TREISPREZECE

„De acord, recunoscu ea, sunt o laşă.“

Nu era un lucru foarte simplu să recunoască deschis faptul că se ascunsese, dar, în ultimele zile, nu gândea tocmai limpede, aşa că putea trece cu vederea că nu era perfectă. Adevărul era că, dacă ar fi rămas, lucrurile ar fi devenit şi mai complicate. Nu conta că Jeremy îi plăcea şi că el o plăcea la rândul lui; în dimineaţa aceea, se trezise ştiind că trebuia să pună capăt lucrurilor înainte ca ele să meargă prea departe şi, când parcase pe aleea cu nisip, era sigură că procedase bine venind acolo.

Nu erau prea multe de admirat în locul acela. Căsuţa veche era decolorată şi îngropată în iarba înaltă care o înconjura. Ferestrele mici, dreptunghiulare, cu perdele albe, erau acoperite cu o pâclă sărată, iar peretele lateral avea dungi gri, urme ale furiei nenumăratelor uragane. În unele privinţe, considerase mereu căsuţa un fel de capsulă a timpului; mare parte din mobilă avea peste douăzeci de ani, ţevile gemeau când era duşul deschis, iar aprinzătoarele de la aragaz trebuiau aprinse cu un chibrit. Dar amintirea unor momente din tinereţea ei petrecute acolo nu încetase niciodată să o liniştească şi, după ce pusese deoparte genţile şi alimentele pe care le luase pentru weekend, deschise ferestrele să aerisească locuinţa. Apoi, după ce îşi luă o pătură, se aşeză pe un balansoar de pe veranda din spate cu singura dorinţă de a privi oceanul. Vuietul neîntrerupt al valurilor era liniştitor, aproape hipnotic, şi, când soarele apăru printre nori şi razele de lumină se întinseră spre apă ca nişte degete din înalturi, realiză că îţi ţinea respiraţia.

Asta i se întâmpla de fiecare dată când venea acolo. Prima dată când văzuse lumina ivindu-se în felul acela fusese curând după vizita ei la cimitir împreună cu Doris, când mai era încă o copilă, şi îşi amintea cum se gândise că părinţii ei găsiseră încă o cale de a-şi face simţită prezenţa în viaţa ei. Asemenea îngerilor trimişi din ceruri, credea că o vegheau, mereu de faţă, dar fără să intervină vreodată, ca şi cum ar fi simţit că ea lua întotdeauna deciziile corecte.

Mult timp, avusese nevoie să creadă în astfel de lucruri, doar pentru că adesea se simţise singură. Bunicii ei fuseseră buni şi minunaţi, dar pe cât de mult îi iubea pentru grija şi sacrificiul lor, pe atât de acut trăia impresia de a fi altfel decât cei de vârsta ei, neobişnuindu-se niciodată cu acest sentiment. Părinţii prietenilor ei jucau softball în weekenduri şi aveau aerul de oameni tineri chiar şi în lumina slabă a dimineţii, la biserică, o observaţie care o făcea să se întrebe ce îi lipsea ei, la drept vorbind.

Nu putea discuta cu Doris despre astfel de lucruri. Şi nu putea să vorbească cu ea nici despre sentimentul de vinovăţie pe care-l simţea. Indiferent cum s-ar fi exprimat, sentimentele lui Doris ar fi fost rănite şi, chiar dacă era foarte tânără, îşi dădea perfect seama de asta.

Şi totuşi, impresia aceea de a fi altfel îşi lăsase amprenta. Nu numai asupra ei, ci şi asupra lui Doris, şi începuse să se manifeste în timpul anilor ei de adolescenţă. Când Lexie împingea lucrurile prea departe, Doris capitula adesea ca să evite o ceartă, lăsând-o pe Lexie să creadă că îşi putea stabili propriile reguli. În adolescenţă, fusese puţin cam neastâmpărată, făcuse greşeli şi avusese prea multe regrete, dar în timpul facultăţii devenise serioasă. În noua ei variantă, mai matură, îmbrăţişase ideea că maturitatea însemna să te gândeşti la risc mult înainte de a cântări răsplata, şi că succesul şi fericirea în viaţă erau în aceeaşi măsură legate de evitarea greşelilor, ca şi de efortul de a-ţi face un nume în lume.

