OPT

 

De partea cealaltă a oraşului, la Herbs, ajutorul de şerif Rodney Hopper se încălzea deasupra ceştii cu cafea, întrebându-se unde naiba plecaseră Lexie şi… orăşeanul acela.

Dorise să o ia prin surprindere pe Lexie la bibliotecă şi să o ducă la restaurant, ca Orăşeanul să ştie exact cum stăteau lucrurile. Poate că Lexie l-ar fi lăsat chiar să o însoţească până la maşină în timp ce Orăşeanul i-ar fi urmărit cu invidie.

Ah, ştia exact ce vedea Orăşeanul la Lexie. Ceea ce şi el se văzuse nevoit să remarce. „La naiba, e imposibil să nu observi, se gândi Rodney. Este cea mai drăguţă femeie din district, probabil din stat. Poate chiar din întreaga lume, la drept vorbind.“

În mod obişnuit, nu şi-ar fi făcut griji din cauza unui tip care făcea cercetări la bibliotecă, aşa că nu se neliniştise când auzise prima dată. Dar pe urmă, începuse să-i audă pe toţi oamenii aceia şuşotind despre noul străin din oraş, aşa că dorise să verifice. Şi lumea avea dreptate: nu fusese nevoie decât să arunce o privire Orăşeanului ca să priceapă că avea expresia aceea de oraş. Oamenii care făceau cercetări ştiinţifice la bibliotecă trebuiau să fie mai în vârstă şi să arate a profesori preocupaţi de treburile lor, înarmaţi cu lupe pentru citit, atitudine umilă şi duhnind a cafea răsuflată. Dar nu individul ăsta; tipul ăsta arăta de parcă tocmai părăsise salonul de coafură Della. Dar chiar şi aşa nu l-ar fi deranjat prea mult, în afara faptului că exact în clipa aceea, cei doi umblau aiurea prin oraş, singuri-singurei.

Rodney se încruntă. Totuşi, pe unde erau?

La Herbs nu erau. Şi nici la Pike’s Diner. Cercetase atent parcările şi nu descoperise nimic. Trebuia să fi intrat înăuntru să întrebe, dar vestea probabil s-ar fi răspândit şi nu era convins că ar fi fost o idee prea bună. Şi aşa, toţi amicii lui îl tachinau în privinţa lui Lexie, mai ales când pomenea că intenţionau să se mai întâlnească. Amicii îi spuneau să nu se mai gândească la ea, pentru că ea îşi petrecea timpul cu el doar din politeţe, dar el ştia mai multe. Nu-l refuza niciodată când o invita, nu-i aşa? Reflectă asupra acestui fapt. În sfârşit, de cele mai multe ori. Apoi, ea nu-l sărutase niciodată, dar asta nu intra în discuţie. El era răbdător şi momentul se apropia. De fiecare dată când ieşeau, relaţia lor părea să devină tot mai serioasă. El o ştia. Putea să o simtă. Ştia că amicii săi erau, pur şi simplu, invidioşi.

Sperase ca Doris să-şi folosească intuiţia, dar din întâmplare nici ea nu era prin preajmă. Era plecată la contabil, i se spusese, dar o să revină peste puţin timp. Ceea ce, bineînţeles, nu-l ajuta deloc, de vreme ce pauza sa de prânz aproape se sfârşise şi nu mai putea să o aştepte, în plus, probabil avea să nege că ştia ceva. Auzise că Doris, de fapt, îl plăcea pe Orăşean, şi, mă rog… nu era ăsta un lucru interesant?

— Scuză-mă, scumpule? zise Rachel. Eşti bine?

Rodney ridică privirea şi o văzu stând la masă cu recipientul de cafea.

— Nimic deosebit, Rachel, zise el. N-am o zi prea grozavă.

— Iar te-au scos din pepeni băieţii răi?

Rodney dădu din cap aprobator.

— Cam aşa ceva.

Ea zâmbi cu un aer drăgălaş, cu toate că Rodney nu păru să observe. Trecuse mult timp de când ajunsese să o privească ca pe un fel de soră.

— Lucrurile o să se îndrepte, îl linişti ea.

El încuviinţă.

— Poate că ai dreptate.

Îşi strânse buzele. Uneori, îşi făcea griji din cauza lui Rodney.

