ŞAISPREZECE

 

— Deci ăsta e prietenul tău, nu? întrebă Lexie.

Ea arătă discret spre celulă. Cu toate că Lexie locuia în Boone Creek de când se ştia, niciodată nu avusese privilegiul de a vizita închisoarea districtuală, până în ziua aceea.

Jeremy încuviinţă.

— În mod normal, nu e aşa, îi şopti el.

În primele ore ale dimineţii, împachetaseră lucrurile şi încuiaseră căsuţa de pe plajă, fără să dorească să o părăsească. Dar când porniseră la drum cu feribotul, în Swan Quarter, celularul lui Jeremy avea suficient semnal încât să poată citi mesajele. Nate lăsase patru mesaje despre întâlnirea care urma să aibă loc, iar Alvin, pe de altă parte, lăsase un mesaj nebun în care anunţa că fusese arestat.

Lexie îl lăsase pe Jeremy la maşina lui, iar el o pornise înapoi spre Boone Creek îngrijorat din cauza lui Alvin, dar şi a ei. Dispoziţia deconcertantă a lui Lexie, care începuse în întunericul dinaintea zorilor, continuase în următoarele ore. Deşi nu îl respinsese când o luase în braţe pe feribot, stătuse tăcută, uitându-se la apele râului Pamlico Sound. Când zâmbise, doar schiţase zâmbetul, iar când o luase de mână, rămăsese indiferentă. Nu discutase despre ceea ce-i spusese mai devreme; în mod ciudat, vorbise despre numeroasele naufragii de pe coastă şi, pentru că el nu încercase să direcţioneze conversaţia spre chestiuni mai serioase, nici ea nu schimbase subiectul şi nici nu răspunsese.

Între timp, Alvin lâncezea în închisoarea districtuală, arătând – în opinia lui Lexie, cel puţin – ca şi cum acolo îi era locul. Îmbrăcat într-un tricou negru cu Metallica, pantaloni şi jachetă de piele şi purtând o brăţară cu ţinte, Alvin se uita la ei cu o privire speriată şi cu faţa îmbujorată.

— Adică, ce oraş de nebuni e ăsta? Se întâmplă vreodată ceva normal aici?

O ţinuse întruna pe tonul acela din clipa în care Lexie şi Jeremy sosiseră, iar încheieturile degetelor i se albiseră în timp ce strângea barele de fier.

— Acum, puteţi vă rog să mă scoateţi de aici?

În spatele lor, Rodney stătea încruntat, cu braţele încrucişate, ignorându-l pe Alvin aşa cum se întâmplase în ultimele opt ore. Individul se văitase mult prea mult şi, în plus, Rodney era mult mai interesat de Jeremy şi Lexie. Potrivit lui Jed, Jeremy nu se întorsese în cameră noaptea trecută, iar Lexie nu fusese nici ea acasă. Ar fi putut fi o coincidenţă, dar se îndoia cu tărie de acest fapt, ceea ce însemna că, foarte probabil, îşi petrecuseră noaptea împreună. Ceea ce nu era bine deloc.

— Sunt sigur că vom afla ce s-a întâmplat, zise Jeremy, nedorind să-l enerveze pe Rodney şi mai mult. Acesta se arătase de-a dreptul furios când Jeremy şi Lexie îşi făcuseră apariţia. Spune-mi ce s-a întâmplat.

— Ce s-a întâmplat? repetă Alvin ridicând vocea. Chipul lui căpătase o expresie de om nebun. Vrei să ştii ce s-a întâmplat? O să-ţi spun ce s-a întâmplat! Tot locul ăsta e aiurit, asta s-a întâmplat! Mai întâi, m-am rătăcit încercând să găsesc oraşul ăsta stupid. Adică, merg pe şosea, trec pe lângă două staţii de benzină şi merg mai departe, corect? Pentru că aici nu pare a fi un oraş. Şi în următorul moment, mă pierd în mijlocul unei mlaştini ore întregi. Nu găsesc oraşul până aproape de ora nouă. Şi pe urmă, îţi imaginezi că cineva îmi putea da indicaţii pentru Greenleaf, nu? Totuşi, cât de greu ar putea fi? Oraş mic, singurul loc unde să stai? Ei bine, mă rătăcesc din nou! Şi asta după ce un tip de la staţia de benzină mă ameţeşte vorbind timp de o jumătate de oră…

— Tully, zise Jeremy, încuviinţând.

