DOI

 

Marţi, a doua zi după interviul acordat celor de la revista People, Jeremy ajunse în Carolina de Nord. Era exact după prânz. Când plecase din New York, era lapoviţă şi o vreme mohorâtă, cu mai multă zăpadă decât se aşteptase. Acolo, cu un cer albastru care se întindea deasupra sa, iarna părea foarte departe.

Conform hărţii pe care o luase de la magazinul de suvenire din aeroport, Boone Creek se afla în Pamlico County, la un kilometru şi jumătate sud de Raleigh şi – în cazul în care drumul carosabil putea fi un indiciu – la mii de kilometri de ceea ce considera el civilizaţie. De o parte şi de alta a drumului, peisajul era monoton şi golaş, şi aproape la fel de interesant ca aluatul de clătite. Fermele erau separate de fâşii subţiri cu pini şi, ţinând seama de traficul redus, tot ce putea face Jeremy era să se abţină să apese pedala de acceleraţie la maximum din plictiseală totală.

Dar nu era deloc rău, trebuia să recunoască. Mă rog, partea în care conducea efectiv. Vibraţia uşoară a volanului, turaţia motorului şi senzaţia de viteză erau recunoscute pentru creşterea adrenalinei, mai ales la bărbaţi (cândva, scrisese un articol despre acest subiect). Cu toate acestea, viaţa în marele oraş făcea ca posesia unei maşini să devină inutilă, aşa că nu fusese niciodată în stare să justifice această cheltuială. În schimb, se mişca din loc în loc cu metrouri aglomerate sau taxiuri care provocau fiori. Călătoria în marele oraş era zgomotoasă, agitată şi, în funcţie de şoferul de taxi, uneori periculoasă, dar ca un newyorkez get-beget trecuse mult timp de când ajunsese să o accepte doar ca pe un alt aspect palpitant al existenţei în locul pe care-l numea acasă.

Gândurile îi fugiră la fosta soţie. „Mariei, reflecta el, i-ar fi plăcut foarte mult un asemenea drum.“ În primii ani de căsătorie, închiriau o maşină şi călătoreau la munte sau la plajă, uneori petrecând ore întregi pe drum. Se cunoscuseră la o petrecere pe când Maria era publicist la revista Elle. Când o întrebase dacă i-ar plăcea să-l însoţească la o cafenea din apropiere, Jeremy nu avusese nici cea mai vagă idee că Maria avea să fie singura femeie pe care o va iubi vreodată. La început, se gândise că făcuse o greşeală invitând-o, pentru simplu motiv că păreau să nu aibă nimic în comun. Era agitată şi emotivă, dar apoi, când o sărutase în faţa apartamentului ei, fusese fermecat.

În cele din urmă, ajunsese să-i aprecieze personalitatea expansivă, instinctele infailibile în privinţa oamenilor, precum şi modul în care părea să accepte fără discernământ tot ce-l reprezenta, şi bun, şi rău. Un an mai târziu, se căsătoriseră la biserică, înconjuraţi de prieteni şi de familie. El avea douăzeci şi şase de ani şi nu era încă editorialist la Scientific American, dar îşi consolida pas cu pas reputaţia, aşa că îşi permiseseră doar un mic apartament pe care îl închiriaseră în Brooklyn. În opinia lui, era fericirea conjugală tânără şi luptătoare. În opinia ei, aflase el în cele din urmă, mariajul lor era în teorie puternic, dar de fapt construit pe o fundaţie instabilă. La început, situaţia fusese simplă: în timp ce slujba ei o ţinea în oraş, Jeremy călătorea în căutarea reportajului de succes, oriunde ar fi fost acela. Adesea, era plecat săptămâni în şir şi, cu toate că ea îl asigurase că se putea descurca, realizase probabil în lipsa lui că nu reuşea. Exact după cea de-a doua aniversare, când el se pregătea pentru o altă călătorie, Maria se aşezase alături de el pe pat. Frământându-şi mâinile, îşi ridicase ochii căprui să-i întâlnească privirea.

— Nu mai merge, zisese ea simplu, lăsând cuvintele în suspensie pentru o clipă. Tu nu mai stai acasă deloc şi nu e bine pentru mine. Nu e bine pentru noi.

— Vrei să demisionez? întrebase el cuprins de un val de panică.

— Nu, în niciun caz. Dar poate că îţi poţi găsi ceva pe plan local. Cum ar fi la Times. Sau la Post. Sau la Daily News.

— Nu o să fie tot timpul aşa, insistase el. E doar pentru o scurtă perioadă de timp.

— La fel ai spus şi acum şase luni, zisese ea. Nu o să se schimbe niciodată.

Privind înapoi, Jeremy ştia că ar fi trebuit să fi luat avertismentul ca atare, dar, în momentul acela, avea un articol de scris, cel despre Los Alamos. Când o sărutase de rămas-bun, ea avea întipărit pe faţă un zâmbet şovăielnic şi, în avion, se gândise la expresia ei, dar când revenise acasă, i se păruse din nou aceeaşi dintotdeauna şi îşi petrecuseră weekendul ghemuiţi în pat. Ea începuse să discute despre ideea de a avea un copil şi, în ciuda nervozităţii pe care o simţea, gândul îl emoţionase pe Jeremy. Îşi imaginase că fusese iertat, dar armura protectoare a relaţiei lor fusese distrusă, aşa că fisuri imperceptibile apărură cu fiecare nouă absenţă. Despărţirea finală avea să se producă un an mai târziu, la o lună după o vizită la un doctor de pe Upper East Side, cel care le creionase un viitor pe care niciunul din ei nu-l prevăzuse vreodată. Mai mult decât o făcuseră călătoriile sale, vizita le pronosticase sfârşitul relaţiei şi chiar şi Jeremy o ştiuse.

— Nu pot să rămân, îi spusese ea după aceea. Aş vrea, iar o parte din mine te va iubi mereu, dar nu pot.

Nu fusese nevoie să spună mai mult şi, în momentele liniştite, autocompătimitoare de după divorţ, Jeremy se întreba uneori dacă Maria îl iubise vreodată cu adevărat. „Am fi putut s-o scoatem la capăt împreună“, îşi spunea el. Dar în final, intuise motivul plecării ei, aşa că nu-i păstra niciun fel de pică. Ba chiar îi telefona ocazional, cu toate că, trei ani mai târziu, nu reuşise să se hotărască dacă să participe sau nu la căsătoria ei cu un avocat care locuia în Chappaqua.

