NOUĂSPREZECE

În ultima sa noapte la Greenleaf, Jeremy dormi prost. El şi Alvin terminaseră filmarea – în timp ce trenul trecea, dealul Riker captase slab lumina reflectată – şi după ce văzură filmul, atât el, cât şi Alvin hotărâseră că era destul de bun să dovedească teoria lui Jeremy, în afara cazului în care erau dispuşi să comande un echipament mai bun.

Cu toate astea, la întoarcere, Jeremy nu se mai gândi deloc la mister sau măcar la drum. În schimb, începu să rememoreze iar ultimele zile. Îşi aduse aminte de momentul când o zărise prima oară pe Lexie în cimitir şi de schimbul lor însufleţit de cuvinte de la bibliotecă. Se gândise la prânzul lor pe dealul Riker şi la conversaţia de pe promenada de scânduri, îşi aminti de uimirea pe care i-o trezise adunarea extraordinară organizată în onoarea lui şi cum se simţise când văzuse prima oară luminile din cimitir. Dar, mai ales, îşi aminti de momentele când începuse să realizeze că se îndrăgostea de Lexie.

Fusese posibil ca, doar în două zile, să se fi întâmplat atât de multe lucruri? În momentul când ajunseră la Greenleaf şi intrase în cameră, încercă să stabilească cu precizie momentul când lucrurile începuseră să meargă prost. Nu era foarte sigur, dar, în momentul de faţă, i se părea că ea încerca să se detaşeze de sentimentele ei, nu doar de el. Aşadar, când începuse Lexie să-şi dea seama că simţea ceva pentru el? La petrecere, ca şi el? La cimitir? Mai devreme, în după-amiaza aceea?

Nu avea nici cea mai vagă idee. Ştia doar că o iubea şi că nu putea concepe să nu o mai vadă niciodată.

Orele treceau încet; cum avionul decola din Raleigh la amiază, avea să părăsească Greenleaf peste puţin timp. Se ridică înainte de şase, termină de împachetat lucrurile şi le duse în maşină. După ce se asigură că văzuse lumina aprinsă în camera lui Alvin, merse prin aerul răcoros al dimineţii spre recepţie.

Jed, cum se aşteptase, îl privi încruntat. Părul îi stătea şi mai vâlvoi decât de obicei şi avea îmbrăcămintea şifonată, aşa că Jeremy conchise că se deşteptase doar cu câteva minute mai înainte. Jeremy puse cheile pe birou.

— Un loc foarte liniştit aveţi aici, zise Jeremy. Cu siguranţă o să-l recomand prietenilor mei.

Expresia lui Jed deveni şi mai încruntată, dar Jeremy se mulţumi să zâmbească amabil. Când se întorcea în cameră, zări nişte faruri care se apropiau cu viteză prin ceaţă, iar curând o maşină încetini pe aleea cu pietriş. Pentru o clipă, se gândi că era Lexie, şi simţi bătăi puternice în piept, dar când văzu maşina, în sfârşit, speranţele i se năruiră la fel de repede.

Primarul Gherkin, într-o haină groasă şi cu fular la gât, apăru din maşină. Fără să trădeze nimic din energia pe care o arătase la întâlnirile lor anterioare, porni orbecăind prin întuneric spre Jeremy.

— Îţi faci bagajul, bănuiesc, strigă el.

— Tocmai am terminat.

— Jed nu ţi-a făcut probleme cu nota de plată, nu-i aşa?

— Nu, zise Jeremy. Mulţumesc pentru asta, apropo.

— Cu plăcere. Cum am spus, măcar atât puteam face pentru tine. Sper că ţi-a plăcut şederea în minunatul nostru oraş.

Jeremy dădu din cap aprobator, observând îngrijorarea de pe chipul primarului.

— Da, zise el. Mi-a plăcut.

Pentru prima oară de când Jeremy îl întâlnise, Gherkin părea să nu-şi găsească cuvintele. În vreme ce tăcerea devenea stânjenitoare, primarul îşi băgă fularul în haină.