— Poftim?

— Tipul cu care ai vorbit.

— Da, mă rog… aşa că, în sfârşit, ajung la Greenleaf, corect? Şi individul păros şi uriaş de acolo nu e tocmai prietenos şi se uită la mine de parcă vrea să mă deoache, îmi dă biletul tău şi mă plasează în camera aia cu toate animalele alea moarte…

— Toate camerele sunt la fel.

— Mă rog! mormăi Alvin. Şi, bineînţeles, tu nici măcar nu eşti prin preajmă…

— Îmi pare rău pentru asta.

— Vrei să mă laşi să termin? strigă Alvin. Deci, în regulă, iau biletul şi urmez indicaţiile spre cimitir, nu? Şi ajung acolo exact la timp să văd luminile şi e fantastic, tu ştii. Probabil pentru prima oară în decurs de mai multe ore, nu sunt beat, corect? Aşa că o iau spre locul acela numit Lookilu pentru un pahar înainte de culcare, care pare a fi singurul loc din oraş deschis la ora aceea. Şi în tot localul sunt doar câteva persoane, aşa că intru în vorbă cu fata aia numită Rachel. Şi totul merge grozav. Ne plăcem unul pe celălalt şi pe urmă intră tipul ăsta care arată de parcă tocmai a înghiţit un porc spinos… Făcu semn spre Rodney.

Rodney zâmbi fără să-şi arate dinţii.

— Deci, puţin mai târziu, mă duc la maşină şi pe urmă tipul ăsta îmi bate în geam cu lanterna şi îmi cere să ies din maşină. Aşa că îl întreb de ce, iar el îmi spune din nou să ies. Şi după asta, începe să mă întrebe cât am băut şi îmi spune că poate n-ar fi cazul să conduc. Aşa că eu îi spun că sunt bine şi că mă aflu în oraş pentru că lucrez cu tine şi pe urmă, mă trezesc închis aici pe timpul nopţii! Acum, scoate-mă de aici!

Lexie se uită peste umăr.

— Asta-i tot ce s-a întâmplat, Rodney?

Rodney îşi drese glasul.

— Până la un punct. Pentru că a uitat partea în care m-a numit marele tâmpit Barney Fife{17} şi a zis că mă va pune sub acuzaţia de hărţuire dacă nu-i voi da drumul. Mi s-a părut atâta de absurd că mi-am închipuit că ar putea fi drogat sau ar deveni violent, aşa că l-am închis aici pentru propria lui siguranţă. A, şi m-a mai numit şi tăntălău prost.

— Tu m-ai hărţuit! Eu n-am făcut nimic!

— Tu ai băut şi erai la volan.

— Două beri! Am băut două beri! Alvin arăta ca un nebun din nou. Vorbeşte cu barmanul! El o să-ţi spună!

— Am verificat deja, zise Rodney, şi mi-a spus că ai băut şapte pahare.

— Minte! strigă Alvin, rotindu-şi privirea spre Jeremy. Se uita printre gratii cu faţa exasperată între mâini. Am băut două pahare! Jur, Jeremy! N-aş conduce niciodată dacă aş bea prea mult. Jur pe Biblia mamei mele!

Jeremy şi Lexie se uitau la Rodney. Acesta ridică din umeri.

— Eu mi-am făcut pur şi simplu datoria.

— Datoria! Datoria! strigă Alvin. Să arestezi oameni nevinovaţi! Asta e America şi nu poţi face asta aici! Şi asta nu e totul! După ce o să termin cu tine, nu vei în stare să lucrezi nici măcar la pază şi protecţie la Wal-Mart! Mă auzi, Barney! Wal-Mart!

Era clar că cei doi o ţinuseră aşa cea mai mare parte din noapte.