Divorţul se finalizase în urmă cu şapte ani şi, sincer vorbind, era singurul lucru cu adevărat trist care i se întâmplase vreodată. Ştia că nu multe persoane puteau afirma asta. El nu fusese niciodată grav afectat de nimic, avea o viaţă socială activă şi se maturizase fără să treacă prin trauma psihologică profundă care părea să-i tulbure pe mulţi dintre adolescenţii de vârsta sa. Fraţii lui şi soţiile lor, părinţii lui şi chiar bunicii lui, toţi patru în jurul vârstei de nouăzeci de ani – erau sănătoşi. Şi erau şi apropiaţi; două weekenduri pe lună, clanul în creştere continuă se aduna la reşedinţa părinţilor săi care locuiau încă în casa din Queens, acolo unde crescuse Jeremy. Avea şaptesprezece nepoate şi nepoţi şi, cu toate acestea, uneori simţea că nu-şi găsea locul în activităţile de familie, de vreme ce era din nou celibatar într-o familie de oameni, din fericire, căsătoriţi, fraţii săi fiind îndeajuns de bine-crescuţi să nu cerceteze atent motivele din spatele divorţului.

Dar el depăşise momentul. În cea mai mare parte, oricum. Uneori, pe drumuri ca acela, simţea un regret dureros pentru ceea ce ar fi putut fi, dar se întâmpla tot mai rar, iar divorţul nu-l înverşunase în privinţa femeilor în general.

Cu câţiva ani în urmă, Jeremy se ocupase de un studiu despre percepţia frumuseţii ca produs al normelor culturale sau al geneticii. Pentru acest studiu, li se ceruse unor femei atrăgătoare şi mai puţin atrăgătoare să ţină de mână câte un copilaş comparându-se durata contactului vizual între femei şi copii. Studiul demonstrase o corelaţie directă între frumuseţe şi contactul vizual: copiii priviseră mai mult timp femeile atrăgătoare, sugerând că percepţiile oamenilor legate de frumuseţe erau instinctive. Studiului i se acordase un spaţiu larg în Newsweek şi Time.

Jeremy dorise să scrie un articol care să critice studiul, în parte pentru că unele rezerve importante pe care le avea în legătură cu rezultatul lui fuseseră omise. Frumuseţea exterioară putea atrage atenţia cuiva imediat – ştia că era la fel de impresionabil ca oricare tip la farmecul unui supermodel –, dar întotdeauna găsise inteligenţa şi pasiunea mult mai atrăgătoare şi mai puternice în decursul timpului. Caracteristicile acelea necesitau mai mult decât o clipă pentru a fi descifrate, iar frumuseţea nu avea niciun fel de legătură cu ele. Frumuseţea putea prevala pe termen foarte scurt, dar pe termen mediu şi mai lung, normele culturale – în primul rând acele valori şi norme influenţate de familie – erau mult mai importante. Editorul său catalogase ideea drept „prea subiectivă“ şi îi sugerase să scrie ceva despre folosirea excesivă a antibioticelor în hrana puilor de găină care ar fi putut conduce la transformarea streptococului într-o viitoare ciumă bubonică. Faptul era de înţeles, băgase de seamă Jeremy cu amărăciune: editorul era vegetarian, iar soţia acestuia, tot atât de minunată şi aproape la fel de strălucitoare ca un cer hibernal din Alaska.

Editorii. Cu mult timp în urmă, ajunsese la concluzia că cei mai mulţi dintre ei erau ipocriţi. Dar, ca în majoritatea profesiunilor, bănuia el, ipocriţii aveau tendinţa să fie în acelaşi timp şi pătimaşi, şi bine orientaţi din punct de vedere politic – cu alte cuvinte, supravieţuitori colectivi – ceea ce însemna că erau nu numai cei care împărţeau cu ţârâita atribuţiile, ci şi sfârşeau prin a plăti cheltuielile.

Dar poate că, aşa cum sugerase Nate, el nu va mai avea de-a face cu branşa asta curând. Mă rog, nu chiar deloc. Alvin avea probabil dreptate când spunea că producătorii din televiziune nu erau diferiţi de editori, dar televiziunea plătea un salariu decent, ceea ce însemna că îşi va permite să-şi aleagă cu multă grijă proiectele, în loc să fie obligat să se grăbească tot timpul. Maria avusese dreptate să pună sub semnul întrebării munca lui cu mult timp în urmă. În cincisprezece ani, munca lui nu se schimbase câtuşi de puţin. A, reportajele puteau fi mai vizibile sau el putea găsi un moment prielnic să-şi plaseze articolele independente datorită relaţiilor pe care şi le făcuse în decursul anilor, dar niciunul din aceste lucruri nu schimba cerinţa esenţială de a veni întotdeauna cu ceva nou şi original. Mai trebuia să scrie o duzină de articole pentru Scientific American cel puţin una sau două investigaţii semnificative şi încă cincisprezece articole mai mici pe an, unele care să respecte tema sezonului. Vine Crăciunul? Scrie o poveste despre adevăratul Sfânt Nicolae care se născuse în Turcia, devenise episcop de Myra şi fusese renumit pentru generozitatea sa, pentru dragostea sa faţă de copii şi pentru grija faţă de marinari. E vară? Ce zici de o temă fie (a) despre încălzirea globală şi incontestabila creştere a temperaturii în decursul ultimei sute de ani, ceea ce prevestea o climă ca în Sahara de la un capăt la celălalt al Statelor Unite, fie (b) despre modul în care încălzirea globală ar putea determina viitoarea eră glaciară care va transforma Statele Unite într-o tundră îngheţată. Ziua Recunoştinţei, pe de altă parte, era potrivită pentru adevărul despre vieţile Pelerinilor, ceea ce nu era legat doar de mesele lor prieteneşti cu amerindienii, ci includea şi vânătoarea vrăjitoarelor din Salem, epidemia de variolă, precum şi o predilecţie dezgustătoare pentru incest.

Interviurile cu oameni de ştiinţă renumiţi şi articolele despre diverşi sateliţi sau proiecte NASA erau întotdeauna respectate şi uşor de plasat indiferent de momentul din an, cum erau şi dezvăluirile despre droguri (legale şi ilegale), sex, prostituţie, jocuri de noroc, băutură, cazuri din justiţie care implicau tranzacţii uriaşe şi orice, absolut orice despre supranatural, ceea ce, în general, nu avea mai nimic de-a face cu ştiinţa, ci mai mult cu impostori precum Clausen.