— Eşti sigur că nu poţi să mănânci rapid ceva? Ştiu că te grăbeşti şi pot să le spun să-ţi facă ceva repede.

— Nu. Nu prea mi-e foame. Şi mai am şi nişte supliment nutritiv pudră în maşină pentru mai târziu. O să mă simt mai bine. Întinse ceaşca. Totuşi, ar fi grozav dacă mi-ai umple din nou ceaşca.

— S-a făcut, zise ea, turnând.

— N-ai observat din întâmplare dacă Lexie a intrat pe aici? Poate pentru o comandă la pachet?

Ea clătină din cap.

— N-am văzut-o toată ziua. Ai verificat la bibliotecă? Pot să sun acolo dacă e important.

— Nu, nu e atât de important.

Ea rămase lângă masă ca şi cum se gândea la ceea ce urma să spună.

— Te-am zărit stând cu Jeremy Marsh în dimineaţa asta.

— Cu cine? întrebă Rodney, străduindu-se să pară neştiutor.

— Jurnalistul de la New York. Nu-ţi aduci aminte?

— A, da. M-am gândit că ar fi cazul să mă prezint.

— E un băiat chipeş, nu-i aşa?

— Nu bag în seamă dacă alţi bărbaţi sunt chipeşi, bombăni el.

— Păi, el e. Aş fi în stare să mă uit la el toată ziua. Adică, părul ăla. Mă face să vreau să-mi trec degetele prin el. Toată lumea vorbeşte despre el.

— Grozav, mormăi Rodney simţindu-se şi mai rău.

— M-a invitat la New York, se lăudă ea.

Auzind asta, Rodney se învioră, întrebându-se dacă auzise bine.

— Vorbeşti serios?

— Ei, cam aşa ceva, totuşi. A zis că ar trebui să merg acolo şi chiar dacă nu s-a exprimat în prea multe cuvinte, îmi închipui că într-un fel voia să-i fac o vizită.

— Adevărat? întrebă el. Asta-i straşnic, Rachel.

— Ce impresie ţi-a lăsat?

Rodney se foi pe scaun.

— De fapt, n-am discutat aşa de mult.

— O, ar fi trebuit. Este foarte interesant şi deştept. Şi părul ăla. Ţi-am vorbit de părul lui?

— Da, zise Rodney.

Mai luă o înghiţitură din cafea încercând să tragă de timp până când pricepea cum stăteau lucrurile. „A invitat-o într-adevăr pe Rachel la New York? Sau Rachel s-a invitat singură?“ Nu era tocmai sigur. Înţelegea de ce Orăşeanul ar fi putut să o găsească atrăgătoare, el fiind categoric genul care făcea avansuri unei femei, dar… dar… Rachel avea tendinţa să exagereze, iar Lexie şi Orăşeanul nu erau de găsit absolut nicăieri. Era ceva care nu prea se potrivea, nu-i aşa?

Rodney se pregăti să se strecoare afară din separeu.

— Ascultă, dacă o vezi pe Lexie, spune-i că m-am oprit pe aici, bine?

— Sigur. Vrei să-ţi pun cafea într-o ceaşcă pentru drum?

— Nu, mulţumesc. Stomacul meu se resimte deja.

— O, bietul de tine. Cred că avem nişte Pepto-Bismol în spate. Vrei să-ţi aduc câteva?

— Sincer, Rach, zise el, umflându-şi pieptul şi încercând să-şi ia din nou un aer oficial, nu prea cred că o să mă ajute.

 

De partea cealaltă a oraşului, exact în faţa biroului contabilului, primarul Gherkin se grăbea să o ajungă din urmă pe Doris.

— Eşti tocmai femeia pe care doream să o văd, strigă el.

Doris se întoarse uitându-se la primar cum se apropia; văzându-l în jacheta roşie şi cu pantalonii în carouri, se întrebă dacă bărbatul nu era cumva daltonist. Mai tot timpul arăta ridicol.

— Cu ce te pot ajuta, Tom?

— Nu ştiu dacă ai aflat sau nu, punem la cale o seară specială pentru oaspetele nostru, Jeremy Marsh, zise el. El va scrie un reportaj important, ştii, şi…

Doris duse la capăt fraza în minte, rostind cuvintele împreună cu el.

— … Tu ştii cât de important poate fi acest lucru pentru oraş.

— Am auzit, zise ea. Şi e bine, mai ales pentru afacerile tale.