— Dă-mi voie să discut cu Rodney, şopti Lexie în sfârşit.

Când plecă cu ajutorul de şerif, Alvin deveni tăcut.

— Te vom scoate de aici, îl asigură din nou Jeremy.

— Locul meu nu e aici, în primul rând!

— Ştiu asta. Dar nu te ajuţi.

— El mă hărţuieşte!

— Ştiu asta. Dar să o lăsăm pe Lexie să discute. Va avea ea grijă.

 

Dincolo, pe hol, Lexie îşi ridică privirea spre Rodney.

— Ce se întâmplă de fapt? întrebă ea.

Rodney nu o privea în ochi, ci continua să se uite în direcţia celulei.

— Unde ai fost noaptea trecută? întrebă el.

Ea îşi încrucişă braţele.

— Am fost la căsuţa de pe plajă.

— Cu el?

Lexie ezită, gândindu-se la cel mai nimerit mod de a răspunde.

— N-am mers cu el, dacă asta te interesează.

Rodney dădu din cap aprobator ca şi cum ştia că ea nu dăduse un răspuns complet, realizând brusc că nu mai dorea să ştie.

— De ce l-ai arestat? Sincer.

— Nu aveam de gând. Şi-a făcut-o singur.

— Rodney…

El se răsuci şi îşi lăsă capul în piept.

— Îi făcea avansuri lui Rachel şi tu ştii cum face ea când bea: îi place să flirteze fără niciun pic de ruşine. Ştiu că nu e deloc treaba mea, dar cineva trebuie să aibă grijă de ea. Făcu o pauză. Oricum, când tipul pleca, m-am dus să vorbesc cu el să văd dacă intenţiona să se ducă acasă la ea şi cel fel de individ era, iar el a început să mă insulte. Şi eu nu eram în cea mai bună dispoziţie, oricum…

Lexie cunoştea motivul acelei indispoziţii şi când Rodney lăsă propoziţia neterminată, ea nu spuse nimic. La un moment dat, Rodney clătină din cap ca şi cum ar fi încercat să se justifice pentru sine.

— Adevărul e că a băut şi avea de gând să conducă. Şi asta e ilegal.

— Băuse peste limita legală?

— Nu ştiu. Nu mi-am bătut capul să verific deloc.

— Rodney! şopti ea.

— M-a enervat, Lexie. E prost-crescut şi arată ciudat şi i-a făcut avansuri lui Rachel şi mi-a spus cuvinte grele, apoi spune că lucrează cu tipul ăsta… Făcu semn cu capul spre Jeremy.

Lexie îşi aşeză o mână pe umărul lui.

— Ascultă-mă, da? Ştii că poţi să ai necazuri dacă îl reţii aici fără motiv. Mai ales cu primarul. Dacă va afla ce-ai făcut cameramanului, îndeosebi după ce el a trecut prin toate belele astea pentru a se încredinţa că reportajul iese bine, vei avea necazuri. Înainte de a continua, lăsă ca vorbele ei să aibă efect. Şi în plus, amândoi ştim următorul lucru: cu cât îl vei elibera mai curând, cu atât mai repede vor putea pleca cei doi.

— Chiar crezi că va pleca?

Lexie îl privi pe Rodney în ochi.

— Zborul lui e mâine.

Pentru prima oară, Rodney o privi lung.

— Vei merge cu el?

Dură o clipă ca să răspundă la întrebarea pe care şi-o pusese şi ea toată dimineaţa.

— Nu, şopti ea. Boone Creek este casa mea. Şi aici voi rămâne.

 

Peste zece minute, Alvin mergea spre locul de parcare alături de Jeremy şi de Lexie. Rodney stătea în uşa închisorii districtuale, uitându-se după ei.

— Nu spune nimic, îl avertiză Jeremy din nou, ţinându-se de braţul lui Alvin. Continuă să mergi.

— E un mocofan cu pistol şi insignă!

— Nu, nu este, zise Lexie cu voce fermă. Este un tip cumsecade, indiferent de ceea ce s-ar putea să gândeşti.

— M-a arestat fără motiv!

