PAISPREZECE

 

Lexie clipea, încercând să se asigure că ceea ce vedea era adevărat. Nu putea fi el, pentru că el nu putea fi în locul acela. Întreaga idee era atât de ciudată, atât de neaşteptată, încât se simţea de parcă urmărea scena prin ochii altei persoane.

Jeremy zâmbi în timp ce îşi puse geanta jos.

— Ştii, chiar n-ar trebui să te uiţi în felul ăsta, zise el. Bărbaţilor le plac femeile care ştiu să fie subtile.

Lexie continua să-l fixeze cu privirea.

— Tu, răspunse ea.

— Eu, aprobă el cu o încuviinţare a capului.

— Tu eşti… aici.

— Eu sunt aici, aprobă el din nou.

În lumina slabă, Lexie îl privi cu ochii întredeschişi, iar lui Jeremy îi trecu prin minte că era chiar mai frumoasă decât îşi amintea.

— Ce…? se bâlbâi ea încercând să înţeleagă apariţia sa. Adică, cum ai…?

— E o poveste lungă, recunoscu el. Pentru că ea nu schiţă nicio mişcare, Jeremy făcu semn cu capul spre far. Deci acesta e farul unde s-au căsătorit părinţii tăi?

— N-ai uitat?

— N-am uitat nimic, zise el lovindu-şi uşor tâmpla. Micile celule cenuşii şi toate celelalte. Unde anume s-au căsătorit?

El vorbea degajat de parcă ar fi fost cea mai obişnuită dintre conversaţii, ceea ce făcea ca totul să pară şi mai real pentru ea.

— Acolo, zise ea, arătându-i. Pe malul oceanului, aproape de apă.

— Trebuie să fi fost minunat, zise el privind în direcţia aceea. Tot locul acesta e minunat. Înţeleg de ce îţi place aici.

În loc să răspundă, Lexie răsuflă îndelung, încercând să-şi stăpânească emoţiile violente.

— Ce faci aici, Jeremy?

Jeremy răspunse după un moment de pauză.

— Nu eram sigur că te vei întoarce, zise el. Şi mi-am dat seama că dacă aş dori să te revăd, cea mai bună opţiune ar fi să vin la tine.

— Dar de ce?

Jeremy continua să privească spre far.

— Am simţit că nu aveam de ales.

— Nu prea înţeleg ce înseamnă asta, zise ea.

Jeremy îşi examină picioarele, apoi îşi înălţă privirea şi zâmbi parcă scuzându-se.

— Ca să fiu sincer, mi-am petrecut cea mai mare parte din zi chinuindu-mă şi eu să înţeleg.

 

În timp ce stăteau în apropierea farului, soarele începuse să se scufunde sub linia orizontului, schimbând culoarea cerului într-o nuanţă de cenuşiu ameninţător. Briza, umedă şi rece, atingea în treacăt suprafaţa nisipului, agitând spuma la marginea apei.

În depărtare, o siluetă într-o jachetă de culoare închisă hrănea pescăruşii aruncând bucăţele de pâine în aer. În timp ce Lexie o urmărea, simţea cum şocul provocat de apariţia lui Jeremy începea să-şi piardă din intensitate. O parte din ea voia să fie furioasă că îi ignorase dorinţa de a fi singură, iar o altă parte, covârşitoare, era măgulită că reuşise să o găsească. Avery nu se deranjase niciodată să vină după ea şi nici domnul Renaştere. Nici Rodney nu s-ar fi gândit vreodată să ajungă acolo şi, până acum câteva minute, dacă cineva ar fi sugerat că Jeremy ar face un asemenea lucru, Lexie ar fi râs numai gândindu-se la această posibilitate. Dar începea să-i fie clar că Jeremy era altfel decât toţi ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoscuse mai înainte şi că nu trebuia să fie surprinsă de nimic din ceea ce făcea.

 

Caii din depărtare începuseră să se împrăştie, continuând să pască ici-colo în timp ce o luau înapoi peste deal. Ceaţa de pe coastă se rostogolea amestecându-se cu marea şi cerul. Chirele de baltă vârâte în nisip lângă marginea apei, cu picioarele lor lungi precum paiele, se mişcau repede în timp ce căutau crustacee micuţe.

În tăcere, Jeremy îşi făcu mâinile căuş şi suflă în ele încercând să le încălzească.

— Eşti supărată că am venit? întrebă el în sfârşit.

— Nu, recunoscu ea. Surprinsă, dar nu supărată.

El zâmbi, iar ea îi întoarse zâmbetul cu o sclipire plină de şarm.

