NOUĂ

 

În seara aceea, mai târziu, pe când ceaţa se lăsa într-o nor gros, Rodney Hopper se gândea că Lawson Plantation arăta de parcă era pe punctul de a găzdui un concert al lui Barry Manilow.

În ultimele douăzeci de minute, dirijase traficul în locurile de parcare şi urmărise cu neîncredere procesiunea emoţionată care îşi făcea drum spre uşă. În acel moment, îi zărise pe doctorii Benson şi Tricket, pe Albert, dentistul, pe toţi cei opt membri ai consiliului orăşenesc, cu tot cu Tully şi cu Jed, pe primar cu personalul de la camera de comerţ, urmaţi de toată conducerea şcolii, toţi cei nouă comisari ai districtului, voluntarii de la Societatea Istorică, trei contabili, toată echipa de la Herbs, barmanul de la Lookilu, frizerul, şi chiar şi pe Toby, cel care golea fosele septice pentru a-şi câştiga existenţa, şi care, cu toate acestea, arăta foarte spilcuit. Lawson Plantation nu era nici măcar în timpul sărbătorilor de Crăciun atât de aglomerată, când locul era decorat cu mare fast şi deschis publicului în prima vineri din decembrie.

În seara aceasta nu era la fel. Nu era o sărbătoare unde cunoştinţele şi prietenii se adunau să se bucure unii de alţii înainte de iureşul sărbătorilor. Era o reuniune care voia să onoreze pe cineva care nu avea nimic de-a face cu oraşul şi pe care îl durea în cot de locul acela. Ba chiar şi mai rău, cu toate că Rodney se afla acolo cu treburi oficiale, înţelese brusc că n-ar fi trebuit să se deranjeze să-şi calce cămaşa şi să-şi lustruiască pantofii de vreme ce era convins că Lexie nici măcar nu va băga de seamă.

Ştia totul despre această seară. După ce Doris revenise la Herbs să pregătească bucatele, primarul reveni cu vestea aceea îngrozitoare despre Jeremy şi Lexie, iar Rachel îl sunase imediat. Rachel, se gândea el, era drăguţă şi aşa fusese mereu. Ea ştia ce simţea el pentru Lexie şi nu-l necăjea cum o făceau nenumărate alte persoane. Totuşi, avusese impresia că nici ea nu era aşa de încântată la ideea că ei vor apărea împreună. Dar Rachel se pricepea mai bine decât el să-şi ascundă sentimentele, aşa că exact în clipa aceea ar fi dorit să fi fost altundeva. Tot ce era legat de seara aceea îl făcea să se simtă groaznic.

Mai ales modul în care reacţiona tot oraşul. După câte îşi amintea, lumea de acolo nu fusese atât de preocupată de viitorul oraşului de când Raleigh News & Observer trimisese un reporter să facă un articol despre Jumpy Walton care încerca să construiască o replică a avionului fraţilor Wright, cu care intenţiona să zboare în cinstea celei de-a o suta aniversări a aviaţiei, la Kitty Hawk. Jumpy, care avusese mereu câteva doage lipsă, susţinuse mult timp că era aproape gata cu replica, dar când deschisese porţile şopronului să arate cu mândrie cât de departe ajunsese, reporterul realizase că Jumpy nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce făcea. În şopron, replica arăta ca o versiune gigantică şi cocoşată a unui pui, făcut din placaj şi din sârmă ghimpată.

Iar în seara aceea, oraşul paria pe existenţa fantomelor din cimitir şi pe faptul că Orăşeanul le va aduce lumea la picioare datorită acestora. Rodney se îndoia cu tărie. Şi, în plus, nu prea îl interesa dacă lumea venea sau nu, atât timp cât Lexie va face parte din lumea lui.

 

În acelaşi timp, de partea cealaltă a oraşului, Lexie păşea pe verandă exact când Jeremy se apropia pe alee cu un mic buchet de flori sălbatice în mână. „Frumoasă încercare“, se gândi ea, nădăjduind că el nu putea să vadă cât de istovită fusese până acum doar câteva minute.