Ştia că noaptea trecută puţin lipsise să nu facă o greşeală. Se aşteptase ca el să încerce să o sărute, aşa că era mulţumită cât de hotărâtă fusese atunci când el dorise să intre în casă.

Ştia că îi rănise sentimentele şi regreta. Dar probabil că el nu avea cum să ştie că, mult timp după plecarea sa, inima ei încetase parcă să mai bată, pentru că o parte din ea dorise să-l lase înăuntru indiferent de tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Ştia foarte bine, dar nu avea ce să facă. Ba mai rău, cât timp se răsucise şi se învârtise în pat noaptea trecută, înţelesese că era posibil să nu mai aibă aceeaşi tărie încă o dată.

Cu toată sinceritatea, ar fi fost cazul să prevadă asta. În timp ce seara se scurgea încet, se pomeni comparându-l pe Jeremy atât cu Avery, cât şi cu domnul Renaştere şi, spre surpriza ei, Jeremy putea rivaliza cu amândoi. Avea ironia şi simţului umorului lui Avery, şi inteligenţa şi farmecul domnului Renaştere, dar Jeremy părea să se simtă mai în largul său decât cei doi. Poate că ar trebui să ţină cont de ziua minunată de care se bucurase, ceva ce nu se întâmplase de mult timp. Când luase ea ultima oară un astfel de prânz? Sau când stătuse până târziu pe dealul Riker? Sau când vizitase cimitirul după o petrecere, în mod normal ducându-se direct la culcare? Fără nicio îndoială, emoţia şi imprevizibilul îi reamintiseră cât de fericită fusese când încă mai credea că Avery şi domnul Renaştere erau bărbaţii visurilor ei.

Dar atunci se înşelase, exact cum se înşela şi în momentele acestea. Ştia că Jeremy va rezolva misterul azi – de acord, poate că era doar un presentiment, dar era convinsă de asta de vreme ce răspunsul se afla într-unul din jurnale şi el trebuia doar să-l descopere – şi nu avea nicio îndoială că ar fi invitat-o să sărbătorească evenimentul cu el. Dacă ea ar fi rămas în oraş, amândoi ar fi petrecut cea mai mare parte din zi împreună, iar ea nu dorea asta. Pe de altă parte, în adâncul sufletului, era exact lucrul pe care îl dorea, ceea ce o făcea să se simtă mai confuză decât fusese vreodată în decursul anilor.

Doris intuise totul în dimineaţa aceea când Lexie trecuse pe la ea, dar nu era ceva surprinzător. Lexie îşi putea da seama singură cât de epuizată era după ochi şi ştia că arăta ca o epavă atunci când apăruse ca din senin. După ce aruncase într-o valiză haine pentru câteva zile, plecase din casă fără să facă duş şi nici măcar nu încercase să-şi lămurească ce simţea. Chiar aşa stând lucrurile, Doris doar dăduse din cap aprobator când Lexie îi spusese că trebuia să plece. Doris, cu toate că era obosită, păruse să înţeleagă că deşi ea pusese în mişcare toată treaba, nu anticipase ceea ce avea să se întâmple mai departe. Asta era problema cu premoniţiile; deşi puteau fi corecte pe termen scurt, orice dincolo de această limită era imposibil de ştiut.