— Cum ai ajuns aici? întrebă ea.

El făcu semn peste umăr, spre Buxton.

— Am făcut o plimbare cu doi pescari care mergeau în direcţia asta, zise el. M-au lăsat în port.

— Te-au plimbat aşa, pur şi simplu?

— Chiar aşa.

— Ai avut noroc. Majoritatea pescarilor sunt firi destul de dificile.

— Se poate să fie adevărat, dar oamenii rămân oameni, zise el. Cu toate că nu sunt expert în psihologie, sunt de părere că oricine, chiar şi străinii, pot înţelege cât de urgentă poate fi o solicitare, aşa că cei mai mulţi oameni dau dovadă de generozitate. Se îndreptă dregându-şi glasul. Dar cum nu a mers, am încercat să-i plătesc.

Ea chicoti la auzul acestei mărturisirii.

— Lasă-mă să ghicesc, zise ea. Ţi-au luat toţi banii, nu-i aşa?

El ridică uşor din umeri.

— Cred că depinde de modul cum priveşti lucrurile. Mi s-au părut într-adevăr foarte mulţi bani pentru o călătorie cu barca.

— După cum era şi de aşteptat. E ceva de mers. Numai benzina te-ar fi costat foarte mult. Şi pe urmă mai e uzura bărcii…

— Au amintit de asta.

— Şi, bineînţeles, timpul lor şi faptul că vor lucra mâine înainte de zori.

— Au amintit şi de asta.

În depărtare, ultimul cal dispăru după deal.

— Dar ai venit, oricum.

El încuviinţă la fel de uimit ca şi ea.

— Dar s-au asigurat dacă am înţeles că era o călătorie în sens unic. Nu intenţionau să mă aştepte, astfel încât cred că sunt blocat aici.

Ea ridică din sprânceană.

— A, serios? Cum ai plănuit să te întorci?

El îi aruncă un zâmbet diabolic.

— Păi, din întâmplare cunosc pe cineva care stă aici, aşa că plănuiam să-mi folosesc farmecul irezistibil pentru a o convinge să-mi ofere o călătorie înapoi acasă.

— Şi dacă eu nu voi pleca de aici un timp? Sau dacă ţi-aş spune că eşti pe cont propriu?

— Încă nu m-am gândit la partea asta.

— Şi unde intenţionai să stai cât te aflai aici?

— Nici la partea asta nu m-am gândit încă.

— Cel puţin eşti sincer în privinţa asta, zise ea zâmbind. Dar, spune-mi, ce ai fi făcut dacă n-aş fi fost aici?

— Unde altundeva să te fi dus?

Ea se uită într-o parte, încântată de faptul că el nu uitase ce-i spusese ea cândva. În depărtare, zări luminile unui vas de pescuit creveţi care se deplasa atât de încet, încât părea că stătea pe loc.

— Ţi-e foame? întrebă ea.

— Sunt mort de foame. N-am mâncat nimic toată ziua.

— Ai vrea să iei cina?

— Ştii un loc plăcut?

— Cunosc un loc foarte plăcut.

— Se acceptă cărţi de credit? întrebă el. Mi-am folosit toţii banii ca să ajung aici.

— Sunt sigură, zise ea, că vom fi în stare să ne descurcăm.

 

După ce făcură cale-ntoarsă de la far, porniră înapoi pe plajă mergând pe nisip compact, aproape de marginea apei. Exista un spaţiu între ei şi niciunul nu părea dispus să se apropie de celălalt. În schimb, cu nasurile înroşite de frig, înaintau amândoi cu hotărâre, parcă atraşi de locul care le era destinat.

În tăcere, Jeremy rememora călătoria spre locul acela, cuprins de un sentiment de vinovăţie faţă de Nate şi Alvin. Ratase teleconferinţa – nu avusese deloc semnal în timp ce traversa Pamlico Sound – şi se gândea că trebuia probabil să sune folosind linia terestră îndată ce va putea, cu toate că nu aştepta cu plăcere momentul. Nate, bănuia el, fierbea de multe ore şi aştepta telefonul lui, aşa că putea, în sfârşit, să se înfurie, dar Jeremy intenţiona să propună o întâlnire cu producătorii săptămâna viitoare, cu tot cu film şi cu ideile generale ale reportajului, ceea ce îşi închipuia el că ar fi făcut subiectul întregii convorbiri, oricum. Dacă toate astea nu erau suficiente ca să-i liniştească, dacă pierderea unei singure convorbiri telefonice putea însemna sfârşitul carierei sale înainte ca aceasta să înceapă, atunci nu era sigur că dorea să lucreze în televiziune, în fond.