— Şi are grijă de oamenii care locuiesc aici.

Când ajunseră la maşină, Jeremy îi făcu semn lui Alvin să urce în spate.

— Ăsta nu e sfârşitul, bombăni Alvin, strecurându-se în maşină. Voi suna la procuror. Tipul ăsta ar trebui să fie concediat.

— Cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să uiţi, zise Lexie, uitându-se spre el prin portiera deschisă a maşinii.

— Să uit? Eşti nebună? A greşit şi tu ştii asta!

— Da, a greşit. Dar de vreme ce nu s-a făcut nicio acuzaţie, o vei lăsa baltă, oricum.

— Cine eşti tu ca să-mi spui mie ce să fac?

— Sunt Lexie Darnell, zise ea, rostindu-şi tărăgănat numele. Şi nu numai că sunt o prietenă de-a lui Jeremy, dar sunt obligată să locuiesc aici alături de Rodney şi nu mint când afirm că mă simt în siguranţă cu el prin preajmă. Toată lumea din oraş se simte în siguranţă datorită lui. Tu, pe de altă parte, vei pleca mâine, iar el nu o să te mai supere. Zâmbi. Şi haide, trebuie să recunoşti că asta o să devină partea teribilă a unei povestiri când te vei întoarce la New York.

El se uită la ea neîncrezător, înainte de a arunca o privire spre Jeremy.

— Ea e persoana? întrebă el.

Jeremy dădu din cap aprobator.

— E drăguţă, comentă Alvin. Poate puţin cam băgăreaţă, dar drăguţă.

— Şi mai grozav, găteşte ca o italiancă.

— La fel de bine ca mama ta?

— Poate mai bine.

Alvin încuviinţă şi tăcu pentru o clipă.

— Să înţeleg că tu eşti de părere că ea are dreptate zicându-mi s-o las baltă.

— Da. Ea cunoaşte locul acesta mai bine decât tine sau decât mine şi nu m-a dus pe un drum greşit până acum.

— E şi deşteaptă, nu?

— Foarte, zise Jeremy.

Alvin izbucni în hohote de râs.

— Înţeleg că voi doi aţi fost împreună noaptea trecută.

Jeremy nu spuse nimic.

— Cred că trebuie să fie într-adevăr fantastică…

— Sunt aici, băieţi! interveni Lexie, în sfârşit. Vă daţi seama că aud tot ce spuneţi.

— Scuze, zise Jeremy. Obiceiuri vechi.

— Putem pleca acum? întrebă Lexie.

Jeremy se uită la Alvin care părea să-şi pună în balanţă opţiunile.

— Sigur, zise el cu o ridicare din umeri. Şi nu numai asta, dar voi uita şi tot ce s-a întâmplat. Cu o condiţie.

— Care? întrebă Jeremy.

— Toată discuţia asta despre mâncarea italiană mi-a făcut foame şi n-am mâncat de ieri. Faceţi-mi cinste cu un prânz şi, nu numai că voi face uitată toată povestea, dar o să vă şi povestesc cum a ieşit filmarea de noaptea trecută.

 

Rodney îi urmărise plecând înainte de a se retrage înăuntru, epuizat de nesomn. Ştia că n-ar fi trebuit să-l aresteze pe tip, dar chiar şi aşa, nu se simţea prea rău că o făcuse. Dorise doar să exercite puţină presiune, iar tipul începuse să dea din gură şi să se comporte obraznic…

Îşi frecă creştetul capului, nedorind să se mai gândească la acele momente. Terminase cu asta. Dar nu la fel putea spune în privinţa lui Lexie şi Jeremy, care îşi petrecuseră noaptea împreună. Suspiciunile erau un lucru, dar dovada era altul, iar el observase modul în care se comportaseră în dimineaţa aceea. Era o diferenţă faţă de felul în care se comportaseră la petrecerea din seara trecută, ceea ce însemna că se schimbase ceva între ei. Totuşi, nu fusese absolut sigur de acest lucru până când nu o urmărise pe ea încercând să răspundă abil, fără să dea un răspuns clar. „N-am mers cu el, dacă asta te interesează.“ Nu, dorise el să spună, nu asta o întrebase. O întrebase dacă fusese cu Jeremy la căsuţa de pe plajă noaptea trecută. Dar răspunsul ei vag fusese de ajuns; nu trebuia să fii specialist NASA pentru a pricepe ce se întâmplase.

