DOUĂZECI

Restul zilei trecu ca şi cum ar fi privit prin ochii altcuiva, îşi amintea doar că îl urmase pe Alvin pe şosea, înapoi spre Raleigh, şi, de nenumărate ori, se uitase în oglinda retrovizoare sperând că una dintre maşinile care veneau din urmă era maşina lui Lexie. Ea fusese cât se poate de fermă în dorinţa ei de a pune capăt relaţiei, dar chiar şi aşa, el simţea un val de adrenalină ori de câte ori zărea o maşină care semăna cu a ei şi încetinea ca să se uite mai atent. Alvin, în acest timp, mergea înainte la distanţă. Jeremy ştia că trebuia să fie atent la drumul de dincolo de ştergătorul de parbriz, dar el îşi consuma cea mai mare parte din timp uitându-se înapoi.

După ce predă maşina închiriată, trecu de terminal şi se îndreptă spre poartă. Mergând pe lângă magazinele aglomerate, ocolind oamenii care alergau în calea lui, se întreba din nou de ce Lexie păruse atât de dispusă să renunţe la tot ce împărtăşiseră.

În avion, firul gândurilor i se întrerupse când Alvin ocupă un loc lângă el.

— Mulţumesc că ai aranjat să putem sta împreună, zise Alvin cu vocea plină de sarcasm. Îşi îngrămădi geanta în compartimentul pentru bagaje de deasupra.

— Ce? zise Jeremy.

— Locurile. Mi-am închipuit că o să ai grijă când te-ai înregistrat. Bine că am întrebat când mi-am luat talonul de îmbarcare. Trebuia să stau în ultimul rând.

— Scuză-mă, zise Jeremy. Cred că am uitat.

— Da, aşa cred şi eu, zise Alvin lăsându-se pe scaunul de lângă el. Aruncă o privire spre Jeremy. Vrei să vorbeşti totuşi despre ce s-a întâmplat?

Jeremy ezită.

— Nu sunt sigur că mai e ceva de discutat.

— Asta ai spus mai devreme. Dar am înţeles că trebuie să fie bine pentru tine. Nu erai tu la curent cu talk show-urile în ultima vreme? Exprimă-ţi sentimentele, eliberează-te de vină, caută şi vei găsi?

— Poate mai târziu, mormăi el.

— Fă cum crezi, zise Alvin. Dacă nu vrei să vorbeşti, bine. Eu voi trage un pui de somn. Se lăsă pe spate şi închise ochii.

Jeremy se uită pe geam în timp ce Alvin dormi cea mai mare parte din zbor.

În taxiul pe care îl luase de la La Guardia, Jeremy se simţea copleşit de zgomot şi de ritmul agitat al oraşului: oameni de afaceri care mergeau grăbiţi, mame care târau după ele copii mici în timp ce încercau să se descurce cu sacoşele de cumpărături, mirosul gazelor de eşapament, claxoane şi sirene de poliţie care trâmbiţau zgomotos. Totul era cât se poate de normal, o lume în care crescuse şi pe care o acceptase drept sigură, dar rămase surprins pentru că, în timp ce se uita pe geamul taxiului încercând să revină la viaţa lui obişnuită, se gândea la Greenleaf şi la liniştea totală în care trăise acolo.

Când ajunse la clădirea unde se afla apartamentul lui găsi cutia poştală înţesată de reclame şi de facturi pe care le adună şi porni pe scări târându-şi picioarele. În apartament toate erau la fel cum le lăsase. Revistele zăceau împrăştiate prin living, biroul era la fel de dezordonat ca întotdeauna, iar în frigider mai erau trei sticle de bere Heineken. După ce îşi lăsă valiza în cameră, deschise o sticlă de bere şi îşi puse computerul şi sacul de voiaj pe masa de scris.

Avea în faţă toate informaţiile pe care le adunase în ultimele zile: însemnările, copii ale articolelor, camera digitală cu fotografiile făcute în cimitir, harta şi jurnalul. Când începu să desfacă bagajul, un pachet de cărţi poştale căzu pe birou şi îi luă o clipă să-şi aducă aminte că le cumpărase în prima zi când ajunsese în oraş. Cartea poştală de deasupra prezenta oraşul văzut de pe râu. Îndepărtând ambalajul, începu să se uite la celelalte. Descoperi cărţi poştale cu primăria, o vedere înceţoşată a unui bâtlan albastru stând în apa mică din Boone Creek şi bărci cu pânze într-o după-amiază furtunoasă. Pe la jumătatea pachetului, se trezi oprindu-se la o imagine a bibliotecii.

Rămase nemişcat gândindu-se la Lexie, realizând din nou că o iubea.

