DOUĂZECI ŞI DOI

Jeremy se plimba de-a lungul livingului. Trebuia să se gândească, să-şi analizeze opţiunile, ca să ştie ce să facă.

Îşi trecu mâna prin păr şi apoi clătină din cap. Era timpul să se hotărască. Mai ales în clipa aceea, ştiind ceea ce ştia. Trebuia să se întoarcă. Să ia primul avion şi să o găsească din nou. Să discute cu ea, să încerce să o convingă că atunci când îi spusese că o iubeşte o făcuse în modul cel mai serios cu putinţă. Să-i spună că nu-şi putea imagina viaţa fără ea. Să-i spună că va face orice va fi nevoie ca să poată fi împreună.

Înainte ca Doris să cheme un taxi în faţa clădirii, el se întinse după telefon şi sună la linia aeriană.

Fusese lăsat să aştepte parcă pentru o veşnicie la telefon, devenind tot mai nervos cu fiecare secundă care trecea până când, în sfârşit, se găsi un agent să-l ajute.

Ultimul zbor spre Raleigh pleca în nouăzeci de minute. Chiar şi pe vreme bună, drumul cu taxiul putea dura mai mult de jumătate de oră, dar ori prindea zborul, ori aştepta până mâine.

Trebuia să se mişte repede. Îşi luă în grabă un sac de voiaj din dulap în care îşi băgă două perechi de jeanşi, câteva cămăşi, şosete şi lenjerie de corp. Îşi îmbrăcă la repezeală jacheta şi îşi îndesă celularul în buzunar. Luă încărcătorul de pe birou. Laptopul? Nu, nu avea nevoie de el. Altceva?

A, da. Se năpusti în baie şi verifică trusa de toaletă. Îşi aduse aminte de aparatul de ras şi de periuţa de dinţi şi le îndesă şi pe acestea în sac. Stinse luminile, închise computerul şi îşi luă în grabă portofelul. Cercetându-l sumar, văzu că are suficienţi bani să ajungă la aeroport – destui, deocamdată. Cu coada ochiului, zări jurnalul lui Owen Gherkin îngropat pe jumătate sub un teanc de ziare. Băgă jurnalul şi trusa de toaletă în sacul de voiaj, încercă să se gândească dacă mai avea nevoie de altceva şi apoi renunţă. Nu mai era timp. Luă cheile de pe măsuţa de lângă uşă, mai aruncă o ultimă privire în jur şi apoi încuie uşa, înainte de a se năpusti pe scări.

Strigă după un taxi, îi spuse şoferului că se grăbea şi se aşeză în spate cu un oftat, sperând că va ajunge la timp. Doris avusese dreptate, din cauza zăpezii traficul era îngrozitor şi când se blocară pe podul care traversa East River, înjură în gând. Ca să nu piardă timp la controlul de la aeroport, îşi scoase cureaua şi o aruncă în sac împreună cu cheile. Şoferul îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare. Avea o faţă plictisită şi, deşi conducea rapid, nu sesiză că era vorba despre o urgenţă. Jeremy îşi muşcă limba realizând că nu făcea niciun bine enervându-l.

Minutele treceau. Rafalele de vânt, care încetaseră temporar, se porniseră din nou reducând şi mai mult vizibilitatea. Mai erau patruzeci şi cinci de minute până la plecarea avionului.

Traficul devenise din nou lent, iar Jeremy suspină tare uitându-se încă o dată la ceas. Mai erau treizeci şi cinci de minute până la decolare. Zece minute mai târziu, ajunseră la intrarea în aeroport şi se îndreptară spre terminal.

În sfârşit.

Când şoferul opri, Jeremy deschise portiera şi îi aruncă douăzeci de dolari. În interiorul terminalului, zăbovi doar o clipă în faţa tabloului electronic cu plecări ca să vadă la ce poartă trebuia să meargă. Se aşeză la un rând scurt, pentru a-şi lua biletul, iar apoi se îndreptă spre serviciul de securitate. Simţi că îl părăseşte curajul când văzu cât de lungi erau rândurile, dar prinse un moment prielnic când se formă brusc un nou rând. Lumea care aştepta începu să se îngrămădească în direcţia aceea. În fugă, Jeremy îi depăşi pe trei dintre ei.

Îmbarcarea avea să se termine în mai puţin de zece minute şi, imediat ce trecu de serviciul de securitate, Jeremy începu să meargă rapid, apoi să alerge. Strecurându-se prin mulţime, îşi scoase biletul numărând porţile.

Abia mai respira când ajunse la poartă şi simţea că începuse să transpire.

— Am reuşit? gâfâi el.