— Mă gândesc la toată comunitatea de aici, zise el, ignorând comentariul ei. Mi-am pierdut toată dimineaţa încercând să aranjez lucrurile astfel încât totul să fie cum trebuie. Dar speram că vei fi dispusă să ne dai o mână de ajutor cu ceva de-ale gurii.

— Vrei ca eu să fiu furnizorul?

— Nu din filantropie, evident. Primăria va fi încântată să-ţi acopere cheltuielile. Intenţionăm să ţinem întrunirea la vechea Lawson Plantation, tocmai în afara oraşului. Am discutat deja cu oamenii de acolo şi au spus că vor fi bucuroşi să ne lase să folosim localul. Cred că vom avea o mică petrecere, aşa că am putea să o folosim cumva ca o deschidere pentru Turul Caselor Istorice. Am discutat deja cu cei de la ziar, aşa că un reporter are de gând să treacă…

— Când aveţi de gând să organizaţi această mică întrunire? întrebă ea, întrerupându-l.

Pentru o clipă, el păru nedumerit de întrerupere.

— Păi, astă-seară, bineînţeles… dar cum spuneam…

— Astă-seară? îl întrerupse ea din nou. Vrei să pregătesc mâncarea pentru una dintre micile voastre întruniri de astă-seară?

— Este pentru o cauză bună, Doris. Ştiu că e un lucru nechibzuit din partea mea să las această sarcină pe umerii tăi în felul ăsta, dar se pot întâmpla lucruri importante, aşa că trebuie să ne mişcăm repede ca să profităm de situaţie. Amândoi ştim că eşti singura care ar putea să facă faţă unei astfel de situaţii. Nimic extravagant, bineînţeles. Mă gândeam că poate reuşeşti să faci sosul tău special pesto cu pui, dar fără sandviciuri…

— Cel puţin, Jeremy Marsh ştie?

— Sigur că ştie. Păi, vezi bine, am vorbit cu el azi-dimineaţă şi a părut cu adevărat captivat de idee.

— Serios? întrebă ea, lăsându-se pe spate şi punând la îndoială cele auzite.

— Şi speram că ar putea să vină şi Lexie. Ştii cât de importantă este pentru oamenii din acest oraş.

— Nu sunt sigură că va veni. Nu suportă să participe la lucruri de genul ăsta decât dacă e absolut necesar. Şi chestia asta nu-mi pare a fi ceva absolut necesar.

— S-ar putea să ai dreptate. Dar totuşi, cum spuneam, mi-ar plăcea să folosim seara asta ca să începem weekendul.

— Uiţi că eu sunt împotriva ideii de a folosi cimitirul drept atracţie turistică?

— Deloc, zise el. Îmi amintesc foarte bine ce mi-ai spus. Dar vrei ca vocea ta să fie auzită, nu-i aşa? Dacă nu îţi vei face apariţia, nu o să fie nimeni acolo să-ţi reprezinte punctul de vedere.

Doris se uită fix la primarul Gherkin pentru mult timp. Bărbatul ştia cu siguranţă cum să obţină ce dorea. Şi, în plus, avea dreptate. Dacă n-ar fi şi ea acolo, îşi imagina ce ar scrie în final Jeremy, dacă ar trebui să meargă înainte doar cu primarul şi consiliul orăşenesc. Tom avea dreptate: era singura care putea rezolva o astfel de problemă într-un timp atât de scurt. Amândoi ştiau că ea se pregătea pentru turul din acel weekend şi avea alimente din belşug în bucătărie.

— Foarte bine, capitulă ea, voi avea grijă de asta. Dar să nu te gândeşti nicio secundă că o să-i servesc pe toţi oamenii aceia. Va fi un bufet, aşa că o să stau la masă ca voi toţi.

Primarul Gherkin zâmbi.

— N-aş fi îngăduit să fie altfel, Doris.

 

Ajutorul de şerif Rodney Hopper stătea în maşină în faţa bibliotecii, pe partea cealaltă a străzii, întrebându-se dacă să intre sau nu ca să stea de vorbă cu Lexie. Vedea maşina Orăşeanului în parcare, ceea ce însemna că se înapoiaseră de unde fuseseră plecaţi şi vedea şi luminile de la biroul lui Lexie care străluceau prin fereastră.