Dar îşi reaminti că se terminase, aşa că trecu la celelalte cărţi poştale. Observă o fotografie neobişnuit de colorată a restaurantului Herbs şi alta cu oraşul văzut de pe dealul Riker. Ultima carte poştală era o imagine a zonei comerciale din Boone Creek şi se pomeni oprindu-se din nou.

Cartea poştală, o reproducere a unei fotografii vechi alb-negru, reprezenta oraşul în preajma anului 1950. În prim-plan se afla teatrul cu spectatorii bine îmbrăcaţi care aşteptau lângă casa de bilete; în fundal, se afla un pom de Crăciun împodobit, în mica zonă verde, foarte departe de strada principală. Pe trotuare se vedeau cupluri care se uitau în vitrinele decorate cu ghirlande şi lumini sau care se plimbau mână în mână. În timp ce Jeremy studia cartea poştală, se surprinse imaginându-şi cum era atmosfera de sărbători în Boone Creek în urmă cu cincizeci de ani. În locul faţadelor de magazine acoperite cu scânduri, îşi închipui trotuarele pline de femei care purtau eşarfe, bărbaţi care purtau pălării şi copii care arătau în sus la un ţurţure care atârna de un indicator rutier.

Uitându-se la acea imagine, Jeremy se pomeni gândindu-se şi la primarul Gherkin. Cartea poştală înfăţişa nu numai stilul de viaţă din Boone Creek cu o jumătate de secol mai înainte, ci şi modul în care Gherkin spera că oraşul va arăta din nou. Era o existenţă desprinsă din desenele lui Norman Rockwell{18}, deşi cu o nuanţă sudică. Ţinu în mână mult timp cartea poştală gândindu-se la Lexie şi întrebându-se din nou ce urma să facă el cu reportajul.

Întâlnirea cu producătorii de la televiziune era fixată pentru marţi după-amiază. Nate se întâlni mai înainte cu Jeremy la restaurantul său preferat, Smith & Wollensky’s. Nate era plin de viaţă, emoţionat să-l vadă pe Jeremy şi uşurat să-l aibă înapoi în oraş, sub privirea lui vigilentă, îndată ce se aşeză, începu să vorbească despre filmul pe care-l făcuse Alvin, descriind imaginile ca fantastice, precum cele din „casa aceea bântuită din Amityville, numai că de data aceasta erau adevărate“, şi asigurându-l că directorii de la televiziune erau încântaţi de ele. Mare parte din timp, Jeremy rămase tăcut, ascultându-l pe Nate care continua să vorbească repede şi cu aprindere, dar când zări o femeie cu părul negru de aceeaşi lungime cu a lui Lexie care pleca din restaurant, simţi un nod în gât şi se scuză brusc, ducându-se la toaletă.

Când reveni, Nate citea atent meniul. Jeremy adăugă îndulcitor la ceaiul cu gheaţă pe care-l comandase. Parcurse şi el în grabă meniul şi mărturisi că se gândea să comande peşte-sabie. Nate îşi ridică privirile.

— Dar ăsta e un loc unde se pregătesc fripturi la grătar, protestă el.

— Ştiu. Dar am chef de ceva mai uşor.

Nate îşi lăsă neatent mâna să alunece spre paragraful din mijloc, parcă întrebându-se dacă să procedeze la fel. În cele din urmă, se încruntă şi puse meniul deoparte.

— O să rămân la friptură la grătar, zise el. M-am gândit la ea toată dimineaţa. Unde rămăsesem?

— La întâlnire, îi reaminti Jeremy şi Nate se aplecă înainte.

— Aşadar, nu e vorba de fantome, nu? zise Nate. Ai amintit la telefon că ai văzut luminile, dar nu prea erai convins ce erau.

— Nu, zise Jeremy. Nu sunt fantome.

— Atunci ce sunt?

Jeremy îşi scoase însemnările şi, în următoarele minute, îi povesti lui Nate ce aflase începând cu legenda şi prezentând în detaliu etapele descoperirii sale. În timp ce vorbea, era conştient de monotonia din glasul său. Dar Nate îl asculta şi încuviinţa din cap fără întrerupere, iar când termină, Jeremy îl văzu cum se încruntă.

— Fabrica de hârtie? spuse el. Speram să fie un fel de teste ale guvernului sau ceva de genul ăsta. Ca testele militare ale unui nou avion. Făcu o pauză. Şi eşti sigur că nu e un tren militar? Oamenilor de presă le place să demaşte probleme militare. Programe de arme secrete şi chestii de genul ăsta. Sau ai aflat ceva acolo şi n-ai putut să-i găseşti o explicaţie?

— Îmi pare rău, zise Jeremy cu o voce categorică, e doar lumina care este refractată de tren. Nu erau niciun fel de zgomote.

Urmărindu-l pe Nate, Jeremy parcă-i vedea rotiţele mişcându-se. Ştia că Nate avea instincte mai bune decât redactorii lui şefi când se ajungea la scenarii.