Şi Alvin… mă rog, cu Alvin era ceva mai simplu. Nu exista nicio posibilitate ca Jeremy să se întoarcă în Boone Creek pentru a se întâlni cu Alvin în seara aceea – ajunsese la această concluzie în momentul când barca îl lăsase acolo –, dar Alvin avea un telefon celular, aşa că putea să-i explice ce se întâmpla. Alvin nu va fi încântat să lucreze singur în seara aceea, dar se va calma până mâine. Alvin era unul dintre acei oameni care nu lăsau să-i supere ceva mai mult de o zi.

Fiind sincer cu sine, Jeremy recunoştea că nu prea era preocupat de niciuna din aceste probleme în clipa aceea, în schimb, tot ceea ce părea să conteze era faptul că mergea alături de Lexie pe o plajă liniştită, într-un loc foarte îndepărtat şi că, în timp ce îşi târau picioarele prin briza sărată, ea îşi încolăcise uşor braţul în jurul braţului său.

 

Lexie merse înainte pe treptele scorojite de lemn ale vechiului bungalow şi îşi agăţă jacheta în cuierul de lângă uşă. Jeremy îşi agăţă şi el jacheta împreună cu sacul de voiaj. În timp ce Lexie mergea înaintea lui prin camera de zi, Jeremy o urmărea, gândindu-se din nou că era minunată.

— Îţi plac pastele? întrebă ea, întrerupându-i gândurile.

— Glumeşti? Am crescut cu paste. Din întâmplare, mama e italiancă.

— Bine, zise ea. Pentru că asta plănuiam să gătesc.

— Mâncăm aici?

— Cred că suntem obligaţi, zise ea peste umăr. Eşti lefter, ai uitat?

Bucătăria era mică, vopsită într-un galben decolorat, cu un tapet înflorat care se cojea pe la colţuri, cu dulapuri zgâriate şi o masă mică, vopsită, aşezată sub fereastră. Pe bufete erau produsele de băcănie pe care ea le adusese mai devreme şi scotocind în prima sacoşă, scoase o cutie de Cheerios şi o pâine. De pe locul său de lângă chiuvetă, Jeremy zări o porţiune din pielea ei când se ridică pe vârfuri să le pună în dulap.

— Ai nevoie de ajutor? întrebă el.

— Nu, mă descurc, mulţumesc, zise ea, întorcându-se. După ce îşi îndreptă cămaşa, băgă mâna în altă sacoşă şi puse două cepe deoparte împreună cu două cutii mari de roşii San Marzano. Cât fac eu asta, vrei ceva de băut? Am un bax de şase sticle de bere în frigider dacă te interesează.

El făcu ochii mari prefăcându-se şocat.

— Ai bere? Îmi imaginam că nu bei mult.

— Nu beau.

— Pentru cineva care nu bea, un bax de şase sticle poate face mare rău. Clătină din cap înainte să continue. Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, aş crede că aveai de gând să faci o petrecere în acest weekend.

Ea îi aruncă o privire ucigătoare, dar, ca şi ieri, cu ceva jucăuş în ea.

— E mai mult decât îmi trebuie într-o lună, mulţumesc foarte mult. Acum, vrei una sau nu?

El zâmbi amuzat de schimbul lor familiar de cuvinte.

— Aş vrea una, mulţumesc.

— Vrei să te serveşti? Trebuie să am grijă de sos.

Jeremy se duse spre frigider şi trase două sticle de Coors Light din baxul de şase sticle. Desfăcu iute capacul unei sticle şi apoi al celeilalte înainte de a o aşeza în faţa ei. Când ea o văzu, el ridică din umeri.

— Nu-mi place să beau singur, zise el.

El ridică sticla toastând şi ea făcu la fel. Ciocniră sticlele fără să spună un cuvânt. Sprijinindu-se de bufetul de lângă ea, Jeremy îşi încrucişă picioarele.

— Dă-mi voie să te anunţ că sunt foarte priceput la tăiat dacă ai nevoie de ajutor.

— O să ţin minte, zise ea.

El zâmbi.

— De cât timp deţine familia ta locuinţa asta?

— Bunicii mei au cumpărat-o exact după cel de al Doilea Război Mondial. Atunci nu exista nici măcar un drum pe insulă. Trebuia să mergi prin nisip ca să ajungi aici. Sunt câteva fotografii în camera de zi în care se poate vedea cum arăta locuinţa atunci.

— Te superi dacă mă uit?