În concluzie, ea venise acolo pentru că se văzuse nevoită să vină, cel puţin pentru a-şi păstra mintea limpede, şi se va întoarce la Boone Creek când lucrurile aveau să revină la normal. Nu avea să dureze mult. În câteva zile, lumea ar fi încetat să mai vorbească despre fantome, despre casele istorice şi despre străinul din oraş, iar turiştii ar fi rămas doar o amintire. Primarul se va întoarce pe terenul de golf, Rachel se va întâlni cu tot felul de bărbaţi nepotriviţi, iar Rodney va găsi probabil o cale să se întâlnească din întâmplare nas în nas cu ea pe lângă bibliotecă, răsuflând bineînţeles uşurat când îşi va da seama că relaţia lor ar putea reveni la ceea ce fusese cândva.

Poate că nu era o viaţă captivantă, dar era viaţa ei şi nu avea intenţia să lase pe cineva sau ceva să-i strice echilibrul. În alt timp şi în alt loc, ar fi putut să simtă altfel, dar având în vedere experienţele ei, nu mai avea nicio importanţă. În timp ce continua să privească apa, se străduia să nu-şi imagineze cum ar fi putut fi.

Pe verandă, Lexie îşi trase pătura mai tare în jurul umerilor. Era o femeie în toată firea şi avea să treacă peste povestea asta aşa cum trecuse şi peste celelalte. Era sigură în privinţa asta. Dar chiar şi consolându-se cu acest gând, marea tulburată îi amintea din nou de sentimentele ei pentru Jeremy, aşa că se strădui din toate puterile să-şi stăpânească lacrimile.

Păruse relativ simplu atunci când Jeremy stabilise ce să facă, aşa că se agitase prin camera de la Greenleaf făcând planurile necesare. Să ia harta şi portofelul, pentru orice eventualitate. Să lase computerul pentru că nu avea nevoie de el. La fel şi însemnările. Să pună caietul lui Doris în geanta de piele şi să îl ia cu el. Să scrie un bilet pentru Alvin şi să-l lase la recepţie, în ciuda faptului că Jed nu o să pară prea încântat de idee. Să se asigure că avea încărcătorul pentru telefon – şi să plece.

Intrase în cameră şi plecase în mai puţin de zece minute, pornind spre Swan Quarter, de unde feribotul îl ducea la Ocracoke, un sat din Outer Banks. De acolo, mergea spre nord pe Autostrada 12 spre Buxton. Îşi imaginase că era ruta pe care ea ar fi ales-o, aşa că nu-i rămânea decât să urmeze acelaşi drum ca să ajungă la locul respectiv doar în două ore.

Dar, deşi călătoria spre Swan Quarter fusese fără complicaţii, cu drumuri drepte şi libere, se trezi gândindu-se la Lexie şi apăsă pe acceleraţie mai tare, încercând să nu tremure de frică. Dar tremuratul era doar un alt cuvânt pentru panică, iar el nu era cuprins de panică. Era mândru de asta. Cu toate acestea, ori de câte ori era obligat să încetinească – în locuri precum Belhaven şi Leechville – se pomenea bătând uşor cu degetele pe volan şi mormăind cu voce scăzută.

Pe măsură ce se apropia de destinaţie, avea un sentiment ciudat care devenea tot mai puternic. Nu îl putea explica, dar nu dorea nici să-l analizeze. Era unul dintre puţinele momente din viaţa sa când acţiona ca şi când ar fi fost pe pilot automat, făcând exact contrariul a ceea ce logica îi cerea, gândindu-se doar la modul în care va reacţiona ea când îl va vedea.

Exact când îşi închipuia că începea să înţeleagă motivul acestui comportament ciudat, Jeremy se trezi la locul unde venea feribotul uitându-se fix la un bărbat subţire, în uniformă, care îşi ridicase alene privirea din revista pe care o citea. Feribotul spre Ocracoke, află el, nu circula cu aceeaşi regularitate ca cel din Staten Island spre Manhattan, aşa că pierduse ultima plecare a zilei, ceea ce însemna că ori se putea întoarce a doua zi, ori îşi anula planul în întregime, nefiind însă dispus să ia în considerare niciuna din cele două variante.

— Eşti sigur că nu există nicio altă cale ca să pot ajunge la farul Hatteras? întrebă el, simţind cum bătăile inimii i se accelerau. Este important.