— Numai datorită unei scurte întârzieri, zise femeia de la ghişeu introducând datele în computer.

Însoţitoarea de bord de lângă uşă îl privi aspru.

După ce îşi luă biletul, însoţitoarea închise uşa după Jeremy şi puse în mişcare rampa. Când ajunse în avion, Jeremy încă se mai străduia să-şi recapete răsuflarea.

— Vom termina îmbarcarea în scurt timp. Sunteţi ultimul, aşa că vă puteţi aşeza oriunde, zise însoţitoarea de bord în timp ce îi făcea loc lui Jeremy să treacă.

— Mulţumesc.

Se deplasă pe interval, uimit că reuşise şi zări un loc la fereastră pe la jumătatea intervalului. Îşi îngrămădi sacul în compartimentul de bagaje de deasupra când o văzu pe Doris, trei rânduri în spatele său.

Doris se mulţumi să-l privească fără să spună nimic, doar zâmbind.

Avionul ateriză în Raleigh la trei şi jumătate, iar Jeremy merse alături de Doris de-a lungul terminalului. Aproape de ieşire, el făcu un semn cu mâna peste umăr.

— Trebuie să închiriez o maşină, zise el.

— Voi fi încântată să te duc eu, zise ea. Eu o iau pe aici.

Când observă că el ezită, ea zâmbi.

— Şi te voi lăsa să conduci, adăugă ea.

Conduse cu optzeci de kilometri la oră şi câştigă patruzeci şi cinci de minute din cele trei ore de drum, iar pe la amurg se apropie de periferia oraşului. Pentru că imagini răzleţe cu Lexie i se perindau prin minte, nu simţise cum trecuse timpul şi nu fusese atent nici la drum. Încerca să recapituleze ceea ce dorea să-i spună sau anticipa cum i-ar răspunde ea, dar realiză că nu avea nici cea mai vagă idee despre ce urma să se întâmple. Nu avea importanţă. Chiar dacă îşi dădea seama că i se aprinseseră călcâiele după ea, nu se putea imagina procedând altfel.

Când intră în oraş, observă străzile liniştite din Boone Creek. Doris se întoarse spre el.

— Ai vrea să mă laşi acasă?

El îi aruncă o privire realizând că nu vorbiseră deloc de când plecaseră de la aeroport. Cu gândul la Lexie, nici măcar nu băgase de seamă.

— Nu ai nevoie de maşină?

— Până mâine, nu. În plus, e prea frig să mergi pe jos în seara asta.

Urmând indicaţiile lui Doris, Jeremy opri în faţa casei ei. Se vedea ziarul rezemat de uşa micului bungalow alb. Secera lunii era chiar deasupra acoperişului şi, în lumina slabă, se privi în oglinda retrovizoare. Ştiind că mai erau doar câteva minute până la întâlnirea cu Lexie, îşi trecu mâna prin păr.

Doris îi observă gestul nervos şi îl bătu uşor pe picior.

— O să fie foarte bine, zise ea. Crede-mă.

Jeremy se forţă să zâmbească, încercând să-şi ascundă îndoielile.

— Vreun sfat de ultimă oră?

— Nu, zise ea clătinând capul. De altfel, ai înţeles deja tot ce ţi-am transmis. Eşti aici, nu?

Jeremy încuviinţă din cap, iar Doris se aplecă peste scaun să-l sărute pe obraz.

— Bine ai venit acasă, îi şopti ea.

Jeremy întoarse maşina şi când acceleră înapoi spre bibliotecă, cauciucurile scârţâiră. În una dintre conversaţiile lor, Lexie parcă spusese că ţinea biblioteca deschisă pentru cei care veneau după orele de muncă. Da, îşi amintea sigur, dar sub niciun chip nu-şi aducea aminte când se întâmplase asta. Fusese în ziua când s-au cunoscut? A doua zi? Suspină, acceptând faptul că nevoia sa imperioasă de a privi în urmă era o încercare de a se calma. Trebuia să fi venit? Se va bucura să-l vadă? Orice urmă de încredere dispărea pe măsură ce se apropia de bibliotecă.

În contrast cu imaginile neclare şi tulburi pe care şi le amintea, centrul oraşului i se înfăţişă foarte clar. Trecu pe lângă Lookilu şi observă câteva maşini parcate în faţă şi alt grup de maşini adunate lângă localul unde se servea pizza. Un grup de adolescenţi stăteau la colţ şi, cu toate că la început îşi imaginase că fumau, îşi dădu seama că respiraţia lor se condensa în aerul rece.