— Du-te înainte. Eu mai am de terminat aici. Pe hol, e o baie dacă vrei să te speli înainte de cină. În dormitorul pentru oaspeţi, pe dreapta.

În camera de zi, Jeremy cercetă fotografiile care surprinseseră viaţa rustică de pe ţărm, apoi observă valiza lui Lexie lângă canapea. După ce se gândi o clipă, apucă valiza şi porni pe hol. Pe stânga, observă o cameră spaţioasă, care avea un pat mare cu piedestal, acoperit de o cuvertură cu un imprimeu cu cochilii. Pereţii erau decoraţi cu alte fotografii care înfăţişau Outer Banks. Bănuind că aceea era camera ei, aşeză valiza chiar lângă uşă.

După ce traversă holul, intră în cealaltă cameră. Era decorată în stil nautic, iar perdelele albastru marin asigurau un contrast plăcut cu măsuţele laterale şi masa de toaletă. În timp ce îşi scotea pantofii şi şosetele lângă piciorul patului, se întreba cum ar fi să doarmă acolo, ştiind că Lexie era singură dincolo de hol.

La chiuveta din baie, se privi în oglindă şi cu mâinile încercă să dea din nou o formă părului. Pielea îi era acoperită cu un strat subţire de sare şi, după ce se spălă pe mâini, se stropi cu apă şi pe faţă. Simţindu-se parcă mai bine, se întoarse în bucătărie şi auzi notele melancolice din melodia Yesterday a grupului Beatles, care veneau de la un radio mic de pe pervaz.

— Gata pentru o mână de ajutor? întrebă el.

Lângă ea, observă un bol de salată de mărime medie cu bucăţele de roşii şi măsline.

În timp ce spăla salata, Lexie făcu semn cu capul spre cepe.

— Sunt aproape gata cu salata, dar vrei să cureţi astea?

— Bineînţeles. Vrei să le şi tai?

— Nu, doar atât. Curăţă-le. Cuţitul este în sertarul de acolo.

Jeremy scoase un cuţit şi întinse mâna după cepele de pe bufet. Pentru scurt timp, amândoi îşi văzură de treabă fără să vorbească, ascultând muzica. Când termină cu salata şi o puse deoparte, Lexie încercă să ignore faptul că stăteau atât de aproape unul de celălalt. Dar cu coada ochiului, nu se putea abţine să nu admire atitudinea degajată a lui Jeremy, forma şoldurilor şi a picioarelor, umerii largi şi pomeţii înalţi.

Jeremy îi arătă o ceapă curăţată, fără să ştie ce gândea ea.

— Aşa?

— Chiar aşa, zise ea.

— Eşti sigură că nu vrei să o tai?

— Nu. Dacă o vei tăia, vei distruge sosul şi nu te voi ierta niciodată.

— Toată lumea taie ceapa. Mama mea italiancă taie ceapa.

— Eu nu.

— Deci o să pui cepele astea două întregi în sos?

— Nu. Le voi tăia mai întâi în două.

— Pot să fac măcar asta?

— Nu, mulţumesc. Nu mi-ar plăcea să te dau afară. Ea zâmbi. Şi în plus, eu sunt bucătarul, ai uitat? Tu doar te uiţi şi înveţi. Chiar acum imaginează-ţi că eşti… un ucenic.

— Un ucenic?

Ea ridică din umeri.

— Ce pot să spun? S-ar putea ca mama ta să fie italiancă, dar eu am crescut cu o bunică care a încercat aproape toate reţetele.

— Şi asta te face specialistă?

— Nu, dar a făcut-o pe Doris şi, mult timp, am fost ucenica. Am învăţat prin asimilare şi acum este rândul tău.

El întinse mâna după cealaltă ceapă.

— Spune-mi atunci, ce are atât de special reţeta ta? În afară de cepele de mărimea mingilor de baseball, adică.

Ea luă ceapa curăţată şi o tăie în două.

— De vreme ce mama ta e italiancă, sunt convinsă că ai auzit de roşiile San Marzano.

— Bineînţeles, zise el. Sunt roşii. Din San Marzano.

— Ha, ha, rosti ea. De fapt, sunt cele mai dulci şi cele mai aromate roşii, mai ales în sosuri. Acum, priveşte şi învaţă.

Lexie scoase o oală de sub aragaz şi o puse deoparte, apoi dădu drumul la gaz şi aprinse ochiul. Flacăra albastră pâlpâi, iar ea aşeză oala goală pe ochiul aprins.