— Ai putea merge cu maşina, cred.

— Cât ar dura?

— Depinde cât de repede conduci.

„Evident“, se gândi Jeremy.

— Să spunem că de obicei conduc repede.

Bărbatul ridică din umeri ca şi cum toată discuţia îl plictisea.

— Cinci sau şase ore poate. Trebuie să mergi spre nord până ajungi la Plymouth, apoi o iei pe şoseaua 64 prin Roanoke Island şi pe urmă ajungi în Whalebone. De acolo, mergi spre sud în Buxton. Farul este chiar acolo.

Jeremy se uită la ceas; era deja aproape ora unu; până ajungea acolo, Alvin ar putea fi probabil în Boone Creek. Nu era bine.

— Mai este un alt loc de unde aş putea să prind feribotul?

— Este unul dincolo de Cedar Island.

— Grozav. Unde e asta?

— Cam la trei ore distanţă în cealaltă direcţie. Dar şi acolo trebuie să aştepţi până mâine dimineaţă.

Peste umărul bărbatului, zări un poster care prezenta diferite faruri din Carolina de Nord. Hatteras, cel mai măreţ dintre ele, se afla în centru.

— Şi dacă ţi-aş spune că e o urgenţă? întrebă el.

Pentru prima oară, bărbatul îşi ridică privirile.

— Este o urgenţă?

— Să spunem că este.

— Atunci, chem Paza de Coastă. Sau poate pe şerif.

— Ah, zise Jeremy încercând să-şi păstreze calmul. Dar ceea ce-mi spui e că nu există nicio posibilitate să ajung acolo chiar acum? De aici, adică.

Bărbatul îşi duse un deget la bărbie.

— Cred că ai putea să iei o barcă, dacă eşti atât de grăbit.

„Acum, ajungem undeva“, se gândi Jeremy.

— Şi cum pot să aranjez asta?

— Nu ştiu. Nimeni nu a întrebat niciodată.

Jeremy sări înapoi în maşină şi recunoscu, în sfârşit, că începea să se simtă cuprins de panică.

Poate că se simţea aşa pentru că ajunsese deja atât de departe sau poate pentru că îşi dădea seama că ultimele cuvinte, pe care i le adresase lui Lexie cu o noapte mai înainte, ascundeau un adevăr mai profund, dar altceva pusese stăpânire pe el de atunci şi nu avea de gând să mai dea înapoi. Refuza să dea înapoi, nu după ce ajunsese atât de aproape.

Nate aştepta telefonul său, dar brusc, nu i se mai păru atât de important ca altădată. Nici faptul că Alvin avea să sosească. Dacă totul ar merge bine, ar putea să filmeze şi în seara aceea şi mâine seară. Mai avea zece ore până când luminile apăreau; cu o barcă rapidă, socoti că ar putea să ajungă la Hatteras în două ore. Îi rămânea suficient timp să ajungă acolo, să discute cu Lexie şi să se întoarcă, presupunând că ar putea găsi pe cineva care să-l ducă acolo.

S-ar putea ca ceva să nu funcţioneze, bineînţeles. S-ar putea să nu reuşească să închirieze o barcă, dar dacă s-ar întâmpla asta, s-ar duce cu maşina la Buxton dacă ar fi necesar. Odată ajuns acolo, nici măcar nu era sigur dacă o găsea.

Nimic legat de scenariul acela nu avea vreo noimă. Dar cui îi păsa? Din când în când, fiecare era îndreptăţit să fie un pic într-o ureche şi, în clipa aceea, era rândul lui. Avea bani în portofel, aşa că va găsi o cale să ajungă acolo. Îşi asuma riscul şi va merge să vadă ce se petrecea cu ea, măcar să-şi demonstreze că o putea părăsi fără să se mai gândească vreodată la ea.