Trebuia să accepte că evoluţia lui nu avea nicio legătură cu ceea ce îşi imaginase că ar fi o carieră în jurnalism. La Columbia – era singurul dintre fraţi care mersese la facultate şi devenise primul licenţiat din familie – se specializase în fizică şi chimie cu intenţia de a deveni profesor. Dar o prietenă care lucra la ziarul universitar îl convinsese să scrie un articol – bazat pe o statistică – despre favoritismele în rezultatele SAT{8} folosite la admitere. După ce articolul generase o serie de demonstraţii studenţeşti, Jeremy realizase că se pricepea la scris. Totuşi, orientarea lui profesională rămăsese neschimbată până când tatăl său fusese tras pe sfoară cu vreo 40.000 de dolari, de un fals consultant financiar, chiar înainte ca Jeremy să-şi ia diploma. Pentru că siguranţa căminul familiei era în pericol – tatăl său fusese şofer de autobuz şi lucrase pentru Autoritatea portuară până când se pensionase – Jeremy sărise peste ceremonia de absolvire ca să dea de urma pungaşului. Ca un apucat, cercetase documente publice şi juridice, intervievase asociaţii pungaşului şi îşi luase însemnări detaliate.

Soarta hotărâse ca biroul procurorului general al statului New York să aibă de rezolvat chestiuni mai presante decât prinderea unui escroc de mâna a doua, aşa că Jeremy îşi reverificase sursele, îşi condensase însemnările şi redactase prima demascare din viaţa sa. În final, casa fusese salvată, iar revista New York cumpărase articolul. Editorul îl convinsese pe Jeremy că viaţa de cadru didactic nu ducea nicăieri şi, combinând subtil măgulirea cu un discurs convingător despre urmărirea marelui vis, îi sugerase să scrie un articol despre Leffertex, un antidepresiv care trecea prin etapa a treia de probe clinice şi era un subiect de mare speculaţie în media.

Jeremy fusese receptiv la sugestie şi lucrase două luni la articol pe cont propriu. În final, articolul îl determinase pe fabricant să retragă medicamentul respectând normele impuse de FDA. După asta, în loc să se îndrepte spre MIT{9} pentru licenţă, călătorise în Scoţia însoţind nişte oameni de ştiinţă care făceau cercetări asupra monstrului din Loch Ness, primul dintre articolele sale „subţiri“. Acolo, ascultase mărturisirea de pe patul morţii a unui chirurg remarcabil care recunoscuse că fotografia pe care o făcuse monstrului în 1933 – cea care adusese legenda în atenţia publică – fusese falsificată de el şi de un prieten, într-o duminică după-amiază, pentru a face o glumă. Restul, cum se spune, era istorie.

Totuşi, cincisprezece ani de vânat subiecte rămâneau cincisprezece ani de vânat subiecte şi ce primise în schimb? La treizeci şi şapte de ani era singur, locuia într-un apartament vechi pe Upper West Side şi se îndrepta spre Boone Creek, Carolina de Nord, să dea de urma unui caz în care lumini misterioase apăreau într-un cimitir.

Clătinase din cap, nedumerit ca întotdeauna de cursul pe care îl luase viaţa sa. Marele vis. Totuşi, visul nu dispăruse, iar el mai avea încă entuziasm pentru a-l împlini. Abia în clipa aceea, începuse să se întrebe dacă televiziunea avea să fie calea.

 

Aflase despre povestea luminilor misterioase dintr-o scrisoare pe care o primise cu o lună mai înainte. Când o citise, primul său gând fusese că ar fi putut fi o poveste grozavă de Halloween. În funcţie de punctul de vedere adoptat, Southern Living sau chiar Reader’s Digest ar fi putut fi interesate pentru numărul din octombrie; dacă i-ar da o tentă literară şi narativă, poate Harper ’s sau chiar New Yorker. Pe de altă parte, dacă oraşul încerca să profite aşa cum făcuseră cei din Roswell, New Mexico, de OZN-uri, articolul ar putea fi potrivit pentru unul dintre ziarele importante din sud, care ar putea apoi să-l vândă mai departe. În varianta scurtă, l-ar putea folosi pentru editorialul său. Editorul său de la Scientific American, în ciuda seriozităţii cu care privea conţinutul revistei, era de asemenea extrem de interesat de creşterea numărului de abonaţi şi discuta despre asta permanent. Ştia foarte bine că publicului i-ar plăcea o poveste grozavă cu fantome. Era posibil să şovăie în timp ce ar arunca o privire la fotografia soţiei sale şi ar pretinde că îi evalua calităţile, dar niciodată nu ar fi lăsat să-i scape o astfel de poveste. Editorii agreau chestiile uşoare la fel de mult ca oricine de vreme ce abonaţii erau sufletul afacerii. Şi, din păcate, articolele lipsite de substanţă deveneau un produs principal în media.

În trecut, Jeremy investigase şapte apariţii fantomatice diferite; patru sfârşiseră în editorialele sale din octombrie. Unele fuseseră cât se poate de obişnuite – apariţii spectrale pe care nimeni nu reuşise să le explice din punct de vedere ştiinţific –, dar trei se refereau la strigoi, spirite răuvoitoare după cum se presupune, care, oricât ar părea de ciudat, mişcă obiecte sau distrug împrejurimile. Potrivit investigatorilor de fenomene paranormale – un oximoron, în cazul în care Jeremy ar fi auzit în viaţa lui de vreunul –, strigoii erau în general atraşi de o persoană anume şi nu de un loc. În fiecare caz pe care Jeremy îl investigase, inclusiv în cele care fuseseră bine documentate în media, înşelătoria fusese cauza evenimentelor misterioase.

Dar luminile din Boone Creek se presupunea că erau altceva; aparent, erau suficient de predictibile încât să dea oraşului posibilitatea să patroneze Turul Caselor Istorice şi al Cimitirului Bântuit, în timpul cărora, promitea broşura, lumea putea vedea nu numai case datând de la mijlocul anilor 1700, ci, dacă vremea o îngăduia, şi pe „strămoşii chinuiţi din oraşul nostru în marşul lor nocturn pe tărâmul de jos“.

Broşura cu imagini ale cochetului oraş şi relatări melodramatice îi fusese trimisă împreună cu o scrisoare, în timp ce conducea, Jeremy îşi aminti de scrisoare.