Adevărul aproape că-i frânsese inima şi îşi dori din nou să o înţeleagă mai bine pe Lexie. În trecut, fuseseră momente când îşi imaginase că reuşea tot mai mult să înţeleagă ce o făcea să se comporte astfel, dar situaţia de faţă… mă rog, situaţia de faţă tocmai dovedea contrariul, nu-i aşa? De ce naiba îngăduise ea să se întâmple din nou? De ce nu învăţase nimic din experienţa cu primul străin călător care trecuse prin oraş? Uitase cât de deprimată fusese după aceea? Nu-şi dădea seama că era pe cale să fie din nou rănită?

„Ea ar trebui să ştie lucrurile astea, îşi spuse, dar probabil că se hotărâse, cel puţin pentru o seară, să nu-i pese.“ Nu avea absolut niciun sens, iar Rodney se săturase să mai fie preocupat de această problemă. Era sătul să mai fie rănit de ea. Da, încă o mai iubea, dar îi acordase suficient timp ca să-şi dea seama ce simţea pentru el. „E timpul, se gândi el, ca Lexie să ia o hotărâre într-un fel sau altul.“

 

După ce accesul de furie se risipise, Alvin se opri în uşă la Herbs când îl zări pe Jed care stătea la una dintre mese. Jed se uita încruntat şi îşi încrucişă braţele îndată ce îi văzu pe Alvin, Jeremy şi Lexie ocupându-şi locurile într-un separeu de lângă ferestrele din faţă.

— Portarul nostru prietenos nu pare prea încântat să ne vadă, şopti Alvin peste masă.

Jeremy trase cu ochiul în direcţia acestuia. Privirea lui Jed deveni scrutătoare.

— E foarte ciudat. Părea foarte prietenos mai înainte. Cred că ai făcut ceva şi l-ai deranjat.

— N-am făcut nimic. M-am înregistrat doar.

— Poate că nu-i place cum arăţi.

— Ce e în neregulă cu ţinuta mea?

Lexie ridică din sprâncene, parcă spunând: „Cred că glumeşti“.

— Nu ştiu, reflectă Jeremy cu voce tare. Poate că nu-i place Metallica.

Alvin aruncă o privire spre tricoul său şi clătină din cap.

— Mă rog, zise el.

Jeremy îi făcu cu ochiul lui Lexie. Cu toate că îi răspunse cu un zâmbet, expresia ei era distantă ca şi cum s-ar fi gândit la altceva.

— Noaptea trecută, filmarea a mers grozav, zise Alvin, întinzând mâna după meniu. Am prins totul din două unghiuri şi am urmărit pe playback noaptea trecută. Uimitoare chestie. O să le placă reţelelor de televiziune. Asta îmi aminteşte că trebuie să-l sun pe Nate. Pentru că nu a putut să te prindă, m-a sunat continuu toată după-amiaza. N-am nici cea mai vagă idee cum o să te descurci cu tipul ăsta.

Când Lexie se uită nedumerită, Jeremy se aplecă spre ea.

— Vorbeşte despre agentul meu, zise el.

— Vine şi el?

— Nu. E prea ocupat cu făurirea viitoarei mele cariere. Şi în plus, n-ar şti ce să facă în afara marelui oraş. Este genul de individ care crede că Central Park ar trebui să fie transformat într-un spaţiu cu blocuri de apartamente şi supermarketuri.

Ea schiţă un zâmbet rapid.

— Deci, cum e cu voi doi? dori să afle Alvin. Cum v-aţi cunoscut?

Pentru că Lexie nu păru deloc dispusă să răspundă, Jeremy se foi pe scaun.

— Ea este bibliotecară şi mă ajută să fac investigaţii pentru reportaj, răspunse el vag.

— Şi petreceţi destul de mult timp împreună, nu?