A fi femeie putea fi o provocare câteodată, în seara aceea mai mult decât oricând. Întâi, bineînţeles, se întrebase dacă aceea era o întâlnire adevărată. De acord, era mai aproape de o întâlnire decât fusese la prânz, dar nu era tocmai o cină romantică în doi, aşa că nu era sigură dacă ar fi trebuit măcar să accepte aşa ceva. Pe urmă, era o întreagă problemă de imagine şi a modului cum dorea să fie percepută, nu numai de Jeremy, ci de toţi ceilalţi care i-ar vedea împreună. Se adăuga şi faptul că se simţea foarte comod în jeanşi şi nu avea nicio intenţie să-şi arate decolteul, aşa că toată chestiunea devenise atât de încâlcită încât îşi puse pe ea doar prosopul. În final, se hotărî să adopte o ţinută profesională: costum cu pantalon maro şi o bluză de culoare ivorie.

Dar iată-l înaintând graţios, cu înfăţişarea sa de Johnny Cash, ca şi cum n-ar fi acordat serii niciun fel de importanţă.

— Ai găsit casa, observă Lexie.

— Nu a fost prea greu, o asigură Jeremy. Mi-ai arătat unde locuieşti când eram pe dealul Riker, ai uitat? Îi oferi florile. Poftim. Astea sunt pentru tine.

Ea zâmbi când le luă, iar el se gândi că arăta absolut minunat. Şi sexy, fără îndoială. Dar „minunat“ părea mai nimerit.

— Mulţumesc, îi răspunse ea. Cum merge cercetarea jurnalelor?

— Foarte bine, zise el. N-am găsit nimic spectaculos până acum, în cele prin care m-am uitat.

— Mai acordă-le o şansă, îl încurajă ea cu un zâmbet. Cine ştie ce vei găsi? Ridică buchetul spre nas. Sunt minunate, apropo. Numai o secundă să le pun într-o vază, să-mi iau o haină şi pe urmă voi fi gata.

El îşi desfăcu palmele.

— Voi aştepta aici.

Două minute mai târziu, în maşină, mergeau prin oraş în direcţia opusă cimitirului. În timp ce ceaţa continua să devină tot mai deasă, Lexie îl îndruma pe Jeremy de-a lungul drumurilor laterale până când ajunseră la o cotitură mărginită pe ambele părţi de stejari care arătau de parcă ar fi fost plantaţi în urmă cu o sută de ani. Deşi Jeremy nu putea vedea casa, reduse viteza în timp ce se apropie de un gard viu foarte înalt, presupunând că în spatele lui era un drum circular. Se aplecă peste volan, întrebându-se în ce direcţie să o ia.

— Ai putea să parchezi aici, sugeră Lexie. Nu cred că vei găsi ceva mai aproape şi, în plus, o să vrei să poţi ieşi de aici mai târziu.

— Eşti sigură? Nici măcar nu se vede casa.

— Ai încredere în mine, zise ea. De ce crezi că am luat haina lungă?

Se gândi doar un moment înainte de a se hotărî. De ce nu? Şi, peste o clipă, amândoi mergeau pe drum, Lexie făcând tot posibilul să ţină haina strâns lipită de trup. Urmăreau cu atenţie curba drumului pe lângă gardul viu şi, dintr-odată, vechiul conac georgian se înălţă strălucind dinaintea lor, în toată splendoarea sa.

Casa totuşi nu era primul lucru pe care îl observase Jeremy. Mai întâi, zărise maşinile. Zeci de maşini erau parcate la întâmplare, cu boturile îndreptate în toate direcţiile, de parcă s-ar fi pus la cale o evadare-fulger. Multe altele, fie înconjurau adunătura de maşini şi aveau luminile de poziţie aprinse, fie încercau să se strecoare în spaţii incredibil de înguste.

Jeremy se opri uitându-se lung la ele.

— Mi-am imaginat că asta trebuia să fie o mică reuniune între prieteni.

Lexie dădu din cap aprobator.

— Asta e versiunea primarului despre o mică reuniune. Nu uita că el cunoaşte practic pe toată lumea din district.

— Şi ştiai că aşa se va întâmpla?

— Bineînţeles.

— De ce nu mi-ai spus că va fi aşa?

— Aşa cum eu continui să-ţi spun, tu continui să uiţi să întrebi. Şi pe lângă asta, mi-am închipuit că ştiai.

— Cum aş fi putut să ştiu că punea la cale aşa ceva?

Ea zâmbi, arătând spre uşă.

— Este, ca să zic aşa, impresionant, nu? Nu că aş fi convinsă că meriţi neapărat.

El protestă amuzat.

— Ştii, am ajuns să apreciez de-adevăratelea farmecul tău sudic.