— Am vrut doar să trec să-ţi spun că oamenii de pe aici s-au bucurat să te cunoască. Ştiu că vorbesc în calitate oficială, dar ai făcut o adevărată impresie.

Jeremy îşi băgă mâinile în buzunare.

— Cu ce scop şiretlicul? întrebă el.

Gherkin oftă.

— Te referi la adăugarea cimitirului la tur?

— Nu. Mă refer la faptul că tatăl tău a consemnat răspunsul în jurnalul său, iar tu l-ai ascuns.

O expresie tristă se întipări pe faţa lui Gherkin.

— Ai perfectă dreptate, zise el după o clipă, cu o voce nesigură. Tatăl meu a rezolvat într-adevărul misterul ăsta, dar cred că aşa trebuia să se întâmple. Îi întâlni privirea lui Jeremy. Ştii de ce a devenit atât de interesat de istoria oraşului nostru?

Jeremy clătină din cap.

— În al Doilea Război Mondial, tatăl meu era în serviciul militar cu un bărbat pe nume Lloyd Shaumberg. Acesta era locotenent, iar tata era infanterist. Oamenii din ziua de azi nu par să îşi dea seama că în timpul războiului nu existau numai soldaţi în liniile de front. Majoritatea oamenilor din armată erau oameni obişnuiţi: brutari, măcelari, mecanici. Shaumberg era istoric. Cel puţin, aşa îl numea tata. De fapt, era pur şi simplu profesor de istorie la un liceu din Delaware, dar tata jura că nu era un ofiţer mai grozav ca el în toată armata. Acesta obişnuia să-şi distreze oamenii spunându-le poveşti din trecut, poveşti pe care mai nimeni nu le ştia, poveşti care îl împiedicau pe tata să mai fie înspăimântat de ceea ce se întâmpla. În orice caz, după atacul împotriva taberei de instrucţie din Italia, Shaumberg, tata şi restul plutonului au fost încercuiţi de nemţi. Shaumberg le-a spus oamenilor să se retragă în timp ce el încerca să le acopere retragerea. „N-am de ales“, a zis el. Era o misiune sinucigaşă – toată lumea o ştia, dar ăsta era Shaumberg. Gherkin făcu o pauză. Oricum, tata a supravieţuit şi Shaumberg a murit şi, după ce tata s-a întors acasă de la război, a spus că va deveni şi el istoric în onoarea prietenului său.

Când Gherkin se opri, Jeremy îl privi curios.

— De ce îmi povesteşti toate astea?

— Pentru că, răspunse Gherkin, aşa cum văd eu situaţia, nici eu nu prea am avut de ales. Fiecare oraş are nevoie de ceva care să fie numai al lui, ceva care să le amintească oamenilor că locul lor e special. În New York, nu trebuie să-ţi faci griji din cauza asta. Acolo se află Broadway, Wall Street, Empire State Building şi Statuia Libertăţii. Dar aici, după ce toate afacerile au dat faliment, m-am uitat în jur şi am realizat că tot ce mai aveam era o legendă. Şi legendele… mă rog, sunt doar relicve din trecut, şi un oraş are nevoie de mai mult decât atât să supravieţuiască. Asta-i tot ce încercam să fac, să găsesc o cale pentru a menţine oraşul ăsta viu şi pe urmă ai venit tu.

Jeremy privi într-o parte, gândindu-se la faţadele acoperite cu scânduri ale magazinelor pe care le văzuse în prima zi când sosise, amintindu-şi de comentariul lui Lexie despre închiderea fabricii de textile şi a minei de fosfor.

— Deci ai trecut pe aici în această dimineaţă ca să-mi spui versiunea ta?