 

Dragă domnule Marsh,

 

Mă numesc Doris McClellan şi, în urmă cu doi ani, am citit articolul dumitale din Scientific American despre strigoiul care bântuia Conacul Brenton din Newport, Rhode Island. Mă gândisem să-ţi scriu atunci, dar dintr-un motiv oarecare, nu am făcut-o. Cred că mi-a ieşit din minte, dar după cum merg lucrurile în oraşul meu în aceste zile, am socotit că e timpul să-ţi scriu.

Nu ştiu dacă ai auzit vreodată despre cimitirul din Boone Creek, Carolina de Nord, dar legenda spune că cimitirul este bântuit de spiritele foştilor sclavi. Iarna – din ianuarie până la începutul lui februarie – lumini albastre par să danseze pe pietrele de mormânt ori de câte ori ceaţa pluteşte în cimitir. Unii spun că sunt ca nişte lumini care se aprind şi se sting foarte repede, alţii jură că sunt de mărimea unor mingi de baschet. Le-am văzut şi eu; după mine, aduc cu globurile strălucitoare din discoteci. În orice caz, anul trecut, nişte persoane de la Duke University au venit să facă cercetări; cred că erau meteorologi sau geologi, sau cam aşa ceva. Au văzut şi ei luminile, dar nu le-au putut explica, aşa că ziarul local a creat o mare vâlvă în jurul întregului mister. Poate că dacă ai veni, ai putea înţelege ce sunt de fapt aceste lumini.

Dacă ai nevoie de mai multe informaţii, dă-mi un telefon la Herbs, un restaurant din oraş.

 

Restul scrisorii oferea date de contact suplimentare. Jeremy răsfoise deja broşura Societăţii Istorice locale. Citise titluri care descriau diferite case în turul care urma să aibă loc, trecuse repede peste informaţiile privind parada şi serata dansantă de vineri seară şi se pomenise ridicând din sprânceană la anunţul că, pentru prima dată, va fi inclusă în tur şi o vizită la cimitir, sâmbătă seara. Pe partea din spate a broşurii – înconjurată de ceea ce păreau a fi desene făcute de mână, înfăţişându-l pe Casper{10}– erau mărturii ale persoanelor care văzuseră luminile şi un fragment din ceea ce părea a fi un articol din ziarul local, în mijloc, se afla o fotografie neclară a unei lumini strălucitoare în ceea ce putea, sau nu putea, să fi fost cimitirul (titlul pretindea că era).

Nu era chiar Borley Rectory, o casă „bântuită“ din epoca victoriană, cu multe coridoare, aşezată pe malul de nord al râului Stour din Essex, Anglia, cea mai renumită casă bântuită din istorie, unde „vizitele turistice“ cuprindeau călăreţi fără cap, cântece stranii la orgă şi clopote răsunătoare, dar fusese suficient să-i stârnească interesul.

Pentru că nu reuşise să găsească articolul menţionat în scrisoare – nu exista nicio arhivă pe site-ul ziarului local – contactase diferite departamente de la Duke University şi, în cele din urmă, descoperise proiectul de cercetare original. Fusese scris de trei absolvenţi care urmau cursuri postuniversitare şi, cu toate că avea numele lor şi numerele de telefon, nu era sigur că avea rost să îi sune. Raportul de investigare nu conţinea niciunul dintre detaliile la care s-ar fi aşteptat. În schimb, întreg studiul certifica doar existenţa luminilor şi faptul că echipamentul absolvenţilor funcţionase cum se cuvine, trata lucrurile pur şi simplu superficial, fără a merge în profunzime pentru a-i oferi informaţia de care avea nevoie. Şi în plus, în ultimii cincisprezece ani, învăţase să se bizuie doar pe munca proprie, nu pe activitatea altora.

Asta era şi partea proastă a colaborării cu revistele. Cu toate că toţi jurnaliştii pretindeau că-şi realizau propriile cercetări şi majoritatea o făceau întru câtva, totuşi se bazau foarte mult pe opinii şi afirmaţii care ascundeau o parte din adevăr şi care fuseseră publicate în trecut. Astfel, în mod frecvent, făceau greşeli, de obicei minore, uneori gogonate. Toate articolele din toate revistele cuprindeau erori şi, în urmă cu doi ani, Jeremy făcuse un reportaj legat de acest fapt, demascând obiceiurile mai puţin lăudabile ale colegilor de breaslă.

Editorul său se opusese publicării acestuia. Şi nicio altă revistă nu se arătase entuziasmată de articol.

Jeremy urmărea stejarii lunecând pe lângă geamuri, întrebându-se dacă nu ar trebui să-şi schimbe meseria şi, dintr-odată, îşi dori mai mult ca oricând să cerceteze povestea cu fantome. „Şi dacă nu exista nicio lumină? Şi dacă autoarea scrisorii era o impostoare? Şi dacă nu era nici măcar o legendă despre care să scrie un articol?“ Clătină din cap. Nu avea rost să-şi facă griji şi, pe lângă toate acestea, era prea târziu. Se afla deja acolo, iar Nate era ocupat cu telefoanele la New York.

În portbagaj, Jeremy avea toate materialele necesare pentru vânătoarea de fantome (aşa cum se înfăţişau în cartea Ghost Busters for Real!, o carte pe care iniţial o cumpărase ca să facă o glumă după o seară de cocktailuri). Avea o cameră Polaroid de 35 de mm, patru camere video portabile cu microfon şi trepiede, un detector electromagnetic, o busolă, ochelari de vedere nocturnă, un laptop şi alte mărunţişuri.

În definitiv, trebuia să facă treaba bine. Vânătoarea de fantome nu era pentru amatori.

Cum era de aşteptat, editorul său se plânsese de costul dispozitivelor achiziţionate foarte de curând, care mereu păreau să fie necesare în astfel de investigaţii. Tehnologia progresa rapid, aşa că dispozitivele de ieri erau echivalentul uneltelor din piatră şi cremene, îi explicase Jeremy editorului său, visând cu ochii deschişi să-şi cumpere un dispozitiv laser de purtat în spate pe care Bill Murray şi Harold Ramis îl folosiseră în Vânătorii de fantome. I-ar fi plăcut să fi văzut atunci expresia editorului său. Oricum tipul strâmbase din nas înainte ca, în final, să semneze pentru obiecte. În mod sigur, ar fi fost dezamăgit dacă povestea ar fi ajuns la televiziune şi nu în ziar.

Zâmbind la amintirea expresiei editorului său, Jeremy schimbă mai multe posturi – rock, hip-hop, country, gospel – până când optă pentru o emisiune locală de interviuri, în care doi pescari de plătică vorbeau cu pasiune despre nevoia de a reduce greutatea la care peştele putea fi pescuit. Crainicul, care părea exagerat de interesat de subiectul în discuţie, vorbea nazalizând greoi. Reclamele anunţau o prezentare de arme şi monede la Loja Masonică din Grifton şi ultimele schimbări de echipă la NASCAR.