— Mulţumesc. Şi nu-ţi face griji pentru seara asta. Nu o să fie atât de stresant precum îţi imaginezi. Toţi sunt prietenoşi şi, când nu ai îndoieli, aminteşte-ţi doar că eşti oaspetele de onoare.

 

Probabil că Doris era cel mai organizat şi eficient furnizor din lume, se gândea Rachel, de vreme ce toată treaba fusese realizată ca pe roate şi cu mult timp înainte.

În loc să fie obligată să servească mâncare toată noaptea, Rachel se strecura prin mulţime în rochia ei de ocazie, cea mai grozavă imitaţie Chanel, când îl recunoscu pe Rodney care urca pe verandă.

Arăta foarte oficial în uniforma sa călcată cu grijă, socoti Rachel, precum un soldat din infanteria marină din posterele acelea vechi din al Doilea Război Mondial din clădirea VFW de pe Main Street. Majoritatea celorlalţi ajutori de şerif înghiţeau cam prea multe aripioare de pui şi beri Budweiser în jurul bufetului plasat în mijloc, dar în timpul său liber, Rodney se menţinea în formă făcând exerciţii de întreţinere în garaj. Ţinea uşa garajului deschisă şi, uneori, întorcându-se acasă de la muncă, Rachel se oprea şi stătea de vorbă cu el un timp, ca doi vechi prieteni ce erau. Când erau copii, fuseseră vecini, iar mama ei avea poze cu ei făcând baie în cadă împreună. Majoritatea prietenilor nu puteau afirma asta.

Îşi scoase rujul din poşetă şi îşi aplică un strat subţire pe buze, conştientă de slăbiciunea pe care o avea pentru Rodney; amândoi merseseră în direcţii diferite un timp, dar în ultimii ani, lucrurile se schimbaseră. Acum două veri, se pomeniseră stând unul lângă celălalt la Lookilu, iar ea îi surprinsese expresia în timp ce el urmărea un buletin de ştiri despre un tânăr care murise într-un incendiu tragic în Raleigh. Văzându-l că plânge moartea unui necunoscut, se emoţionase într-un mod neaşteptat. Văzuse aceeaşi expresie, pentru a doua oară, de Paşte, când departamentul de poliţie finanţase sărbătoarea tradiţională de căutare a ouălor, la Masonic Lodge, şi el o trăsese deoparte să-i spună câteva dintre locurile mai greu de dibuit unde fuseseră ascunse. Arătase mai emoţionat decât copiii, în contrast ciudat cu bicepşii săi proeminenţi, iar ea îşi aminti cum se gândise că el ar fi putut fi genul de tată care ar face mândră orice soţie.

Privind în trecut, înţelese că acelea erau momentele când realizase că sentimentele ei pentru Rodney se schimbaseră. Nu se îndrăgostise de el chiar atunci, ci încetase să creadă că ar fi imposibil. Nu că ar fi fost posibil, totuşi. Rodney era îndrăgostit peste urechi de Lexie. Mereu fusese, mereu avea să fie, iar Rachel ajunsese de mult la concluzia că nimic nu va schimba sentimentele lui pentru ea. Erau momente când nu era uşor, şi erau momente când situaţia nu o deranja deloc, dar în ultima vreme, ajunsese să-şi dea seama că momentele când situaţia nu o deranja erau din ce în ce mai rare.

Căutând să răzbată prin mulţime, îi părea rău că amintise de Jeremy Marsh la prânz. Ar fi trebuit să ştie ce îl supăra pe Rodney. Deja se părea că tot oraşul discuta despre Lexie şi Jeremy, începând cu băcanul care le vânduse alimentele pentru prânz; vestea se răspândise ca focul, îndată ce primarul dăduse anunţul. Încă mai dorea să meargă la New York, dar pe măsura ce relua în minte conversaţia ei cu Jeremy, înţelegea puţin câte puţin că era posibil ca el să fi făcut doar conversaţie şi să nu-i fie lansat nicio invitaţie. Uneori, înţelegea prea mult în situaţii de genul ăsta.

Dar Jeremy Marsh era atât de… perfect.

Cultivat, inteligent, fermecător, celebru şi, cel mai grozav dintre toate, nu era din oraş. Lui Rodney îi era peste puteri să concureze cu aşa ceva, iar ea avea vaga bănuială că şi Rodney o ştia. Dar Rodney, pe de altă parte, era în oraş şi nu avea intenţia să plece, ceea ce era un altfel de avantaj, dacă priveai situaţia din unghiul acesta. Şi, trebuia să admită că şi Rodney era capabil şi chipeş în felul său.