— Nu, zise Gherkin. Am trecut ca să-ţi aduc la cunoştinţă că toate astea au fost numai ideea mea. Nu a consiliului orăşenesc şi nici a oamenilor care locuiesc aici. Poate că am greşit procedând astfel. Poate că nu eşti de acord cu ideea mea. Dar am făcut ceea ce am crezut că era mai bine pentru locul ăsta şi pentru oamenii care trăiesc aici. Şi tot ce-ţi cer este ca atunci când vei scrie articolul să nu uiţi că nimeni altcineva nu a mai fost implicat. Dacă vrei să mă sacrifici, o să mă împac cu situaţia. Şi cred că tatăl meu ar înţelege.

Fără să aştepte un răspuns, Gherkin se întoarse la maşină şi, curând, dispăru în ceaţă.

Zorii schimbau cerul într-un cenuşiu mohorât, şi, în momentul când Jeremy îl ajuta pe Alvin să încarce echipamentul, sosi şi Lexie.

Apăru din maşină arătând aproape la fel ca atunci când o zărise prima dată, cu ochii ei violeţi, de nepătruns chiar şi când privirile îi se întâlniră. În mână ţinea jurnalul lui Gherkin. Pentru o clipă, se priviră unul pe celălalt ca şi cum niciunul nu ştia ce să spună.

Alvin, care stătea lângă portbagajul deschis, rupse tăcerea:

— Bună dimineaţa, zise el.

Ea se forţă să zâmbească.

— Bună, Alvin.

— Te scoli devreme.

Ea ridică din umeri aruncând o privire rapidă spre Jeremy. Alvin se uită când la unul, când la celălalt, înainte de a face un semn peste umăr.

— Cred că voi face o ultimă verificare în cameră, zise el, în ciuda faptului că niciunul nu părea să-i dea atenţie.

Când dispăru, Jeremy oftă adânc.

— Nu mi-am imaginat că vei veni, zise el.

— Să fiu sinceră, nici eu nu eram sigură că voi veni.

— Mă bucur că ai făcut-o, zise el.

Lumina cenuşie îi amintea de plimbarea lor pe plaja de lângă far şi simţi o durere sfâşietoare la gândul cât de mult ajunsese să o iubească. Cu toate că primul său instinct fusese să reducă distanţa dintre ei, poziţia ei rigidă îl făcu să rămână pe loc.

Ea făcu semn cu capul spre maşina lui.

— Văd că ai împachetat şi eşti gata de plecare.

— Da, zise el. Am împachetat totul.

— Ai terminat de filmat luminile?

El ezită iritat de banalitatea conversaţiei.

— Ai venit aici doar să vorbim despre munca mea sau dacă mi-am dus bagajele în maşină?

— Nu, zise ea. Nu pentru asta.

— Atunci, de ce ai venit?

— Să-mi cer scuze pentru modul în care te-am tratat ieri la bibliotecă. N-ar fi trebuit să mă port în felul acela. Nu a fost corect faţă de tine.

El zâmbi imperceptibil.

— E în ordine, zise el. Voi trece peste asta. Şi mie îmi pare rău.

Ea ridică jurnalul.

— Am adus ăsta pentru tine, în caz că îl doreai.

— Nu mi-am închipuit că ai dori să-l folosesc.

— Nu doresc, răspunse ea.

— Atunci, de ce mi-l dai?

— Pentru că ar fi trebuit să-ţi spun despre pasajul din jurnal şi nu vreau să-ţi imaginezi că cineva de aici încearcă să muşamalizeze ceva. Înţeleg cum de ai ajuns să crezi că oraşul urzea ceva, aşa că jurnalul ăsta e o ofertă de pace. Dar vreau să te asigur că nu a fost vreun complot…

— Ştiu, interveni Jeremy. Primarul a trecut pe aici în această dimineaţă.

Ea încuviinţă şi îşi lăsă privirea în jos înainte de a-şi ridica ochii din nou spre el. În momentul acela, el îşi imagină că ea avea de gând să spună ceva, dar orice ar fi fost, se opri.

— În sfârşit, cred că asta-i tot, zise ea, băgându-şi mâinile în buzunarele hainei. Probabil ar fi cazul să te las să termini ca să poţi pleca. N-am fost niciodată un fan al despărţirilor prelungite.