Aproape de Greenville, traficul se restabili, aşa că Jeremy coti spre zona centrului comercial, pe lângă campusul Universităţii East Carolina. Traversă apele întinse şi sălcii ale râului Pamlico şi o luă pe un drum rural. Asfaltul se îngusta în timp ce şerpuia prin ţinut, înghesuit de ambele părţi de câmpuri aride şi îngheţate, de hăţişuri foarte dese de arbori şi din când în când de ferme. Peste aproape treizeci de minute, se pomeni apropiindu-se de Boone Creek.

După primul şi singurul semnal de oprire, limita de viteză scăzu la patruzeci de kilometri pe oră şi, încetinind, Jeremy măsură priveliştea cu spaimă. În afară de o jumătate de duzină de case pe roţi, cocoţate la întâmplare mai încolo de drum, şi de câteva străzi laterale, întinderea de asfalt era dominată de două staţii prăpădite de benzină şi de Leroy’s Tires. Leroy îşi făcea reclamă la afacerea sa cu o firmă în vârful unui turn de cauciucuri uzate care puteau fi considerate un pericol de incendiu în orice altă jurisdicţie. Într-un minut, Jeremy ajunse în celălalt capăt al oraşului, loc în care limita de viteză se restabili din nou. Trase maşina pe marginea drumului.

Fie Camera de Comerţ folosise fotografii din alt oraş pe site-ul web, fie lui îi scăpase ceva. Scoase harta pentru a o verifica din nou şi, conform versiunii lui Rand McNally, se afla într-adevăr în Boone Creek. Se uită în oglinda retrovizoare întrebându-se unde naiba era. Străzi încremenite mărginite de arbori. Azalee în floare. Femei drăguţe în rochii.

În timp ce se străduia să înţeleagă, zări turla unei biserici albe care se iţea pe deasupra şirului de arbori şi se hotărî să o ia pe una dintre străzile laterale pe care trecuse. După o curbă, împrejurimile se schimbară brusc şi, curând, se trezi călătorind printr-un oraş care probabil cândva fusese elegant şi pitoresc, dar care în momentul acela părea să moară de bătrâneţe. Verandele acoperite, decorate cu ghivece de flori care atârnau în afară şi cu drapele americane, nu puteau ascunde vopseaua cojită şi mucegaiul de lângă jgheaburi. Curţile erau umbrite de arbori de magnolii masivi, dar tufele de rododendroni tunse cu acurateţe ascundeau doar în parte fundaţiile crăpate. Totuşi, locul părea suficient de prietenos. Câteva cupluri cam în vârstă, în flanele de lână, care stăteau pe verande în balansoare îi făcură semn cu mâna în timp ce trecea pe lângă casele lor.

Doar după câteva fluturări de mâini realiză că persoanele în cauză nu-i făceau semn cu mâna pentru că îşi închipuiau că-l recunosc, ci pentru că oamenii de acolo făceau cu mâna tuturor celor care treceau cu maşinile prin dreptul caselor lor. Rătăcind fără ţintă pe străzi, descoperi, în sfârşit, zona portului, amintindu-şi că oraşul se dezvoltase la întâlnirea lui Boone Creek cu râul Pamlico. Când trecu prin zona comercială care, fără îndoială, cândva, fusese o zonă de afaceri prosperă, observă cum oraşul părea să se stingă. Dispersate printre spaţii virane şi vitrine acoperite cu scânduri, se aflau două magazine de antichităţi, un restaurant demodat, o tavernă numită Lookilu şi o frizerie. Cele mai multe dintre magazine aveau denumiri cu sonoritate locală şi arătau de parcă ar fi făcut comerţ de decenii, dar duceau o luptă deja pierdută cu falimentul. Tricourile de culoarea neonului împodobite cu sloganuri precum: AM SUPRAVIEŢUIT FANTOMELOR DIN BOONE CREEK! Erau singura dovadă de viaţă modernă, atârnând în vitrina a ceea ce era probabil varianta sudică, rurală, a unui magazin universal.

Herbs, restaurantul unde lucra Doris McClellan, fusese uşor de găsit. Era amplasat lângă capătul unei străzi, într-o clădire victoriană de culoarea piersicii, renovată la începutul veacului. În faţă şi pe micul loc de parcare acoperit cu pietriş de alături, erau parcate maşini, iar mesele erau vizibile dincolo de ferestrele cu perdele şi de veranda acoperită. Din ceea ce se putea vedea, toate mesele erau ocupate şi se gândi că probabil era mai bine dacă se va întoarce să discute cu Doris după ce mulţimea se mai rărea.

Observă amplasarea Camerei de Comerţ, o clădire mică din cărămidă de o culoare greu de definit, situată la marginea oraşului, aşa că o luă înapoi spre drumul principal. Dintr-un impuls, trase la o staţie de benzină.

După ce îşi scoase ochelarii de soare, Jeremy coborî geamul. Proprietarul cu părul cărunt, care purta o salopetă murdară şi o şapcă Dale Earnhardt, se ridică încet şi porni spre maşină mestecând ceea ce Jeremy bănui că ar fi tutun.

— Pot să te ajut?

Accentul său era în mod clar sudic şi dinţii îi erau îngălbeniţi. Pe ecuson scria TULLY.

Jeremy îi ceru indicaţii cum să ajungă la cimitir, dar în loc să-i răspundă, proprietarul îl privi cu atenţie.

— Cine şi-a dat duhul? întrebă el, în sfârşit.

Jeremy clipi.

— Poftim?

— Te duci la o înmormântare, nu? întrebă proprietarul.

— Nu. Pur şi simplu, doream să văd cimitirul.

Bărbatul dădu din cap aprobator.

— Păi, arăţi de parcă te-ai duce la o înmormântare.

Jeremy aruncă o privire spre hainele sale: jachetă neagră peste bluză neagră cu guler pe gât, jeanşi negri şi în picioare, pantofi Bruno Magli negri. Omul avea dreptate.

— Cred că, pur şi simplu, îmi place să port negru. Oricum, în privinţa indicaţiilor…

Proprietarul îşi împinse în sus marginea şepcii şi vorbi rar:

— Nu-mi place deloc să merg la înmormântări. Mă fac să mă gândesc că ar trebui să mă duc la biserică mai des, să-mi închei socotelile înainte de a fi prea târziu. Ţi se întâmplă vreodată?