— Bună, Rodney, zise ea, zâmbind.

Rodney aruncă o privire peste umăr.

— O, bună, Rach. Ce faci?

— Bine, mulţumesc. Asta da petrecere, nu?

— E grozav, zise el fără să-şi ascundă sarcasmul din voce. Cum merg lucrurile înăuntru?

— Foarte bine. Tocmai au ridicat bannerul.

— Un banner?

— Sigur. Cel care îi urează bun venit în oraş. Numele său e scris cu litere mari, albastre.

Rodney expiră în timp ce pieptul i se dezumflă puţin.

— Grozav, zise el din nou.

— Ar trebui să vezi ce mai are primarul pus de o parte pentru el. Nu numai bannerul şi mâncarea, dar a mai pregătit şi o cheie a oraşului.

— Am auzit, zise Rodney.

— Şi e şi trupa Mahi-Mahi aici, continuă ea, referindu-se la un cvartet de la frizerie.

Aceşti cetăţeni locali cântau împreună de patruzeci şi trei de ani şi chiar dacă doi dintre membri foloseau cadre de metal pentru mers şi unul avea un tic nervos care îl obliga să cânte cu ochii închişi, erau cei mai renumiţi artişti de estradă pe o rază de o sută şaizeci de kilometri.

— Grozav, zise Rodney din nou.

Tonul său o făcu să şovăie pentru prima dată.

— Cred că nu vrei să auzi nimic din toate astea, nu?

— Nu, nu prea.

— Şi atunci de ce ai mai venit?

— Tom m-a bătut la cap. Într-o zi o să pot să-mi dau seama unde vrea să ajungă înainte de a deschide gura.

— Nu va fi chiar aşa de rău, zise ea. Ai văzut de ce au venit oamenii în seara asta. Toată lumea vrea să vorbească cu el. În niciun caz el şi Lexie nu o să se ascundă pe undeva, într-un colţ. Pariez că nici măcar nu vor fi în stare să-şi adreseze mai mult de zece vorbe unul altuia toată noaptea. Şi, ca să ştii, am păstrat o farfurie cu mâncare pentru tine, dacă nu vei avea ocazia să apuci să mănânci ceva…

Rodney ezită o clipă înainte de a zâmbi. Rachel avea mereu grijă de el.

— Mulţumesc Rach. Pentru prima oară, observă cum era îmbrăcată şi, în timp ce îi privea tortiţele de aur din urechi, adăugă: Arăţi minunat în seara asta.

— Mulţumesc.

— Vrei să-mi ţii puţină companie?

Ea zâmbi.

— Mi-ar plăcea.

 

Jeremy şi Lexie se strecurau prin mulţimea de maşini parcate, răsuflarea lor transformându-se în aburi pe măsură ce se apropiau de conac. Pe treptele din faţă, Jeremy observă cum cuplurile se opreau pe rând la uşă înainte de a intra şi, după o clipă, îl recunoscu pe Rodney Hopper care stătea lângă intrare. Rodney îl zări pe Jeremy în acelaşi timp, aşa că zâmbetul său se transformă imediat într-o grimasă. Chiar şi de la distanţă, părea mare, gelos şi, cel mai important, înarmat, ceea ce îi dădea lui Jeremy o anumită senzaţie de disconfort.

Lexie îi urmări privirea.

— O, nu-ţi face griji din cauza lui Rodney, zise ea. Eşti cu mine.

— Ăsta-i motivul pentru care îmi fac griji, zise el. Am senzaţia că nu e deloc bucuros că am apărut împreună.

Ea ştia că Jeremy avea dreptate, deşi îi era recunoscătoare lui Rachel că era alături de ajutorul de şerif. Rachel avea întotdeauna darul de a-l calma pe Rodney, iar Lexie se gândise de mult că ar fi perfectă pentru el. Totuşi, nu descoperise încă modalitatea prin care să-i spună asta lui Rodney, fără să-i rănească sentimentele. Nu era genul de problemă pe care putea să o aducă în discuţie în timp ce dansau la Shriners’Benefit Ball, nu?

— Dacă te face să te simţi mai bine, lasă-mă pe mine să vorbesc, zise ea.

— Asta intenţionam.

Rachel prinse curaj când îi văzu pe amândoi urcând treptele.

— Vă salut! zise ea. Când se apropiară, Rachel întinse mâna să atingă haina lui Lexie. Îmi place ţinuta ta, Lex.