Şi-o imagina pe Lexie stând la birou, în timp ce citea cu picioarele sprijinite sus pe scaun şi cu genunchii îndoiţi, răsucindu-şi şuviţele de păr în timp ce răsfoia paginile unei cărţi. Dorea să stea de vorbă cu ea, numai că îşi dădea seama că nu avea un motiv serios. Niciodată nu trecuse pe la bibliotecă doar ca să stea la taclale, pentru că, în mod sincer, nu era deloc foarte sigur că ea dorea să discute cu el. Ea nu-i sugerase niciodată să treacă să o viziteze şi ori de câte ori el aducea vorba despre asta ea schimba subiectul. Într-un fel, era de înţeles, de vreme ce ea trebuia să lucreze, dar în acelaşi timp, el ştia că, încurajând-o să-l lase să o viziteze, ar fi făcut încă un pas mic în relaţia lor.

Zări o siluetă trecând pe lângă fereastră şi se întrebă dacă Orăşeanul era în birou cu ea.

Se uită mânios. „Asta le întrece pe toate, nu? Mai întâi o întâlnire la prânz – un lucru pe care el şi Lexie nu-l făcuseră niciodată – şi, în momentul acela, o vizită prietenească la locul de muncă.“ Se încruntă doar imaginându-şi. În mai puţin de o zi, Orăşeanul se mişcase bine, nu? Mă rog, poate că ar trebui să mai discute puţin cu el despre situaţia respectivă. Să-i explice ca Orăşeanul să priceapă exact cum stăteau lucrurile.

Bineînţeles, asta însemna că lucrurile între el şi Lexie ajunseseră într-un anumit stadiu, dar exact în momentul acela, nu era tocmai sigur dacă era aşa. Ieri, fusese mulţumit de evoluţia relaţiei. Mă rog, de acord, poate nu total mulţumit. Ar fi preferat ca lucrurile să se mişte puţin mai repede, dar asta nu avea nimic de-a face cu problema în discuţie. Problema era că ieri ştia că nu era nicio rivalitate, iar azi, amândoi stăteau acolo sus, probabil râzând, glumind şi distrându-se de minune. Şi el jos, în maşină, cu motorul pornit, se uita ţintă la ei de afară.

Şi totuşi, poate că Lexie şi Orăşeanul nu erau împreună în birou. Poate că Lexie îşi făcea… mă rog, treaba de bibliotecar în timp ce Orăşeanul stătea aplecat într-un colţ, citind o carte mucegăită. Poate că Lexie era prietenoasă pentru că individul vizita oraşul. Se întrebă dacă aşa stăteau lucrurile înainte de a hotărî că totul avea sens. La naiba, toată lumea se dădea peste cap să-l facă pe individ să se simtă bine-venit, corect? Şi primarul conducea atacul. În dimineaţa aceea când îl încolţise pe Orăşean, exact când el avea de gând să delimiteze teritoriul primarul (primarul!) îl ajutase pe individ să se pună la adăpost. Şi trosc! Orăşeanul cu Lexie culeg flori şi urmăresc curcubeul împreună.

Şi totuşi, poate că nu.

Nu putea suporta ideea că nu ştia ce se întâmpla şi, tocmai când se pregătea să se îndrepte spre bibliotecă, gândurile îi fură întrerupte de o bătaie în geamul maşinii, îi luă o clipă până să recunoască faţa.

Primarul… Domnul Care Întrerupe într-un Moment Nepotrivit. A doua oară.

Rodney coborî geamul şi aerul rece năvăli în maşină. Primarul Gherkin se înclină, sprijinindu-se de mâini.

— Exact omul pe care îl căutam, zise primarul Gherkin. Conduceam din întâmplare pe aici şi când te-am zărit mi-a trecut prin cap că o să avem nevoie de un reprezentant al legii în această seară.

— Pentru ce?

— Mica întrunire, bineînţeles. Pentru Jeremy Marsh, oaspetele nostru distins. Astă-seară la Lawson Plantation.

Rodney clipi.

— Glumeşti, nu?

— Nu, deloc. De fapt, l-am pus pe Gary să-i facă o cheie a oraşului chiar acum.

— O cheie a oraşului, repetă Rodney.

— Desigur, nu spune nimănui despre asta. Trebuie să fie o surpriză. Dar din moment ce chestiunea va deveni mai oficială, aş aprecia sincer dacă ai veni. Seara va fi astfel un pic mai… ceremonioasă. Speram că vei sta alături de mine când îi voi dărui cheia.