Întoarse din nou şi, în cealaltă partea a intersecţiei, zări luminile de la bibliotecă, aprinse la ambele etaje. Parcă maşina şi ieşi în aerul rece de seară. După ce respiră adânc, înaintă cu paşi repezi spre uşa din faţă şi o deschise trăgând de ea.

Pentru că nu era nimeni la biroul din faţă, se opri să se uite atent prin uşile de sticlă care se deschideau spre zona de la parter. Nici urmă de Lexie printre cititori. Inspectă prin toată încăperea ca să fie sigur.

Bănuind că Lexie era în biroul ei sau în sala principală, porni grăbit pe coridor şi apoi o luă în sus pe scări, unde aruncă o privire în jur înainte de a se îndrepta spre biroul ei. De la distanţă, observă că uşa era închisă şi pe sub ea nu se strecura niciun fir de lumină. După ce verifică uşa şi descoperi că era încuiată, cercetă pe intervale în timp ce se îndrepta spre camera căiţilor rare.

Încuiat.

Merse în zigzag prin sala principală, cu paşi repezi ignorând privirile mirate ale persoanelor care fără îndoială îl recunoşteau şi apoi coborî scările alergând. În timp ce mergea spre uşa din faţă, realiză că ar fi trebuit să verifice dacă maşina lui Lexie era acolo şi se miră de ce nu o făcuse.

Emoţia, îi răspunse o voce interioară.

Nu conta. Dacă nu era acolo, probabil că era acasă.

Una dintre voluntarele mai în vârstă apăru cu un braţ de cărţi şi, când îl văzu apropiindu-se, faţa i se lumină.

— Domnule Marsh, strigă ea cu o voce tărăgănată. Nu mă aşteptam să te mai văd! Ce Dumnezeu faci aici?

— O căutam pe Lexie.

— A plecat cam acum o jumătate de oră. Cred că se ducea la Doris să vadă ce mai face. Ştiu că a sunat-o mai devreme, dar Doris nu a răspuns.

Jeremy nu-şi schimbă expresia.

— Da?

— Şi Doris nu a fost la Herbs, ştiu asta. Am încercat să-i spun lui Lexie că probabil Doris făcea nişte cumpărături, dar ştii cum se nelinişteşte Lexie. E ca o cloşcă. Uneori, o înnebuneşte pe Doris, dar ea ştie că acesta e modul în care Lexie îşi arată grija.

Făcu o pauză, realizând că Jeremy nu-i spusese de ce venise pe neaşteptate. Dar înainte de a mai putea spune ceva, Jeremy o întrerupse:

— Ascultă, mi-ar plăcea să stăm de vorbă, dar trebuie neapărat să vorbesc cu Lexie.

— Tot în legătură cu povestea? Poate aş putea să te ajut. Am cheia de la camera cărţilor rare dacă îţi trebuie.

— Nu, nu e nevoie. Dar îţi mulţumesc.

Deja trecuse pe lângă ea când îi auzi vocea în spatele său.

— Dacă vine înapoi, vrei să-i spun că ai trecut pe aici?

— Nu, strigă el peste umăr. E o surpriză.

Tremură când ieşi în aerul rece şi alergă înapoi la maşină. O luă pe drumul principal, parcurse curba care ducea spre marginea oraşului urmărind cum cerul se întuneca tot mai mult. Deasupra arborilor, se zăreau stelele, mii de stele. Milioane. Pentru o clipă, se întrebă cum ar arăta priveliştea de pe vârful dealului Riker.

Intră pe strada lui Lexie, îi văzu casa şi, când observă că nicio lumină nu strălucea din interior şi nici maşina nu era pe alee, simţi că ceva se prăbuşeşte. Refuzând să-şi creadă ochilor, trecu pe lângă casă încet, sperând că nu văzuse bine.

Dacă nu era nici la bibliotecă şi nici acasă, atunci unde era?

Trecuse pe lângă el în drum spre casa lui Doris? Încercă să reflecteze. Trecuse cineva pe lângă el? Nu numai că nu-şi amintea, dar realmente nu dăduse atenţie. Era sigur că i-ar fi recunoscut maşina, totuşi.

Se hotărî să treacă pe la Doris doar să se asigure şi – mergând foarte repede prin oraş în timp ce se uita după maşina ei – porni în viteză spre bungalow-ul alb.

Nu avu nevoie decât de o privire ca să înţeleagă că Doris se culcase deja.