— Mulţumesc, Rachel, zise Lexie. Şi tu arăţi de milioane.

Jeremy nu spuse nimic, preferând să-şi examineze unghiile în timp ce se străduia să evite privirea fioroasă pe care Rodney o arunca în direcţia sa. Tăcură brusc, iar Rachel şi Lexie se priviră una pe cealaltă. Parcă citind gândurile lui Lexie, Rachel păşi înainte.

— Şi uită-te ia tine, domnule Jurnalist Celebru, rosti ea cu voce tare. E de ajuns o privire şi inimile femeilor vor bate repede toată noaptea. Aruncă un zâmbet generos. Îmi vine greu să întreb, Lexie, dar ai ceva împotrivă dacă îl însoţesc înăuntru? Ştiu că primarul îl aşteaptă.

— Deloc, zise Lexie ştiind că trebuia să rămână un minut singură cu Rodney. Îi făcu semn cu capul lui Jeremy. Du-te înainte, te voi ajunge din urmă într-un minut.

Rachel se prinse de braţul lui Jeremy şi, înainte ca acesta să-şi dea seama, îl luă de acolo.

— Ai mai fost vreodată pe o plantaţie sudică la fel de minunată ca asta? întrebă Rachel.

— Nu pot să spun că am fost, răspunse Jeremy, întrebându-se dacă era abandonat intenţionat.

Pe când mergeau, Lexie rosti un „mulţumesc“ numai cu buzele şi Rachel îi făcu iute cu ochiul.

Lexie se întoarse spre Rodney.

— Nu e ceea ce îţi imaginezi, începu ea, iar Rodney îşi ridică mâinile să o întrerupă.

— Ascultă, zise el, nu e nevoie să dai explicaţii. Te-am înţeles şi înainte, îţi aminteşti?

Ea ştia că el se referea la domnul Renaştere, aşa că prima ei pornire era să-i spună că se înşela. Dorea să-i spună că nu avea de gând să-şi dea frâu liber emoţiilor de data asta, dar ştia că mai făcuse promisiunea aceea. Cam asta îi spusese lui Rodney, în definitiv, când el încercase să o avertizeze cu blândeţe că domnul Renaştere nu avea nicio intenţie să rămână.

— Aş vrea să ştiu ce să spun, zise ea, detestând nota vinovată din vocea.

— Nu trebuie să spui nimic.

Ştia că nu trebuia. Nu erau un cuplu şi nici nu fuseseră vreodată, dar ea avea senzaţia ciudată că se confruntau ca doi foşti soţi după un divorţ recent, când rănile erau încă proaspete. Din nou, îşi dori ca el să meargă pur şi simplu mai departe, dar şi reaminti că ea fusese cea care menţinuse vie relaţia în toţi aceşti ani, chiar dacă acest lucru avusese mai mult de-a face cu siguranţa şi confortul ei decât cu ceva romantic.

— Păi, după cum ştii, aştept cu nerăbdare ca lucrurile să revină la normal, îndrăzni ea să spună.

— Şi eu la fel, zise el.

O clipă, niciunul nu mai spuse nimic. În tăcere, Lexie aruncă o privire piezişă, dorindu-şi ca Rodney să-şi manifeste sentimentele cu ceva mai multă subtilitate.

— Rachel arată într-adevăr foarte bine, nu? zise ea.

Rodney îşi lăsă bărbia în piept înainte să o privească din nou pe Lexie. Pentru prima oară, Lexie observă o urmă firavă de zâmbet.

— Mda, zise el, arată bine.

— Se mai vede cu Jim? întrebă ea, referindu-se la bărbatul de la Terminix.

Lexie îi văzuse împreună în camionul verde pe care era montată o insectă uriaşă, în drum spre Greenville, pentru petrecerile din timpul sărbătorilor.

— Nu, s-a terminat, zise el. Au ieşit doar o dată. A spus că maşina lui mirosea a dezinfectant, aşa că a strănutat ca nebuna toată noaptea.

În ciuda încordării, Lexie râse.

— Pare a fi un lucru care i se putea întâmpla doar lui Rachel.

— A terminat-o. Şi nu suferă sau ceva de genul ăsta. Ea continuă să fie stăpână pe situaţie, ştii.

— Uneori, cred că trebuie să-şi aleagă mai bine partenerii. Sau cel puţin să se orienteze spre unii fără insecte uriaşe pe maşină.

