezi câtuşi de puţin să-l finalizezi?

Cu altcineva, cu oricine altcineva, Jeremy ar fi rostit ceva frivol sau ar fi schimbat subiectul până când ar fi găsit o altă cale să pătrundă pe uşă. Dar în timp ce o privea pe verandă, nu-şi putea găsi cuvintele. Şi, în mod ciudat, nici nu o dorea.

— Ai dreptate, recunoscu el zâmbind forţat. Să zicem că e de ajuns pentru noaptea asta. Probabil o să aflu de unde vin luminile acelea, oricum.

Pentru o clipă, nu fu sigură că îl auzise bine, dar când făcu un pas mic înapoi, îi surprinse privirea.

— Mulţumesc, zise ea.

— Noapte bună, Lexie.

Ea încuviinţă şi, după o pauză apăsătoare, se întoarse spre uşă. Jeremy interpretă gestul ca pe un semnal de plecare şi, în timp ce Lexie îşi scoase cheile din buzunarul jachetei, el coborî de pe verandă. Când băgă cheia în broască, îi auzi vocea în spatele ei.

— Hei, Lexie? strigă el.

În ceaţă, el nu era decât o formă fără contur.

— Da?

— Ştiu că e posibil să nu crezi, dar ultimul lucru pe care doresc să îl fac este să te rănesc sau să fac ceva care te-ar face să regreţi că m-ai întâlnit.

Deşi ea zâmbi scurt auzindu-i comentariul, întoarse spatele fără nicio vorbă. Lipsa unui răspuns spunea foarte multe şi, pentru prima oară în viaţa lui, Jeremy nu numai că era dezamăgit de sine, dar îşi dori brusc să fi fost cu totul altcineva.