— Nu e prea grozav, zise el. Ai aflat care versiune a legendei era adevărată? Poate există ceva pentru a face o legătură cu aspectul rasial.

Jeremy clătină din cap.

— N-am reuşit să confirm că Hettie Doubilet a existat cu adevărat. Cu excepţia legendelor, n-am putut găsi nicio declaraţie de-a ei în vreun document oficial. Iar Watts Landing a dispărut demult.

— Ascultă, nu vreau să fiu pisălog în acest caz, dar trebuie să mai umbli puţin la discurs dacă vrei ca treaba să meargă. Dacă nu vei fi entuziasmat, nici ei nu vor fi emoţionaţi. Am dreptate sau n-am? Bineînţeles că am. Dar, te rog, fii sincer cu mine. Ai descoperit altceva, nu-i aşa?

— Despre ce vorbeşti?

— Alvin, zise Nate. Când a lăsat aparatura, l-am întrebat despre poveste doar ca să văd ce părere are, iar el a menţionat că ai descoperit altceva mult mai interesant.

Expresia lui Jeremy nu se clinti.

— A spus el asta?

— Sunt vorbele lui, nu ale mele, zise Nate arătându-se încântat de sine. Totuşi, nu mi-a spus despre ce era vorba. A zis că totul e la latitudinea ta. Ceea ce trebuie să însemne că e interesant.

Uitându-se fix la Nate, Jeremy aproape simţea jurnalul arzându-l prin ţesătura sacului de voiaj. Pe masă, Nate se juca cu furculiţa întorcând-o pe o parte şi pe alta în timp ce aştepta răspunsul.

— Ei bine, începu Jeremy ştiind că timpul care-i fusese acordat pentru a lua o hotărâre expirase în cele din urmă.

Pentru că se opri, Nate se aplecă înainte.

— Da?

În seara aceea, după ce întâlnirea se încheiase, Jeremy rămase singur în apartamentul său, urmărind dus pe gânduri lumea de afară. Începuse să ningă din nou, iar fulgii erau ca o învolburare hipnotică sub lumina felinarelor de stradă.

Întâlnirea începuse bine. Nate îi incitase pe producători într-o asemenea măsură, încât aceştia erau transfiguraţi de imaginile pe care le vedeau. Nate făcuse tot posibilul. Apoi, Jeremy le povestise despre legendă observând un interes crescut când vorbea despre Hettie Doubilet; apreciaseră şi modul minuţios în care abordase investigaţia. Presărase povestea din Boone Creek cu alte investigaţii în domeniul misterelor şi, de mai multe ori, observase cum directorii se uitau unii la ceilalţi, încercând în mod evident să cadă la învoială cum să-l introducă în emisiune.

Dar, în seara aceea, în timp ce stătea singur cu jurnalul în braţe, realiză că nu va colabora cu ei. Povestea sa – misterul cimitirului din Boone Creek – era asemănătoare unui roman captivant care îşi pierdea din atractivitate spre final. Soluţia era mult prea simplă, prea exactă şi, când îşi luase rămas-bun, îi simţise dezamăgiţi. Nate promisese că va păstra legătura, aşa cum făcuseră şi ei, dar Jeremy ştia că nu vor mai fi alte convorbiri telefonice.

Cât despre jurnal, îl păstră pentru sine la fel cum procedase şi la întâlnirea cu Nate, mai devreme.

După un timp, îi telefonă primarului Gherkin. Rugămintea lui Jeremy era simplă: prin Turul Caselor Istorice Boone Creek nu le va mai oferi vizitatorilor ocazia de a vedea fantomele din cimitir. Cuvântul „bântuit“ va fi îndepărtat din broşură, odată cu afirmaţiile care susţineau că luminile aveau de a face cu supranaturalul. În schimb, istoriei legendei i se va acorda rolul principal, iar vizitatorii vor putea fi informaţi că era posibil să asiste la ceva spectaculos. Pentru că unii dintre turiştii care vor vedea luminile se vor întreba cu voce tare dacă acestea ar putea fi fantomele din legendă, voluntarilor care vor conduce turul li se va spune să nu sugereze niciodată acest lucru. În final, Jeremy îi ceru primarului să retragă tricourile şi ceştile din magazinul său din centru.

În schimb, Jeremy promise că nu va mai aminti niciodată despre cimitirul Cedar Creek la televizor, în editorialul său ori în vreun articol independent. Nu va dezvălui planul primarului de a transforma oraşul într-o versiune cu fantome a localităţii Roswell din New Mexico şi nici nu va spune nimănui din oraş că primarul ştiuse adevărul tot timpul.

Primarul Gherkin acceptă oferta. După ce puse receptorul în furcă, Jeremy îl sună pe Alvin pe care îl puse să jure că va păstra secretul.