Rodney îşi umflă pieptul măgulit. Totuşi, nu intra în discuţie ca el să se gândească să facă aşa ceva.

— Cred că e mai mult responsabilitatea şefului meu, nu?

— Păi, bineînţeles. Dar amândoi ştim că, exact în momentul ăsta, el participă la o partidă de vânătoare în munţi. Şi de vreme ce tu eşti înlocuitorul lui cât timp el e plecat, este una dintre ocaziile acelea care îţi pică din cer.

— Nu ştiu, Tom. Ar trebui să sun pe cineva să mă înlocuiască. Îmi pare rău, dar chiar nu cred că sunt în stare să o fac.

— Păcat. Dar înţeleg. Datoria rămâne datorie.

Rodney scoase un suspin de uşurare.

— Mulţumesc.

— Sunt convins că lui Lexie i-ar fi plăcut să te vadă, totuşi.

— Lexie?

— Păi, bineînţeles. Ea conduce biblioteca şi asta o face să fie una dintre persoanele respectabile care vor participa la întrunire. Păi cum, eu tocmai treceam să-i vorbesc despre asta. Dar sunt sigur că ea se va bucura să stea de vorbă cu oaspetele nostru, chiar dacă tu nu vei fi acolo. Primarul îşi îndreptă spatele. Dar foarte bine, cum am spus, înţeleg.

— Stai! zise Rodney în timp ce mintea îi reacţiona rapid încercând să-şi redobândească calmul. Ai spus că e astă-seară, nu?

Primarul dădu din cap aprobator.

— Nu ştiu unde-mi era mintea, dar cred că Bruce este deja programat, aşa că s-ar putea să pot face ceva.

Primarul zâmbi.

— Mă bucur să aud asta, zise el. Acum, dă-mi voie să intru să pot discuta cu domnişoara Darnell. Nu aveai de gând să intri ca să stai de vorbă cu ea, nu? Nu mă deranjează să aştept.

— Nu, zise Rodney. Spune-i doar că o voi întâlni mai târziu.

— O voi face, domnule ajutor de şerif.

 

După ce adunase câteva informaţii suplimentare pentru Jeremy şi se oprise pentru o clipă în biroul ei, Lexie se trezi înconjurată de douăzeci de copii, unii cuibăriţi în poala mamelor lor. Lexie stătea pe podea, citind cea de a treia carte. Grupul era la fel de gălăgios ca întotdeauna. Pe o masă joasă, mai într-o parte, fuseseră aşezate prăjituri şi punci; în colţul îndepărtat, câţiva dintre copiii mai puţin interesaţi se jucau cu câteva dintre multele jucării pe care ea le ţinea pe rafturi. Alţii pictau cu degetele pe o planşetă provizorie proiectată de ea. Încăperea era decorată în culori luminoase – rafturile erau ca nişte creioane colorate, aranjate parcă după intensitatea culorilor. În ciuda protestelor unor voluntari mai în vârstă şi a câtorva angajaţi – care doreau ca micuţii să stea liniştiţi în timp ce li se citea, aşa cum se întâmplase mereu –, Lexie ţinea ca cei mici să se distreze în bibliotecă. Dorea ca venirea la bibliotecă să-i impresioneze, chiar dacă pentru asta era nevoie de jucării, de jocuri şi de un loc care nu mai putea rămâne la fel de liniştit. În decursul anilor, îşi amintea de nenumăraţi copilaşi care se jucaseră mai mult de un an înainte de a descoperi bucuria poveştilor, dar după părerea ei era foarte bine. Atât timp cât continuau să vină la bibliotecă.

Dar în ziua aceea, în timp ce citea, gândurile îi zburau înapoi la prânzul pe care-l luase cu Jeremy. Deşi nu putea fi descris ca o întâlnire, aproape că trăia senzaţia aceea, care o tulbura puţin. Gândindu-se din nou, realiza că dezvăluise cu mult mai mult despre ea decât avusese de gând şi continuă să se chinuiască să-şi aducă aminte cum de se întâmplase. Cu toate că el nu fusese indiscret, se întâmplase pur şi simplu. Dar de ce Dumnezeu revenea asupra acelui moment?