Totuşi, se opri în faţa casei, încercând să înţeleagă unde dispăruse Lexie. Oraşul nu era aşa de mare şi erau doar câteva posibilităţi. Se gândi imediat la Herbs, dar îşi aduse aminte că nu era deschis seara. Nu-i văzuse maşina la Lookilu sau în alte locuri din centru, la drept vorbind. Bănuia că ar fi putut face ceva banal: să cumpere alimente sau să returneze vreo casetă video sau să treacă pe la curăţătorie… sau… sau…

Şi gândind astfel, îşi dădu seama dintr-odată unde era.

Jeremy strânse volanul încercând să prindă puteri pentru ultima parte a călătoriei sale. Îşi simţea pieptul încordat şi respira prea repede, exact cum se întâmplase pe la începutul după-amiezii când îşi ocupase locul în avion. Era greu de crezut că îşi începuse ziua în New York crezând că nu avea să o mai vadă niciodată pe Lexie, iar în clipa aceea se afla în Boone Creek intenţionând să facă imposibilul. Conducea pe drumuri întunecate, speriat de cum ar putea reacţiona Lexie la întoarcerea sa.

Lumina lunii împrumuta cimitirului o culoare aproape albăstruie şi pietrele funerare păreau să strălucească de parcă ar fi fost slab luminate de undeva din interior, îngrăditura din fier forjat îi dădea un efect fantomatic. Jeremy se apropie de intrarea în cimitir şi zări maşina lui Lexie parcată lângă poartă.

Trase în spatele maşinii ei. Când ieşi din maşina lui Doris, auzi zgomotul motorului în timp ce se răcea. Frunzele îi foşneau sub tălpi, iar el respiră adânc. Puse mâna pe capota maşinii lui Lexie şi simţi căldura care-i radia în palmă. Nu era acolo de mult timp.

Trecu de poartă şi zări arborele de magnolie cu frunzele sale negre şi strălucitoare de parcă ar fi fost cufundate în petrol. Păşi peste o ramură şi îşi aminti cum îşi căutase pe dibuite drumul prin cimitir cu Lexie în noaptea aceea ceţoasă când nu fusese în stare să vadă nimic. La jumătatea drumului prin cimitir, auzi un ţipăt de bufniţă dintr-un copac.

Părăsind aleea, ocoli o criptă în ruine, mergând încet ca să nu facă zgomot, şi urcă pe panta uşoară. Deasupra lui, luna atârna pe cer ca şi cum ar fi fost prinsă provizoriu cu aţă de un cearşaf înnegrit. I se păru că auzea un murmur slab şi când se opri să asculte, simţi un val puternic de adrenalină. Venise să o găsească, să se descopere pe sine şi corpul îl pregătea pentru orice avea să urmeze. Ajunse în vârful micului deal ştiind că părinţii lui Lexie erau înmormântaţi de cealaltă parte.

Momentul cel mare se apropia. Avea să o vadă pe Lexie într-o clipă şi ea îl va vedea la rândul ei. El va pune la punct lucrurile odată pentru totdeauna acolo unde începuse totul.

Lexie stătea exact unde îşi imaginase el că va fi, scăldată în lumina argintie. Faţa ei avea o expresie deschisă, aproape tristă, iar ochii erau de un violet luminos. Era îmbrăcată gros, cu un fular în jurul gâtului şi mănuşi negre care-i făceau mâinile să pară nişte umbre.

Vorbea încet, dar nu reuşea să-i înţeleagă cuvintele, în timp ce o urmărea, ea se opri brusc şi îşi ridică privirile.

O clipă cât o veşnicie, privirile lor rămaseră încleştate una de cealaltă.

Lexie părea împietrită în timp ce privea uimită spre el. În cele din urmă, îşi feri privirea. Se uită din nou la morminte, iar Jeremy realiză că nu avea nici cea mai vagă idee la ce se gândea ea. Brusc, avu sentimentul că fusese o greşeală să vină acolo. Ea nu-l dorea acolo, ea nu-l dorea deloc. I se puse un nod în gât şi, când era pe punctul să se întoarcă, observă că Lexie avea întipărit pe faţă un zâmbet uşor încrezut.

— Ştii, n-ar trebui să te holbezi în felul ăsta, zise ea. Femeilor le plac bărbaţii care ştiu să fie subtili.

Se simţi brusc uşurat şi zâmbi în timp ce făcea un pas înainte. Când ajunse suficient de aproape să o atingă, întinse mâna şi-i cuprinse spatele. Ea nu se retrase, ci se sprijini de el. Doris avusese dreptate.

Se afla acasă.

— Nu, şopti el în părul ei, femeile plac un bărbat care le urmează până la capătul pământului sau cel puţin până în Boone Creek, dacă e nevoie de asta.

Trăgând-o mai aproape, îi ridică faţa şi o sărută ştiind că nu o va mai părăsi niciodată.