Cu coada ochiului, Jeremy observă că Lexie se uita într-o parte.

— Sunt multe de investigat, zise el.

Alvin se uită la prietenul său simţind că ceva era nelalocul lui. Se purtau de parcă avuseseră o ceartă de îndrăgostiţi şi trecuseră peste ea, dar încă îşi mai lingeau rănile. Ceea ce era cam mult pentru o singură dimineaţă.

— Păi… bine, zise el, hotărându-se să o lase baltă deocamdată. În schimb, trecu în revistă meniul, în timp ce Rachel apăru plimbându-se spre masă.

— Bună, Lex, bună, Jeremy, zise ea în timp ce se apropia. Bună, Alvin.

Alvin îşi ridică privirea.

— Rachel! zise el.

— Am rămas cu impresia că mi-ai spus că o să treci pe aici la micul dejun, zise ea. Aproape îmi pierdusem speranţa.

— Îmi pare rău, zise el. Aruncă o privire spre Jeremy şi Lexie. Cred că m-a furat somnul.

Rachel băgă mâna în şorţ, scoase un carneţel şi îşi luă creionul pe care îl ţinea după ureche. Îi atinse uşor vârful cu limba.

— Deci, ce pot să vă aduc?

Jeremy comandă un sandvici; Alvin ceru o supă cremă de raci şi un sandvici. Lexie clătină din cap.

— Mie nu mi-e aşa foame, zise ea. Doris e pe aici?

— Nu, nu a venit astăzi. Era obosită şi s-a hotărât să-şi ia o zi liberă. A muncit până târziu seara trecută ca să pregătească totul pentru weekend.

Lexie încercă să-i desluşească expresia.

— Serios, Lex, adăugă Rachel cu o voce liniştitoare. Nu-i nimic, nu ar trebui să te îngrijorezi. Mi s-a părut că e bine la telefon.

— Poate că ar fi bine să trec pe la ea totuşi, zise Lexie.

Se uită la cei doi pentru confirmare înainte de a se ridica. Rachel se dădu într-o parte să-i facă loc.

— Vrei să vin cu tine? întrebă Jeremy.

— Nu, e în regulă, zise ea. Tu ai ceva de făcut şi eu la fel. Vrei să ne întâlnim la bibliotecă mai târziu? Doreai să termini cu jurnalele, nu-i aşa?

— Dacă nu te deranjează, spuse el, rănit de indiferenţa din tonul ei.

Ar fi preferat să-şi petreacă restul după-amiezii cu ea.

— Ce-ai spune dacă ne-am întâlni la patru? sugeră ea.

— E bine, zise el. Dar ţine-mă la curent cu ce se întâmplă, da?

— Cum a spus şi Rachel, sunt sigură că Doris e bine. Dar o să iau cu mine caietul lui Doris din maşină, dacă nu ai nimic împotrivă.

— Da, bineînţeles.

Ea se uită la Alvin.

— Mă bucur că te-am cunoscut, Alvin.

— Şi eu pe tine.

O clipă mai târziu, Lexie plecase, iar Rachel se întorcea la bucătărie. Îndată ce amândouă se îndepărtară destul de mult, Alvin se aplecă peste masă.

— În ordine, amice, dă-i drumul.

— Ce vrei să spui?

— Ştii exact despre ce vorbesc. În primul rând, eşti îndrăgostit de ea. Apoi, vă petreceţi noaptea împreună. Dar când apăreţi la închisoare, amândoi vă purtaţi de parcă nu vă cunoaşteţi mai deloc. Şi tocmai acum, ea se scuză ca să poată pleca de aici.

— Doris este bunica ei, îi explică Jeremy, şi Lexie îşi face griji din cauza ei. Nu se simte prea bine.

— Mă rog, zise Alvin pe un ton sceptic. Părerea mea e că tu te uitai la ea ca un căţeluş stingher, iar ea făcea tot posibilul să-şi închipuie că nu eşti aici. V-aţi certat sau ceva de genul ăsta?

— Nu, zise el.