Cam asta era toată povestea. Când Doris lăsase să se înţeleagă că ar fi posibil să nu o mai vadă niciodată, simţise, gândindu-se la ea, că îşi pierdea speranţa. Sigur, pleca peste câteva zile, dar asta nu însemna că totul trebuia să se termine. În niciun caz. El putea veni în vizită în oraş, ea putea ajunge până la New York şi, dacă era scris să fie, puteau, într-un fel sau altul, să ajungă la o înţelegere. Oamenii făceau asta tot timpul, nu? Şi chiar dacă nu era posibil, chiar dacă ea era neclintită în hotărârea ei de a pune capăt lucrurilor definitiv, el dorea să audă asta de la ea. Numai atunci putea să se întoarcă la New York ştiind că nu avusese alternativă.

Şi totuşi, când ajunse la un indicator de oprire în primul port pe care îl întâlni, îşi dădu seama că nu dorea ca ea să rostească cuvintele acelea. Nu mergea la Buxton să-şi ia rămas-bun sau să o audă spunând că nu mai dorea să îl mai vadă deloc. De fapt, reflecta el cu uimire, ştia că mergea acolo să afle dacă Alvin avusese dreptate de la început până la sfârşit.

Sfârşitul după-amiezii era momentul preferat al zilei pentru Lexie. Lumina slabă a soarelui de iarnă combinată cu frumuseţea naturală austeră a peisajului făcea ca lumea să se înfăţişeze privirii ca într-un vis.

Chiar şi farul, cu desenul său negru cu alb de acadea, părea ca un miraj de la distanţă şi, în timp ce se plimba de-a lungul plajei, încerca să-şi imagineze cât de dificil fusese pentru marinari şi pescari să navigheze pe lângă promontoriu înainte ca farul să fi fost construit. Apele din larg, nu prea adânci şi cu bancuri de nisip mişcătoare, erau poreclite Cimitirul Atlanticului şi nenumărate epave erau înşirate pe fundul mării. Monitor, care se lansase în prima bătălie dintre cuirasate în timpul Războiului Civil, se rătăcise acolo. La fel şi Central America, venind din California încărcat cu aur, a cărui scufundare contribuise la criza financiară din 1857. Nava lui Barbă-Neagră, Queen Anne ’s Revenge, fusese, după toate probabilităţile, găsită în Beaufort Inlet, iar şase dintre submarinele germane scufundate în timpul celui de al Doilea Război Mondial erau în prezent vizitate aproape zilnic de scufundători.

Bunicul ei fusese pasionat de istorie şi, de fiecare dată când se plimbau pe plajă ţinându-se de mână, îi spunea poveşti despre navele care se pierduseră de-a lungul secolelor. Aşa aflase despre uragane, despre brizanţii periculoşi şi despre navigaţia defectuoasă care arunca pe coastă bărcile până când erau făcute praf de valurile furioase. Cu toate că nu era foarte interesată şi, uneori, era chiar înspăimântată de imaginile evocate, vorbirea lui tărăgănată şi melodică era ciudat de liniştitoare, aşa că ea nu încerca niciodată să schimbe subiectul. Chiar dacă era doar o adolescentă pe atunci, îşi dădea seama că discutând cu ea despre lucrurile acelea însemna foarte mult pentru el. Peste ani, avea să afle că nava sa fusese torpilată în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi că el abia scăpase cu viaţă.

Amintirea acelor plimbări o făcu să simtă lipsa bunicului cu o intensitate neaşteptată. Plimbările făcuseră parte din rutina lor zilnică, ceva doar pentru ei doi, şi, de obicei, ieşeau înaintea cinei, în timp ce Doris gătea. Foarte adesea, el citea în fotoliu cu ochelarii proptiţi pe nas, aşa că închidea cartea cu un oftat şi o punea deoparte. După ce se ridica din fotoliu, o întreba dacă ar vrea să facă o plimbare ca să vadă caii sălbatici.