El râse satisfăcut, gândindu-se parcă la acelaşi lucru. Privirile li se întâlniră pentru o clipă şi apoi Lexie întoarse capul. Îşi trase o şuviţă de păr după ureche.

— În sfârşit, ştii, ar trebui probabil să intru, zise ea.

— Ştiu, zise el.

— Vii şi tu?

— Nu sunt sigur încă. Nu aveam de gând să stau aşa de mult. Şi în plus, sunt încă în misiune. Districtul este destul de mare pentru o persoană, iar Bruce este singur pe teren chiar acum.

Ea dădu din cap aprobator.

— Păi, dacă nu te mai văd în seara asta, ai grijă, bine?

— Voi avea. Pe curând.

Ea se îndreptă spre uşă.

— Hei, Lexie?

Ea se întoarse.

— Da?

El înghiţi în sec.

— Şi tu arăţi bine, apropo.

Tonul său întristat aproape că îi frânse inima şi, pentru o clipă, ochii i se umeziră.

— Mulţumesc, zise ea.

 

Rachel şi Jeremy stăteau retraşi, mergând pe lângă mulţime, în timp ce Rachel îi arăta tablourile diferiţilor membri ai familiei Lawson care semănau izbitor nu numai de la o generaţie la alta, ci, în mod ciudat, şi între sexe. Bărbaţii aveau trăsături efeminate, iar femeile aveau tendinţa să fie masculine, de parcă toţi artiştii ar fi folosit acelaşi model adrogin.

Dar el aprecia faptul că Rachel îi oferea o preocupare ferindu-l de orice primejdie, chiar dacă refuza să-i elibereze braţul. Îi auzea pe oameni discutând despre el, dar nu era pregătit încă să se amestece printre ei, chiar dacă situaţia în care se afla îl făcea să se simtă puţin măgulit. Nate nu fusese capabil să adune nici a zecea parte din mulţimea asta de oameni să-i urmărească apariţia la televiziune, aşa că se văzuse silit să ofere băutură gratuită drept momeală, pentru a-i atrage pe câţiva să se uite la emisiune.

Nu acolo, totuşi. Nu în America provincială, unde oamenii jucau bingo, mergeau la bowling şi urmăreau reluările lui Matlock pe TBS. Nu mai văzuse atâta păr albastru şi poliester din… în sfârşit, din totdeauna, şi în timp ce reflecta la întreaga situaţie, Rachel îl strânse de braţ pentru a-i atrage atenţia.

— Pregăteşte-te, scumpule. E momentul spectacolului.

— Poftim?

Ea se uită dincolo de el, spre agitaţia crescândă din spatele lor.

— Ei, Tom, ce mai faci? întrebă ea, afişând din nou zâmbetul acela de Hollywood.

Primarul Gherkin părea singura persoană din încăpere care transpira. Capul său chel strălucea în lumină şi chiar dacă păru surprins că Jeremy era însoţit de Rachel, nu o arătă.

— Rachel! Arăţi minunat ca întotdeauna şi înţeleg că te bucuri de trecutul ilustru al acestei splendide case alături de oaspetele nostru.

— Fac şi eu tot ce pot, zise ea.

— Bine, bine. Mă bucur să aud asta.

Se angajară într-o discuţie banală înainte ca Gherkin să treacă la subiect.

— Şi regret că îţi cer asta, având în vedere faptul că ai fost suficient de amabilă să-i povesteşti despre această minunată locuinţă, dar ai avea ceva împotrivă? zise el făcând semn spre Jeremy. Oamenii sunt nerăbdători ca acest eveniment grozav să înceapă.

— Deloc, răspunse ea şi, în clipa următoare, primarul înlocui mâna lui Rachel cu a sa şi îl conduse pe Jeremy prin mulţime.

În timp ce mergeau, lumea înceta să vorbească şi se dădea la o parte precum Marea Roşie care-i făcuse loc lui Moise. Alţii priveau cu ochi mari sau îşi întindeau gâturile să vadă mai bine. Oamenii îşi exprimau surpriza prin exclamaţii şoptind între ei că probabil era el.

— Nu-ţi pot spune ce bucuroşi suntem că, în sfârşit, ai ajuns aici, zise primarul Gherkin vorbind în colţul gurii şi continuând să zâmbească spre mulţime. Pentru o clipă, începusem să mă neliniştesc.

— Poate că ar trebui să o aşteptăm pe Lexie, răspunse Jeremy, încercând să nu roşească.