Nu-i plăcea să se gândească la sine ca la o nevrotică, dar analiza aceea nesfârşită nu-i stătea în fire. „Şi pe lângă toate acestea, îşi spuse ea, nici măcar nu a fost o întâlnire, ci mai mult un soi de tur organizat.“ Dar indiferent cât se străduia să nu se mai gândească, imaginea lui Jeremy continua să apară pe neaşteptate: zâmbetul cu o uşoară strâmbătură, expresia amuzată de lucrurile pe care le spunea ea. Nu putea decât să se întrebe ce-şi imaginase el despre viaţa ei în orăşelul acela, ca să nu mai amintim de ceea ce gândise despre ea. Se şi înroşise când el îi spusese că o găsea încântătoare. De ce se întâmplau toate astea? „Poate, se gândea ea, pentru că am mărturisit tot ce aveam pe suflet despre trecutul meu şi asta m-a făcut să fiu vulnerabilă.“

Îşi promise să nu o mai facă din nou. Şi totuşi…

„Nu a fost aşa de rău“, recunoscu ea. Să stai de vorbă cu cineva necunoscut, cineva care nu cunoştea încă toţi oamenii şi toate lucrurile care se petreceau în oraş, era reconfortant. Aproape uitase cât de plăcut putea fi. Iar el o surprinsese. Doris avusese dreptate, cel puţin în parte. Nu era cum îşi imaginase ea. Era mai deştept decât bănuise la început şi chiar dacă nu accepta existenţa misterului, compensa prin umorul cu care privea diferenţele dintre convingerile şi stilul lor de viaţă. Făcuse haz şi de propria persoană, ceea ce-l făcea, de asemenea, atrăgător.

În vreme ce continua să citească pentru copii – slavă Domnului că nu era o carte complicată – gândurile ei refuzau să se adune.

De acord, deci îl plăcea. Recunoştea acest fapt. Şi, ca să spună tot adevărul, dorea să-şi petreacă mai mult timp cu el. Dar chiar şi conştiinţa acestui fapt nu potolea mica voce din mintea ei care o avertiza să nu sufere. Trebuia să fie cu băgare de seamă, fiindcă – oricât ar fi părut să se înţeleagă – Jeremy Marsh o putea răni cu adevărat dacă ea ar îngădui ca acest lucru să se întâmple.

 

Jeremy stătea aplecat deasupra unor hărţi ale străzilor din Boone Creek care datau din anii 1850. Cu cât erau mai vechi, cu atât erau mai detaliate şi, în timp ce urmărea cum se schimbase oraşul, deceniu după deceniu, îşi făcea însemnări. De la un sat adormit, cuibărit de-a lungul a douăsprezece drumuri, oraşul continuase să se mărească.

Cimitirul, după cum deja ştia, se afla între râu şi dealul Riker; însă, mai important, realiză că o linie trasă între dealul Riker şi fabrica de hârtie trecea direct prin cimitir. Pentru că distanţa totală depăşea cu puţin cinci kilometri, îşi dădu seama că era posibil ca lumina să fie refractată de la această distanţă, chiar şi în nopţile ceţoase. Se întrebă dacă la fabrică se lucra şi în schimbul trei, ceea ce ar fi însemnat că locul era luminat intens, chiar şi noaptea. Stratificarea perfectă a ceţii şi lumina suficientă ar fi putut explica totul dintr-o singură lovitură.

Gândindu-se mai bine, realiză că ar fi trebuit să fi observat că fabrica de hârtie şi dealul Riker se aflau pe aceeaşi linie când fusese sus pe deal. În schimb, fusese ademenit să se bucure de privelişte, să cerceteze cu atenţie oraşul şi să-şi petreacă timpul cu Lexie.

Încă se străduia să înţeleagă schimbarea neaşteptată din comportamentul ei. Ieri, nu avea nici în clin nici în mânecă cu el, iar azi… mă rog, azi era o altă zi, nu-i aşa? Şi al naibii dacă îşi putea lua gândul de la ea, nu în maniera obişnuită, gen haine-aruncate-grămadă-la-piciorul-patului. Nu-şi mai aducea aminte când i se întâmplase aşa ceva ultima dată. Cu Maria, probabil, dar asta fusese de mult. Cu o viaţă de om în urmă, când era cu totul altcineva. Dar astăzi conversaţia fusese atât de firească, atât de liniştitoare încât, în ciuda faptului că trebuia să termine de studiat hărţile, tot ceea ce dorea să facă, de fapt, era să ajungă să o cunoască şi mai bine pe Lexie.