Gândul de a vedea caii o emoţiona întotdeauna. Nu ştia exact de ce, pentru că nu călărise niciodată un cal şi nici nu dorise în mod deosebit să o facă, dar îşi amintea cum sărea şi alerga la uşă îndată ce bunicul îi pomenea despre asta. De obicei, caii se ţineau la distanţă de oameni şi fugeau ori de câte ori cineva se apropia, dar în amurg le plăcea să pască, mai puţin prevăzători, chiar dacă numai pentru câteva minute. Adesea era posibil să te apropii îndeajuns ca să le zăreşti semnele distinctive şi, dacă erai norocos, să-i auzi sforăind şi nechezând, ca şi cum te avertizau să nu înaintezi mai mult.

Caii descindeau din mustangii spanioli, iar prezenţa lor în Outer Banks data din 1523. În prezent, existau tot felul de ordonanţe guvernamentale care garantau supravieţuirea lor, iar ei făceau parte din mediul înconjurător asemenea cerbilor din Pennsylvania, singura problemă fiind suprapopularea ocazională. Oamenii care trăiau acolo îi ignorau în general, cu excepţia cazurilor când deveneau supărători, dar pentru mulţi vilegiaturişti erau una dintre atracţiile principale. Lexie se considera cumva o localnică, dar când îi urmărea se simţea mereu ca şi cum ar fi fost din nou adolescentă, cu toate bucuriile şi speranţele vieţii înaintea ei.

Dorea să se simtă în felul acela din nou, măcar să scape de tensiunile vieţii ei de adult. Doris o sunase să-i spună că Jeremy venise să o caute. Nu fusese surprinsă. Deşi bănuia că el se va întreba cu ce greşise sau de ce ea plecase, simţea, pe lângă acestea, că el va depăşi momentul repede. Jeremy era doar unul dintre acei oameni norocoşi care erau încrezători în tot ceea ce făceau, avansând mereu fără regret sau vreo privire aruncată în urmă.

Avery fusese aşa şi, chiar şi în prezent, ea îşi mai aducea aminte cât de rănită fusese de felul în care se simţea îndreptăţit să facă orice, de indiferenţa lui faţă de durerea ei. Privind înapoi, îşi dădea seama că ar fi trebuit să-i ia defectele drept ceea ce erau, dar pe atunci nu înţelesese semnele de avertizare: felul în care privirea lui zăbovea puţin cam mult când se uita la alte femei sau modul în care strângea în braţe puţin cam tare femeile despre care declara solemn că îi erau doar prietene. La început, dorea să-l creadă când susţinea că fusese infidel doar o dată, dar frânturi de conversaţii uitate ieşiseră din nou la suprafaţă: o prietenă din facultate îi mărturisise cu mult timp în urmă că auzise zvonuri despre Avery şi o anume soră din comunitate; unul dintre colaboratorii săi amintise de puţin cam multele absenţe nemotivate de la muncă. Avea oroare să se gândească la ea ca la o naivă, dar se comportase ca atare, şi chiar mai mult decât dezamăgirea pe care i-o provocase el, realizase de ceva vreme că era dezamăgită de ea însăşi. Îşi spusese că avea să treacă peste momentul acela, că va întâlni pe cineva mai bun… cineva precum domnul Renaştere, care îi demonstrase pentru totdeauna că nu era o bună cunoscătoare a bărbaţilor. Şi se părea că nici nu reuşea să rămână cu cineva.

Nu era uşor să recunoască asta şi existau momente când se întreba dacă ar fi putut face ceva să-i facă să dispară pe cei doi bărbaţi. De acord, poate nu şi pe domnul Renaştere, de vreme ce legătura lor fusese mai puţin o relaţie decât o poveste de dragoste, dar cum rămânea cu Avery? Ea îl iubise şi îşi închipuia că şi el o iubise. Sigur, era uşor de spus că Avery fusese un bădăran şi că moartea relaţiei lor fusese doar greşeala lui, dar în acelaşi timp, probabil că simţise că legătura lor cam scârţâia. Că ei îi lipsea ceva. Dar ce? Fusese prea insistentă? Fusese plictisitoare? Fusese nesatisfăcut în pat? De ce nu alergase după aceea să o caute şi să-i ceară iertare? Acelea erau întrebări la care nu fusese capabilă să răspundă niciodată. Prietenele ei, bineînţeles, o asiguraseră că nu ştia despre ce vorbea, iar Doris îi spusese acelaşi lucru. Chiar şi aşa, nu avea o idee prea clară despre ce se întâmplase. La urma urmei, chestiunea prezenta două aspecte şi, chiar şi acum, visa uneori cu ochii deschişi că îl suna să-l întrebe dacă exista vreun lucru pe care ea să-l poată face altfel.