Toată chestia asta, mai ales faptul de a fi însoţit de primar precum o regină la plimbare, aducea puţin cam prea mult a America provincială, ca să nu mai amintim şi de partea ciudată a întâmplării.

— Am vorbit deja cu ea, aşa că ne vom întâlni acolo.

— Şi unde e asta?

— Păi, o să-i cunoşti şi pe ceilalţi din consiliul orăşenesc, bineînţeles. Deja i-ai cunoscut pe Jed şi pe Tully, şi pe cei pe care ţi i-am prezentat în această dimineaţă, dar mai sunt câţiva. Şi comisarii districtului, de asemenea. Ca şi mine, toţi sunt teribil de impresionaţi de vizita ta. Teribil de impresionaţi. Şi nu-ţi face griji – toţi au poveştile cu fantome pregătite. Ţi-ai adus reportofonul, nu?

— Îl am în buzunar.

— Bine, bine. Mă bucur să aud. Şi… Pentru prima oară, îşi întoarse faţa de la mulţime şi se uită la Jeremy. Înţeleg că vei merge la cimitir în seara asta…

— Da, şi fiindcă veni vorba de asta, doream să mă asigur…

Primarul continua să meargă ca şi cum nu l-ar fi auzit în timp ce dădea din cap şi făcea semn cu mâna spre mulţime.

— În calitate de primar, am impresia că e obligaţia mea să-ţi spun să nu-ţi fie teamă de întâlnirea cu fantomele. O, ele sunt un adevărat spectacol, bineînţeles! Suficient să sperie un elefant până leşină. Dar până acum nu a fost nimeni rănit, în afară de Bobby Lee Howard, care a intrat cu maşina într-un indicator, nu pentru că văzuse cine ştie ce, ci pentru că băuse douăsprezece cutii de bere Pabst înainte de a se urca la volan.

— A, zise Jeremy începând să-l imite pe primar înclinând capul şi fluturându-şi mâna. Voi încerca să nu uit asta.

 

Când întâlniră consiliul orăşenesc, Lexie îl aştepta, aşa că răsuflă uşurat când ea înaintă spre el în timp ce făcea cunoştinţă cu elita oraşului. Majoritatea erau destul de prietenoşi, cu toate că Jed stătea încruntat şi cu braţele încrucişate, iar el nu se putea abţine să nu o urmărească pe Lexie cu coada ochiului. Părea tulburată, aşa că se întrebă ce se petrecuse între ea şi Rodney.

Lui Jeremy nu-i fu dat să afle ce se întâmplase şi nici măcar să se relaxeze în următoarele trei ore, pentru că restul serii se desfăşură asemenea unei întruniri politice de modă veche. După întâlnirea cu cei din consiliu, care, în afară de Jed, păreau să fi fost pregătiţi de primar, asigurându-l că „ar putea fi cea mai grozavă poveste spusă vreodată“ şi aducându-i aminte că „turismul este important pentru oraş“, Jeremy se trezi dus către scenă care fusese împodobită cu un banner pe care scria: BINE AI VENIT, JEREMY MARSH!

Din punct de vedere tehnic, nu era o scenă, ci o masă lungă de lemn, acoperită cu o faţă de masă strălucitoare, roşu-închis. Jeremy se văzu obligat să folosească un scaun ca să păşească pe ea, aşa cum făcuse şi Gherkin, ca să privească o mare de feţe necunoscute care se uitau ţintă la el. Îndată ce mulţimea se linişti, primarul ţinu un discurs plictisitor în care îl lăuda pe Jeremy pentru profesionalismul şi onestitatea sa, ca şi cum amândoi s-ar fi cunoscut de mulţi ani. Pe deasupra, Gherkin nu numai că aminti de apariţia la Primetime Live – ceea ce stârni zâmbete familiare şi încuviinţări din cap –, ci şi de câteva articole mai cunoscute pe care le scrisese, inclusiv un articol pe care-l făcuse pentru Atlantic Monthly, despre cercetarea armelor biologice de la Fort Detrick. „Oricât de caraghios ar fi părut uneori, se gândea Jeremy, omul îşi făcea treaba şi, clar, ştia cum să flateze.“ La sfârşitul discursului, lui Jeremy i se oferi cheia oraşului, iar cei din grupul Mahi-Mahi – care stăteau pe o altă masă de-a lungul unui perete alăturat – interveniră şi cântară trei cântece: Carolina în My Mind, New York, New York şi, poate cel mai potrivit, tema din Ghostbusters.