Jeremy nu prea ştia ce să spună. Nu era o interpelare obişnuită, mai ales ca replică la o întrebare legată de nişte indicaţii.

— Nu prea cred, îndrăzni el.

Proprietarul scoase o cârpă din buzunar şi începu să-şi şteargă mâinile murdare.

— Înţeleg că nu eşti de pe aici. Ai un accent ciudat.

— New York, clarifică Jeremy.

— Am auzit, dar n-am fost niciodată acolo, zise el. Se uită la Taurus. E maşina ta?

— Nu, e închiriată.

Bărbatul încuviinţă, fără să spună nimic.

— Dar totuşi, în legătură cu cimitirul, îl îndemnă Jeremy. Poţi să-mi spui cum ajung acolo?

— Cre’că da. Pe care îl cauţi?

— Se numeşte Cedar Creek?

Proprietarul îl privi curios.

— Pen’ce vrei să mergi acolo? Nu-i nimic de văzut. Sunt cimitire mai frumoase în cealaltă parte a oraşului.

— Cu toate aistea, doar ăsta mă interesează.

Bărbatul păru să nu-l audă.

— Ai rude înmormântate acolo?

— Nu.

— Eşti vreun mare ştab de sus din nord? Poate te bate gândul să construieşti vreun complex de apartamente sau vreun mall din alea pe terenul de acolo?

Jeremy clătină din cap.

— Nu. De fapt, sunt ziarist.

— Soţiei mele îi plac mallurile. Şi complexurile de apartamente. Ar putea fi o idee bună.

— O, zise Jeremy, întrebându-se cât timp avea să mai dureze discursul acela. Aş dori să te pot ajuta, dar nu e specialitatea mea.

— Ai nevoie de benzină? întrebă el, deplasându-se spre spatele maşinii.

— Nu, mulţumesc.

Bărbatul deja deşuruba capacul.

— Premium sau obişnuită?

Jeremy se întoarse în scaun, gândindu-se că bărbatul putea probabil să-şi facă treaba.

— Obişnuită, cred.

După ce alimentă, bărbatul îşi scoase şapca şi îşi trecu mâinile prin păr în timp ce revenea la geamul maşinii.

— Dacă ai vreo problemă la maşină, nu ezita să treci pe aici. Pot repara ambele feluri de maşini, şi o fac la preţul corect.

— Ambele?

— Străine şi indigene, zise el. Despre ce credeai că vorbeam? Fără să aştepte un răspuns, bărbatul clătină din cap de parcă Jeremy ar fi fost un idiot. Numele meu e Tully, apropo. Şi tu eşti?

— Jeremy Marsh.

— Şi eşti urologist{11}?

— Jurnalist.

— N-avem niciun urologist în oraş. Sunt câţiva în Greenville, totuşi.

— A, zise Jeremy, fără să se deranjeze să-l corecteze. Dar totuşi, cum ajung la Cedar Creek…

Tully îşi frecă nasul şi aruncă o privire spre drum înainte de a se uita din nou la Jeremy.

— Acum, nu o să vezi nimic. Fantomele nu-şi fac apariţia decât în timpul nopţii, dacă pentru asta te afli aici.

— Poftim?

— Fantomele. Dacă n-ai nicio rudă îngropată în cimitir, atunci probabil ai venit pentru fantome, nu?

— Ai aflat de fantome?

— Bineînţeles. Le-am văzut cu ochii mei. Dar dacă vrei bilete, va trebui să mergi la Camera de Comerţ.

— E nevoie de bilete?

— Păi, nu poţi intra chiar aşa în casa cuiva, nu?

Jeremy avu nevoie de o clipă să urmărească firul ideii.

— O, aşa este, zise el. Turul Caselor Istorice şi al Cimitirului Bântuit, nu?

Tully se holbă la Jeremy de parcă ar fi fost persoana cea mai grea de cap de pe faţa pământului.

— În sfârşit, sigur că vorbim despre tur, zise el. Despre ce credeai că vorbeam?

— Nu sunt sigur, zise Jeremy. Dar indicaţiile…

Tully clătină din cap.

— Bine, bine, zise el parcă brusc supărat. Arătă cu mâna spre oraş. N-ai decât să te întorci spre centrul oraşului, apoi mergi pe drumul principal spre nord până când ajungi la răscrucea aflată la aproape şase kilometri de locul unde drumul se înfundă. O iei spre vest şi mergi înainte până ajungi la bifurcaţie şi mergi pe drumul care duce pe lângă casa lui Wilson Tanner. O iei din nou spre nord unde sunt de obicei maşini uzate, mergi puţin în linie dreaptă şi exact acolo e cimitirul.

Jeremy încuviinţă.

— Perfect, zise el.

— Eşti sigur că ai priceput?

— Bifurcaţie, casa lui Wilson Tanner, maşini uzate, repetă el ca un robot. Mulţumesc de ajutor.

— Nicio problemă. Bucuros să te servesc. Benzina costă şapte dolari şi patruzeci şi nouă de cenţi.

— Accepţi cărţi de credit?

— Nu. Niciodată nu mi-au plăcut. Nu-mi place ca guvernul să ştie tot ce fac eu. Nu este treaba nimănui altcuiva.

— Mă rog, zise Jeremy, întinzând mâna după portofel, este o problemă. Am auzit că guvernul are spioni peste tot.

Tully încuviinţă ca un cunoscător.

— Pariez că e chiar mai rău pentru voi, doctorii. Ceea ce îmi aminteşte de…

*

 

În următoarele cincisprezece minute, Tully îi dădu înainte cu vorba şi astfel Jeremy află despre capriciile vremii, despre decrete guvernamentale ridicole şi despre modul în care Wyatt – proprietarul celeilalte staţii de benzină – l-ar trage pe sfoară pe Jeremy dacă s-ar duce vreodată acolo pentru benzină, de vreme ce umbla la calibrarea pompelor îndată ce cisterna de alimentare se punea în mişcare. Dar în special află despre necazul lui Tully cu prostata, care îl făcea să se ridice din pat cel puţin de cinci ori pe noapte ca să se ducă la baie. Îi ceru părerea lui Jeremy pentru problema în discuţie, întrucât Jeremy era urologist. Şi se interesă şi de Viagra.