— Deci acesta e un rămas-bun? întrebă el, încercând să-i reţină privirea.

Ea arăta aproape tristă în timp ce îşi înclina capul într-o parte.

— Trebuie să fie, nu-i aşa?

— Atunci, asta-i tot? Ai venit, pur şi simplu, să-mi spui că s-a terminat? El îşi trecu degetele prin păr cu stângăcie, încruntându-se. Nu am niciun cuvânt de spus în problema asta?

Când răspunse, vocea lui Lexie era calmă.

— Am terminat cu toate astea, Jeremy. N-am venit aici în această dimineaţă să mă cert şi n-am venit aici să te enervez. Am venit pentru că am regretat modul în care te-am tratat ieri. Şi pentru că n-am vrut să crezi că săptămâna asta nu a însemnat nimic pentru mine. Dimpotrivă, a însemnat.

Jeremy simţea vorbele ei ca pe nişte lovituri şi făcu eforturi să vorbească.

— Dar tu ai de gând să-i pui capăt.

— Eu am de gând să fiu realistă, zise ea.

— Şi dacă ţi-aş spune că te iubesc?

Ea îl privi mult timp înainte de a se întoarce într-o parte.

— Nu spune asta.

El făcu un pas spre ea.

— Dar o spun, zise el. Te iubesc. Nu mă pot împotrivi sentimentelor.

— Jeremy… te rog…

El se mişcă şi mai repede simţind că, în sfârşit, îi învinge apărarea, devenind tot mai curajos cu fiecare pas.

— Vreau să fac legătura noastră să meargă.

— Nu putem, zise ea.

— Bineînţeles că putem, zise el ocolind maşina. Putem înţelege asta.

— Nu, zise ea cu vocea mult mai hotărâtă şi făcând un pas înapoi.

— De ce nu?

— Pentru că eu o să mă căsătoresc cu Rodney, bine?

Vorbele ei îl opriră brusc.

— Despre ce vorbeşti?

— Noaptea trecută, după ce s-a terminat dansul, Rodney a trecut pe la mine şi am stat de vorbă. Am discutat mult timp. Este cinstit, muncitor, mă iubeşte şi trăieşte aici. Tu nu.

El o privi uluit de vestea ei.

— Nu te cred.

Lexie îi întoarse privirea, calmă.

— Crede, îi spuse ea.

Jeremy nu mai reuşi să spună nimic, iar ea îi înmână jurnalul, apoi ridică o mână făcând un semn scurt şi începu să meargă înapoi spre maşină cu privirea aţintită spre el, cam în felul în care îl privise în ziua aceea la cimitir.

— Rămas-bun, Jeremy, zise ea înainte de a se întoarce să se urce în maşină.

Încă încremenit de şoc, Jeremy auzi răsucirea cheii în contact şi o văzu uitându-se peste umăr, în timp ce începea să dea înapoi. El păşi înainte pentru a-şi pune mâna pe capotă, încercând să o oprească. Dar în timp ce maşina începu să se mişte, îşi lăsă degetele să alunece pe suprafaţa umedă şi, în final, făcu un pas mic înapoi în vreme ce maşina trecu pe alee.

Pentru o clipă, lui Jeremy i se păru că surprinse scânteierea lacrimilor în ochii ei. Dar, pe urmă, o zări privind într-o parte şi îşi dădu seama odată pentru totdeauna că nu o s-o mai vadă din nou.

Dorea să strige, să-i spună să oprească. Dorea să-i spună că putea să rămână, că dorea să rămână, că dacă plecarea însemna să o piardă, atunci întoarcerea acasă nu merita osteneala. Dar cuvintele rămaseră prinse ca într-o capcană în sufletul său şi, foarte încet, maşina rulă pe lângă el prinzând viteză în timp ce înainta pe alee.

Jeremy rămase nemişcat în ceaţă, urmărind-o până când maşina deveni o umbră şi nu se mai vedeau decât luminile din spate. Pe urmă, dispăru complet, în timp ce sunetul motorului se pierdea în pădure.