În mod surprinzător, grupul Mahi-Mahi nu cântase deloc rău, cu toate că Jeremy nu-şi putea imagina cum reuşiseră să se urce pe masă. Mulţimea îi adora şi, pentru o clipă, Jeremy se trezi zâmbind şi chiar distrându-se. În timp ce se afla pe scenă, Lexie îi făcu cu ochiul, ceea ce făcu ca totul să pară şi mai ireal.

De acolo, primarul îl conduse într-un colţ al încăperii unde se aşeză pe un scaun antic şi confortabil în faţa unei mese antice. Cu reportofonul în funcţiune, Jeremy îşi petrecu restul serii ascultând, una după alta, poveştile despre întâlnirile cu fantomele. Primarul aliniase oamenii, care stăteau de vorbă emoţionaţi în timp ce îşi aşteptau rândul să-l întâlnească, de parcă Jeremy ar fi dat autografe.

Din păcate, cea mai mare parte a poveştilor pe care le ascultase se contraziceau. Toţi cei aflaţi în rând pretindeau că ar fi văzut luminile, dar fiecare avea o altă prezentare. Unii juraseră că luminile arătau precum oamenii, alţii că arătau ca luminile unui stroboscop. Un singur bărbat susţinuse că semănau exact cu un costum de Halloween, cu tot cu cearşaf. Cel mai original fusese un tip care se numea Joe, care spusese că văzuse luminile de vreo şase ori, aşa că afirmase cu autoritate că arătau exact ca indicatorul strălucitor Piggly Wiggly de pe Route 54 de lângă Vanceboro.

În acest timp, Lexie se aflase mereu în preajmă, discutând cu diferite persoane şi, din când în când, privirile lor se întâlneau, amândoi fiind angajaţi în discuţie cu alţii. Ca şi cum amândoi se amuzau de o glumă secretă, ea zâmbea cu sprâncenele ridicate, parcă întrebându-l: „Vezi în ce te-ai băgat?“

Jeremy se gândea că Lexie nu semăna cu niciuna dintre femeile cu care se întâlnise în ultima vreme. Nu ascundea ceea ce gândea, nu încerca să-l impresioneze şi nici nu era influenţată de vreun lucru pe care el îl făcuse în trecut. În schimb, părea să-l aprecieze aşa cum era în prezent, chiar în clipa aceea, fără să considere trecutul sau viitorul un argument împotriva lui.

Era, realiza el, unul dintre motivele pentru care se căsătorise cu Maria. Nu doar intensitatea emoţiilor pe care le trăise atunci când făcuseră prima oară dragoste fusese cea care îl înrobise ci, mai curând, modul firesc în care se convinsese că ea era aleasa. Faptul că nu îşi dădea aere în faţa celorlalţi, maniera rece în care îl privea în faţă când făcea ceva rău, răbdarea cu care îl asculta în timp ce el umbla de colo-colo chinuindu-se cu vreo problemă controversată. Şi, cu toate că el şi Lexie nu împărtăşiseră niciunul dintre lucrurile concrete ale vieţii de zi cu zi, el era neclintit în convingerea că s-ar descurca de minune dacă asta era ceea ce-şi dorea.

Lui Jeremy îi era limpede că ea era legată sufleteşte de oamenii de acolo şi părea sincer interesată de orice ar fi spus ei. Comportamentul ei sugera că nu avea niciun motiv să grăbească sau să scurteze conversaţia cuiva şi nimic nu o împiedica să râdă zgomotos când se amuza de ceva. Din când în când, se apleca să îmbrăţişeze pe cineva şi, retrăgându-se, îi lua mâinile într-ale sale şi murmura ceva urmat de: „Mă bucur să te revăd“. Faptul că nu părea să conştientizeze cât de specială era sau măcar să observe că alţii făceau asta în mod evident, îi aminti lui Jeremy de o mătuşă care fusese mereu cea mai populară persoană la mesele de sărbătoare, pentru că îşi concentra toată atenţia asupra altora. Câteva minute mai târziu, când se ridică de la masă să-şi dezmorţească picioarele, Jeremy o văzu pe Lexie îndreptându-se spre el cu o uşoară urmă de seducţie în legănarea elegantă a şoldurilor. Şi pe când o urmărea, fusese o clipă, doar o clipă, când scena i se păru că s-ar fi petrecut în acelaşi timp şi în viitor, la o altă mică reuniune dintr-o lungă procesiune de reuniuni într-un mic orăşel sudic de la capătul pământului.