Aşa cum una dintre prietenele sale subliniase, era tipic pentru femei să-şi facă griji pentru astfel de lucruri. Bărbaţii păreau imuni în faţa situaţiilor nesigure. Chiar dacă nu erau, învăţau fie să-şi ascundă sentimentele, fie să le îngroape suficient de adânc ca să nu fie afectaţi de ele. De obicei, ea încerca să facă acelaşi lucru şi, de obicei, funcţiona. De obicei.

În depărtare, soarele se scufunda în apele râului Pamlico Sound, iar oraşul Buxton, cu casele sale cu şindrilă albă, semăna cu o carte poştală. Se uita spre far şi, exact cum sperase, zări un grup mic de cai care păşteau în iarba înaltă de mare din jurul bazei. Erau cam vreo doisprezece cai în total – cafenii şi maro, mai cu seamă – şi părul lor era neţesălat şi răvăşit, şi crescuse des pentru iarnă. Doi mânji stăteau împreună, aproape de mijloc, cu cozile şfichiuind în acelaşi timp.

Lexie se opri să-i urmărească, băgându-şi mâinile în buzunarele jachetei. Se făcea mai frig pe măsură ce seara se apropia, iar ea simţea înţepături pe obraji şi nas. Aerul era înviorător şi, cu toate că i-ar fi plăcut să mai rămână, era obosită. Fusese o zi lungă şi ea o simţea chiar şi mai lungă.

Împotriva voinţei, se întrebă ce făcea Jeremy. Se pregătea să filmeze din nou? Sau se gândea unde să se ducă să mănânce? Îşi făcea bagajul? Şi de ce gândurile ei se întorceau la el mereu?

Suspină, ştiind deja răspunsul. Oricât şi-ar fi dorit să vadă caii, vederea lor îi amintea mai puţin de un nou început, cât mai de grabă de simplu fapt că era singură. Oricât de independentă s-ar fi considerat, oricât de mult ar fi încercat să minimalizeze importanţa observaţiilor constante ale lui Doris, nu se putea opri să nu tânjească după companie şi după o relaţie strânsă. Nu trebuia să fie chiar căsătorie; uneori tot ce dorea era să aştepte cu nerăbdare vinerea sau sâmbăta noaptea. Jinduia să petreacă o dimineaţă tihnită stând tolănită în pat cu cineva de care îi păsa şi, pe cât de imposibil îi părea, Jeremy era cel pe care continua să şi-l imagineze alături de ea.

Lexie clătină din cap, alungând acest gând. Venind acolo, sperase să găsească alinare pentru neliniştile ei, dar în timp ce stătea lângă far şi urmărea caii cum păşteau, simţea viaţa copleşind-o dureros. Avea treizeci şi unu de ani, era singură şi trăia într-un loc fără perspective. Bunicul şi părinţii ei nu mai erau decât amintiri, starea de sănătate a lui Doris era o sursă permanentă de îngrijorare şi singurul bărbat, pe care îl găsea chiar şi de departe interesant în ultimii ani, avea să plece pentru totdeauna până când ea se va reîntoarce acasă.

Începu să plângă şi, mult timp, îi veni foarte greu să se oprească. Dar tocmai când, în sfârşit, începea să se adune, zări o persoană apropiindu-se şi, când realiză cine era, nu putea decât să privească ţintă.