„Ciudat“, se gândi el, şi înainte de a realiza ce se întâmpla, se ridică de la birou şi porni spre scări. Ştia că ea le citea copiilor, aşa că nu avea de gând să o deranjeze, dar simţise dintr-odată nevoia să o vadă.

Coborî treptele, ocoli colţul şi se îndreptă spre unul dintre pereţii de sticlă. Avu nevoie doar de o clipă să o repereze pe Lexie, care stătea pe podea înconjurată de copii.

Citea cu însufleţire, iar el zâmbi de mimica ei: de ochii larg deschişi, de gura rotunjită în forma literei „O“ şi de felul în care se apleca în faţă să sublinieze ceva care se întâmpla în poveste. Mamele stăteau cu zâmbetul întipărit pe feţe. Doi copilaşi erau absolut nemişcaţi în timp ce restul arătau de parcă luaseră droguri.

— E într-adevăr grozavă, nu-i aşa?

Jeremy se întoarse uimit.

— Domnule primarul Gherkin. Ce faci aici?

— Păi, am venit să te văd, bineînţeles. Şi pe domnişoara Lexie, de asemenea. Pentru cina din seara asta. Avem aproape totul aranjat. Cred că vei fi de-a dreptul impresionat.

— Sunt convins, zise Jeremy.

— Dar cum spuneam, e grozavă, nu?

Jeremy nu spuse nimic, iar primarul îi făcu cu ochiul înainte de a continua:

— Am observat cum te uitai la ea. Ochii unui bărbat îl dau de gol. Ochii spun mereu adevărul.

— Ce trebuie să însemne asta?

Primarul rânji.

— Păi, nu ştiu. De ce nu-mi spui tu?

— Nu e nimic de spus.

— Bineînţeles că nu, zise el.

Jeremy clătină din cap.

— Ascultă, domnule primar… Tom…

— O, nu are nicio importanţă. Doar te necăjeam. Dar dă-mi voie să-ţi povestesc puţin despre mica noastră întrunire din seara asta.

Primarul Gherkin îl informă pe Jeremy despre locaţie, apoi îi dădu câteva indicaţii care, după cum era cumva de aşteptat, se refereau la o mulţime de repere locale. „Fără îndoială, Tully l-a învăţat tot ce ştie“, se gândi Jeremy.

— Crezi că vei fi în stare să găseşti locul? întrebă primarul după ce termină.

— Am o hartă, zise Jeremy.

— Asta te-ar putea ajuta, dar nu uita că drumurile acelea lăturalnice sunt cam întunecoase. Este uşor să te rătăceşti dacă nu eşti atent. Ar trebui să vii cu cineva care cunoaşte locul.

Când Jeremy se uită la el curios, Gherkin aruncă o privire plină de înţeles prin geam.

— Crezi că ar trebui să o rog pe Lexie? întrebă Jeremy.

Ochii primarului clipiră.

— Asta depinde de tine. Dacă tu crezi că va accepta. O mulţime de bărbaţi o consideră trofeul districtului.

— Ea va fi de acord, zise Jeremy, simţindu-se mai mult optimist decât sigur.

Primarul se arătă nesigur.

— Cred că e posibil să-ţi supraapreciezi capacităţile. Dar dacă eşti aşa de sigur, atunci eu cred că treaba mea s-a încheiat aici. Înţelegi, eu am venit să o invit, dar de vreme ce tu o să ai grijă de asta, rămâne să vă întâlnesc astă-seară.

Primarul se întoarse şi plecă, iar câteva minute mai târziu, Jeremy o urmărea pe Lexie cum îşi încheia lectura, închise cartea şi, în timp ce părinţii se ridicau, el simţi un val puternic de adrenalină. Senzaţia îl uimi. Când se întâmplase asta ultima dată?

Câteva mame strigau la copiii care nu ascultaseră şi, peste o clipă, Lexie ieşea, în urma grupului, din camera copiilor. Când îl zări pe Jeremy, se îndreptă spre el.

— Înţeleg că eşti gata să începi să te uiţi prin jurnale, presupuse ea.

— Dacă ai timp să le găseşti, zise el. Mai am de trecut o dată prin hărţi. Dar de fapt, mai e şi altceva.