Făcu o pauză uitându-se prin restaurant. La masa din colţ, zări trei membri din consiliul orăşenesc precum şi pe voluntara bătrâioară de la bibliotecă. Toţi trei îi făcură semn cu mâna.

— De fapt, nu ştiu ce a fost. Acum o clipă totul era minunat, ca mai târziu…

Cum el nu mai continuă, Alvin se lăsă pe spate.

— Da, mă rog, nu era sortit să dureze, oricum.

— Ar fi putut dura, insistă Jeremy.

— O, da? Cum? Aveai de gând să te muţi aici, în Zona Crepusculară? Sau va veni ea la New York?

Jeremy îndoia continuu şerveţelul fără să răspundă, nedorind să i se reamintească un lucru atât de evident.

Alvin ridică din sprâncene.

— Categoric trebuie să petrec mai mult timp cu această doamnă, zise el. N-am văzut pe nimeni să te înnebunească în felul ăsta de la Maria.

Jeremy îşi ridică privirea fără să spună nimic, ştiind că prietenul său avea dreptate.

 

Doris stătea culcată, sprijinită pe pernele din pat, şi îşi studia ochelarii de citit, când Lexie îşi băgă capul pe uşa dormitorului ei.

— Doris? întrebă Lexie.

— Lexie, strigă ea, ce faci aici? Intră, intră…

Doris puse deoparte cartea deschisă din poală. Era încă în pijama şi, cu toate că pielea ei avea o nuanţă puţin cenuşie, altfel arăta bine.

Lexie traversă încăperea.

— Rachel a spus că stai acasă azi, aşa că am vrut să văd ce faci.

— O, sunt bine. Doar puţin prost dispusă azi, asta-i tot. Dar mă gândeam că trebuia să fii la căsuţa de pe plajă.

— Am fost, zise ea aşezându-se pe marginea patului. Dar am fost nevoită să mă întorc.

— De ce?

— Jeremy şi-a făcut apariţia, zise ea.

Doris îşi ridică mâinile, parcă în semn de capitulare.

— Să nu dai vina pe mine. Nu i-am spus unde erai. Şi nici nu l-am îndemnat să te caute.

— Ştiu, zise Lexie strângând braţul lui Doris, ca să-i arate încrederea.

— Atunci, cum de a ştiut să te găsească?

Lexie îi luă mâinile în poala ei.

— Zilele trecute, i-am povestit despre căsuţă, iar el a dedus urmărind anumite indicii. Nu o să-ţi vină să crezi ce surprinsă am fost când l-am văzut plimbându-se pe plajă.

Doris se uită la Lexie cu atenţie, înainte de a-şi îndrepta puţin spatele.

— Aşadar… voi doi aţi fost la căsuţa de pe plajă noaptea trecută?

Lexie încuviinţă.

— Şi?

Lexie nu răspunse imediat, dar după o clipă, buzele ei schiţară un zâmbet mic.

— I-am făcut renumitul tău sos de roşii.

— O?

— A fost impresionat, zise ea. Lexie îşi trecu mâinile prin păr. Ţi-am adus caietul înapoi, apropo. Este în living.

Doris îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu colţul cearşafului.

— Nimic din toate astea nu mă lămureşte de ce te-ai întors.

— Jeremy a avut nevoie de maşină. Un prieten din New York, un cameraman, a venit să filmeze luminile. Intenţionează să le filmeze şi în seara asta.

— Cum e prietenul lui?

Lexie ezită gândindu-se la întrebare.

— Arată ca o încrucişare între un rocker punk şi un membru dintr-un grup de motociclişti, dar altfel… e în regulă.

Când Lexie tăcu, Doris se întinse şi îi luă mâna. În timp ce îi strângea mâna încetişor, îşi studia nepoata.

— Vrei să vorbeşti despre motivul adevărat al vizitei tale?

— Nu, răspunse Lexie urmărind cu degetul cusăturile de pe plapuma lui Doris. Chiar nu. E ceva ce trebuie să înţeleg de una singură.

Doris dădu din cap aprobator. Întotdeauna Lexie făcea pe grozava. Din când în când, ştia că cel mai bine era să nu spună absolut nimic.