După ce îşi umplu iar gura de două ori cu tutun presat, o altă maşină trase de cealaltă parte a pompei şi le întrerupse conversaţia. Şoferul propti sus capota, iar Tully se uită atent înăuntru înainte de a mişca nişte fire şi de a scuipa într-o parte. Tully se angajă să o repare, dar pentru că era foarte ocupat, omul trebuia să-şi lase maşina acolo cel puţin o săptămână. Era evident că necunoscutul se aşteptase la răspunsul acela, aşa că o clipă mai târziu, discutau amândoi despre doamna Dungeness şi despre faptul că un oposum îşi dăduse sfârşitul în bucătăria ei cu o noapte mai înainte şi că mâncase din bolul cu fructe.

Jeremy profită de ocazie şi plecă pe furiş. Se opri la magazinul universal să cumpere o hartă şi un pachet de cărţi poştale care prezentau puncte de reper din Boone Creek şi, în scurtă vreme, circula pe un drum şerpuit care ducea în afara oraşului. Ca prin farmec, descoperi şi cotitura şi bifurcaţia, dar, din nefericire, nu şi casa lui Wilson Tanner. Se întoarse puţin din drum şi, în sfârşit, ajunse pe o uliţă îngustă acoperită cu pietriş, aproape ascunsă de arborii care crescuseră peste măsură pe ambele părţi.

După ce viră, săltă prin fel de fel de hârtoape până când pădurea începuse să se rărească. Pe dreapta, trecu pe lângă un indicator care îl atenţionă că se apropia de dealul Riker – locul unei ambuscade din Războiul Civil – şi câteva clipe mai târziu, trase lângă un indicator de oprire din faţa porţii principale a Cimitirului Cedar Creek. Dealul Riker se înălţa pe fundal. Bineînţeles, „se înălţa“ era un termen relativ, de vreme ce părea să fie singurul deal în partea aceea a statului. Acolo, orice s-ar fi putut înălţa. Locul era de altfel la fel de plat ca plăticile despre care auzise la radio.

Împrejmuit cu stâlpi de cărămidă şi un gard de fier forjat, ros de rugină, cimitirul Cedar Creek era aşezat într-o vale micuţă care îl făcea să arate ca şi cum s-ar fi scufundat încetişor. Terenul era umbrit de zeci de stejari care erau plini de muşchi, dar arborele de magnolie uriaş din mijloc domina totul. Rădăcini porneau din trunchi şi se ridicau deasupra pământului ca nişte degete bolnave de artrită.

Cu toate că cimitirul fusese probabil cândva un loc de odihnă îngrijit şi liniştit, în prezent era părăsit. Poteca prăfuită de dincolo de poarta principală era brăzdată de făgaşe adânci şi acoperită cu frunze putrezite. Câteva petice de iarbă ofilită păreau nelalocul lor. Ramuri căzute se sprijineau ici şi colo, iar terenul vălurit îl duse cu gândul la valurile care se rostogoleau spre mal. Buruieni înalte ţâşneau pe lângă pietrele de mormânt, aproape crăpate.

Tully avusese dreptate. Nu prea aveai ce să vezi. Dar pentru un cimitir bântuit, era perfect. Mai ales unul care ar putea să apară la televizor. Jeremy zâmbi. Locul arăta ca şi cum ar fi fost creat la Hollywood.

Jeremy ieşi din maşină şi îşi întinse picioarele înainte de a recupera aparatul de fotografiat din portbagaj. Briza era rece, dar nu avea nimic din înţepătura arctică din New York, aşa că inspiră adânc, bucurându-se de parfumul de pin şi de iarbă. Deasupra lui, nori cumulus pluteau pe cer şi un şoim solitar zbura în cerc la distanţă. Dealul Riker era împestriţat cu pini, iar pe câmpurile care se întindeau la poale zări un hambar de tutun abandonat. Acoperit cu viţă, cu jumătate din acoperişul de tablă lipsă şi unul dintre pereţi aproape prăbuşit, era înclinat într-o parte şi parcă orice pală a brizei putea să îl răstoarne. De altfel, era unicul semn de civilizaţie din preajmă.

Jeremy auzi geamătul balamalei când pătrunse prin poarta principală ruginită ca să rătăcească pe cărarea neîngrijită. Aruncă o privire spre pietrele de mormânt de pe ambele părţi, nedumerit de absenţa înscrisurilor până când realiză că mai toate gravurile originale fuseseră în mare măsură şterse de vreme şi de trecerea timpului. Câteva pe care reuşise cu greu să le desluşească datau de la sfârşitul anilor 1700. Mai în faţă, o criptă arăta de parcă ar fi fost luată cu asalt. Acoperişul şi părţile laterale căzură înăuntru şi, exact dincolo de ea, un alt monument zăcea năruit pe alee. Urmară alte cripte şi mai deteriorate şi monumente distruse. Jeremy nu observă nicio urmă de vandalism, doar degradare naturală. Şi faptul că nu văzuse niciun indiciu că cineva fusese înmormântat acolo în ultimii treizeci de ani explica şi motivul pentru care cimitirul arăta abandonat.

Se opri la umbra arborelui de magnolie întrebându-se cum ar arăta locul într-o noapte ceţoasă. Probabil fantomatic, ceea ce putea determina imaginaţia unei persoane să o ia razna. Dar dacă existau lumini inexplicabile, de unde veneau? Socotea că „fantomele“ erau pur şi simplu lumini reflectate, transformate în prisme de picăturile de apă din ceaţă, dar nu existau nici felinare de stradă, iar cimitirul nu era luminat. Nu zărise nici urme de locuinţe pe dealul Riker pe care s-ar fi putut conta. Se gândi că luminile puteau proveni de la farurile maşinilor, deşi zărise un singur drum în apropiere, iar oamenii ar fi putut face legătura cu mult timp în urmă.

Trebuia să cumpere o hartă topografică bună a zonei ca o completare la harta străzilor pe care tocmai o achiziţionase. Poate că biblioteca locală avea o astfel de hartă, în orice caz, se va opri la bibliotecă să cerceteze istoria cimitirului şi a oraşului. Trebuia să ştie când fuseseră văzute luminile pentru prima dată, pentru a-şi face o idee cu privire la cauza lor. Bineînţeles, va trebui să-şi petreacă vreo câteva nopţi acolo, în sălaşul fantomatic, dacă vremea ceţoasă era dispusă să coopereze.