— Da? rosti ea înclinându-şi capul puţin.

Când vorbi, simţi fluturaşi în stomac. Ciudat.

— Primarul a trecut pe aici să-mi spună despre cina din seara asta de la Lawson Plantation şi, pentru că nu era sigur că pot să găsesc locul, mi-a sugerat să iau pe cineva care ştie unde se află. Şi, în sfârşit, pentru că tu eşti aproape singura persoană pe care o cunosc în oraş, mă întrebam dacă ai fi dispusă să mă însoţeşti.

Mult timp, Lexie nu spuse nimic.

— Era de aşteptat, zise ea în cele din urmă.

Replica ei îl prinse pe Jeremy nepregătit.

— Poftim?

— O, nu e vorba de tine. E vorba de primar şi de modul în care rezolvă lucrurile. Ştie că eu încerc să evit asemenea evenimente ori de câte ori e posibil, mai puţin când au legătură cu biblioteca. Şi-a închipuit că l-aş refuza dacă m-ar invita, aşa că a scos-o la capăt punându-te pe tine să mă inviţi. Şi, iată-te. Şi iată-mă.

Jeremy nu acceptă ideea, încercând să-şi aducă aminte exact schimbul de cuvinte, dar îi apăreau doar frânturi de conversaţie. Cine sugerase ca el să meargă cu Lexie? El sau primarul?

— De ce mă simt dintr-odată de parcă aş fi într-o telenovelă?

— Pentru că eşti. Se numeşte mod de viaţă într-un mic orăşel din sud.

Jeremy făcu o pauză, arătându-se nesigur.

— Chiar crezi că primarul a plănuit toate astea?

— Ştiu că el a pus totul la cale. Poate că nu pare mai deştept decât un sac cu iarbă, dar are ciudata abilitate de a-i convinge pe oameni să facă exact ce vrea el, şi să-i facă să creadă că a fost ideea lor tot timpul. De ce Dumnezeu crezi tu că încă mai stai la Greenleaf?

Jeremy îşi băgă mâinile în buzunare reflectând…

— Păi, precum ştii, nu trebuie să vii. Sunt sigur că pot să găsesc locul singur.

Ea îşi puse mâinile în şolduri şi se uită la el.

— Încerci să te eschivezi?

Jeremy încremeni, nesigur de răspuns.

— Păi, mă gândeam doar că, de vreme ce primarul…

— Vrei să vin cu tine sau nu? întrebă ea.

— Vreau, dar dacă tu nu…

— Atunci, invită-mă din nou.

— Poftim?

— Invită-mă să vin cu tine astă-seară. Din partea ta, de data asta, şi nu folosi scuza cu nevoia de indicaţii. Spune ceva de genul: „Mi-ar plăcea în mod sincer să te conduc la cina din seara asta. Pot să trec să te iau mai târziu?“

El o privi, încercând să-şi dea seama dacă era serioasă.

— Vrei să rostesc toate cuvintele astea?

— Dacă nu vrei, va continua să fie ideea primarului şi nu voi merge. Dar dacă mă inviţi, trebuie să vrei cu adevărat asta, aşa că foloseşte tonul potrivit.

Jeremy se fâţâi ca un şcolar nervos.

— Mi-ar plăcea în mod sincer să te conduc la cina din seara asta. Pot să vin să te iau mai târziu?

Ea zâmbi şi îşi aşeză mâna pe braţul lui.

— Cum să nu, domnule Marsh, rosti ea tărăgănat. Aş fi încântată.

 

Peste câteva minute, Jeremy o urmărea pe Lexie recuperând jurnalele dintr-o cutie încuiată aflată în camera cărţilor rare, în timp ce capul continua să i se învârtă. Femeile din New York nu-i vorbiseră cum îi vorbise Lexie. Nu era sigur dacă ea fusese raţională sau iraţională sau undeva între. Invită-mă din nou şi foloseşte tonul potrivit. Ce fel de femeie făcea asta? Şi de ce naiba o găsise el atât de… convingătoare?

Nu era sigur şi, dintr-odată, reportajul şi şansa de a lucra pentru televiziune nu mai erau decât nişte detalii minore. În schimb, în timp ce o urmărea pe Lexie, nu se putea gândi decât la mâna ei caldă pe care o aşezase cu atâta blândeţe pe braţul său.