Câtva timp, se plimbă prin cimitir făcând fotografii. Fotografiile acelea nu aveau să fie publicate, ci serveau ca termen de comparaţie în cazul în care dădea peste fotografii ale cimitirului făcute mai înainte. Dorea să vadă cum se schimbase de-a lungul anilor şi le putea folosi ca să afle când – sau din ce cauză – căzuse în paragină. Făcu un instantaneu şi arborelui de magnolie. Era negreşit cel mai mare arbore de magnolie pe care îl văzuse vreodată. Trunchiul negru era uscat, iar ramurile atârnânde i-ar fi ţinut pe el şi pe fraţii săi ocupaţi ore în şir când erau copii. Dacă n-ar fi fost înconjurat de morţi, adică.

În timp ce verifica fotografiile digitale să se asigure că făcuse destule, observă o mişcare cu coada ochiului.

Când îşi ridică privirea, văzu o femeie care venea spre el. Era îmbrăcată în jeanşi, cu cizme şi cu o flanelă de lână albastru-deschis care se asorta cu geanta din pânză pe care o ducea, şi avea un păr negru care îi atingea graţios umerii. Pielea, doar cu o uşoară nuanţă măslinie, făcea machiajul de prisos, dar ceea ce îl surprindea era culoarea ochilor ei, care, de la distanţă, păreau aproape violeţi. Indiferent cine era, îşi parcase maşina chiar în spatele maşinii lui.

O clipă, se întrebă dacă se apropia de el ca să-i ceară să plece. Poate că în cimitir circulaţia era oprită şi accesul interzis. Dar poate că vizita ei acolo era doar o coincidenţă.

Femeia continuă să se deplaseze spre el.

De fapt, dacă te gândeai mai bine, era o coincidenţă destul de atrăgătoare. Jeremy îşi înălţă capul în timp ce strecură aparatul de fotografiat înapoi în husă. Când femeia se apropie, Jeremy zâmbi larg.

— Bună ziua, zise el.

Ca răspuns la salutul lui, femeia încetini pasul ca şi cum nu-l observase. Expresia ei părea aproape amuzată, iar el se aştepta ca ea să se oprească. În schimb, avu impresia că o auzise râzând exact când trecea pe lângă el.

Cu sprâncenele ridicate admirativ, Jeremy o urmărea mergând. Femeia nu se uită înapoi. Înainte de a-şi da seama ce face, Jeremy făcu un pas după ea.

— Hei! strigă el.

În loc să se oprească, femeia, pur şi simplu, se întoarse şi continuă să meargă cu spatele, având capul aplecat într-o parte, şi o privire iscoditoare. Din nou, Jeremy observă aceeaşi expresie amuzată.

— Ştii, n-ar trebui să te holbezi în felul ăsta, strigă ea. Femeilor le plac bărbaţii care ştiu să fie subtili.

Se întoarse din nou, îşi aranjă geanta de pânză pe umăr şi îşi continuă drumul. În depărtare, Jeremy îi auzi din nou râsul.

Jeremy rămase cu gura căscată, neştiind cum să răspundă.

Foarte bine, deci nu era interesată. Nicio problemă. Totuşi, majoritatea oamenilor ar fi zis cel puţin bună ziua ca răspuns. Poate că era un detaliu sudic. Poate că tipii îi făceau avansuri tot timpul şi era sătulă. Sau poate că, pur şi simplu, nu dorise să fie întreruptă în timp ce făcea… făcea…

Ce făcea?

Asta era problema cu jurnalismul, oftă el. Îi stârnise curiozitatea. De fapt, nu era deloc treaba lui. Şi în plus, se afla într-un cimitir. Probabil că femeia venise să-şi viziteze morţii. Lumea făcea mereu treaba asta, nu-i aşa?

Rămase pe gânduri. Singura diferenţă era că cele mai multe cimitire arătau ca şi cum cineva trecea să cosească iarba din când în când, în timp ce cimitirul acesta arăta precum San Francisco după cutremurul din 1906. Se gândi că ar fi putut să o ia pe urmele ei să vadă ce punea la cale, dar discutase cu destul de multe femei ca să ştie că spionatul ar putea fi cu mult mai înspăimântător decât holbatul. Şi ea nu păruse că apreciază privirea lui fixă.

Jeremy se chinuia să nu se zgâiască în timp ce ea dispărea în spatele unor stejari, cu geanta de pânză legănându-se la fiecare pas graţios.

Abia după ce dispăru, Jeremy reuşi să-şi aducă aminte că fetele drăguţe nu contau în clipa aceea. El avea o treabă de făcut şi viitorul era prioritatea lui acum. Bani, faimă, televiziune, şi aşa mai departe. Perfect, şi pe urmă? Văzuse cimitirul… ar putea să cerceteze şi împrejurimile. Pentru a intra în atmosfera locului.

Se întoarse la maşină şi urcă la volan, mulţumit că nu trebuia să privească în spate ca să vadă dacă femeia îl mai urmărea. Jocul acela putea fi jucat în doi. Bineînţeles, asta presupunea ca ei cel puţin să-i pese de ceea ce făcea el, dar era foarte sigur că el nu o interesa.

O privire rapidă de pe locul şoferului îi demonstră că avea dreptate.

Porni motorul şi acceleră uşor; în timp ce se depărta de cimitir, descoperi că era mai uşor să lase imaginea femeii să-i zboare din minte pentru a se concentra la ce avea de făcut. Merse mai departe să vadă dacă alte drumuri – fie acoperite cu prundiş, fie pavate – se intersectau cu al lui, şi se uita atent după mori de vânt şi clădiri cu acoperişuri de tablă, fără noroc însă. Nu găsi nici măcar ceva care să aducă cu o fermă.

Întorcând maşina, porni înapoi pe drumul pe care venise căutând un drum care să-l ducă spre partea de sus a dealului Riker, dar, în final, renunţă, declarându-se învins, în timp ce se apropia din nou de cimitir, se pomeni întrebându-se cine stăpânea câmpurile care îl înconjurau şi dacă dealul Riker era un teren public sau privat. Biroul de taxe şi impozite al districtului deţinea această informaţie. Jurnalistul cu vederea pătrunzătoare din el observase, tot întâmplător, că maşina femeii dispăruse, ceea ce îi produse o uşoară, deşi surprinzătoare, împunsătură de dezamăgire, care îi trecu la fel de repede cum apăruse.

Se uită la ceas; trecuse puţin de ora două, şi se gândi că iureşul prânzului de la Herbs se terminase probabil. Ar putea să stea de vorbă cu Doris. Poate că ea ar putea aduce puţină „lumină“ în acest caz.

Zâmbi în sinea lui fără convingere, întrebându-se dacă femeia pe care o văzuse la cimitir ar fi râs de speranţele pe care şi le făcea.