— Sunt impresionat până aici, zise el, terminând de curăţat cea de a doua ceapă şi punând-o deoparte. Îşi luă berea şi se sprijini de bufet din nou. Ar fi cazul să-ţi faci propria emisiune de gătit.

Refuzând să-l ia în seamă, ea turnă conţinutul celor două cutii de roşii în oală, apoi adăugă un pachet întreg de unt. Jeremy se uită peste umărul ei, urmărind cum untul începea să se topească.

— Pare sănătos, zise el. Doctorul meu îmi spunea mereu că am nevoie de mai mult colesterol în dietă.

— Ştiai că ai o înclinaţie spre sarcasm?

— Am auzit asta, zise el ridicând sticla. Dar mulţumesc pentru observaţie.

— Ai terminat de curăţat cealaltă ceapă?

— Doar sunt ucenicul, nu? zise el, dându-i ceapa.

O tăie şi pe aceea în două înainte de a pune toate cele patru jumătăţi în sos. Amestecând sosul o clipă cu o lingură lungă de lemn, îl lăsă să înceapă să fiarbă şi apoi micşoră focul.

— Foarte bine, zise ea mulţumită revenind spre chiuvetă, deocamdată am terminat. Va fi gata într-o oră şi jumătate.

În timp ce Lexie se spăla pe mâini, Jeremy se uită în oală, încruntându-se.

— Asta-i tot? Fără usturoi? Fără sare şi piper? Fără cârnăcior? Fără chiftele?

Ea clătină din cap.

— Doar trei ingrediente. Bineînţeles că îl vom turna peste linguini şi pe deasupra vom pune puţin parmezan.

— Nu este chiar italian.

— De fapt, este. Este modul în care se prepară în San Marzano de sute de ani. Asta-i în Italia, apropo. Închise robinetul, îşi scutură mâinile deasupra chiuvetei şi se şterse cu un prosop pentru vase. Dar de vreme ce mai avem puţin timp la dispoziţie, o să fac curat înainte de cină, zise ea. Ceea ce înseamnă că te voi lăsa puţin singur.

— Nu-ţi face griji pentru mine. O să găsesc ceva de făcut.

— Dacă vrei, poţi să faci un duş, zise ea. Îţi voi aduce câteva prosoape.

Pentru că încă mai simţea sarea pe gât şi pe braţe, nu-i luă decât o clipă să accepte.

— Mulţumesc. Ar fi grozav.

— Dă-mi doar un minut să aduc lucrurile de care ai nevoie, bine?

Ea zâmbi, îşi luă berea şi, când se strecură pe lângă el, îi simţi privirea fixată pe şolduri. Se întrebă dacă şi el se simţea la fel de stânjenit cum se simţea ea.

La capătul holului, deschise uşa dulapului de perete, luă câteva prosoape şi le aşeză pe patul lui. În baie, sub chiuvetă, erau diverse şampoane şi un săpun nou, aşa că le scoase la vedere şi pe acelea. În timp ce le aranja, se privi pentru o clipă în oglindă şi deodată şi-l imagină pe Jeremy înfăşurat într-un prosop după ce făcuse duş. Imaginea o făcu să vibreze. Trase adânc aer în piept, simţindu-se din nou ca o adolescentă.

— Hei!? îl auzi ea strigând. Unde eşti?

— Sunt în baie, răspunse ea surprinsă de vocea ei calmă. Verific dacă ai tot ce-ţi trebuie.

Jeremy apăru în spatele ei.

— Nu ai din întâmplare şi un aparat de ras printr-unul dintre sertarele astea, nu?

— Nu, regret, zise ea. O să mă uit şi în baia mea, dar…

— Nicio problemă, zise el trecându-şi mâna peste favoriţi. Astă-seară, voi avea un look neîngrijit.

„Neîngrijit ar fi tocmai bine“, socoti ea, simţind cum se înroşeşte. Întorcându-se ca el să nu observe, făcu semn spre şampoane.

— Foloseşte-l pe oricare dintre ele, zise ea. Şi nu uita că durează un timp până când o să ai apă caldă, aşa că fii răbdător.

— Voi fi, zise el. Dar am vrut să te întreb dacă pot să folosesc telefonul. Trebuie să dau câteva telefoane.

Ea încuviinţă.

— Telefonul e în bucătărie.

Făcându-şi loc pe lângă el, simţi cum o urmărea din nou, cu toate că nu se întoarse să verifice. În schimb, se duse în camera ei, închise uşa şi se sprijini de ea încurcată de modul prostesc în care se simţea. Nu se întâmplase nimic, nimic nu avea să se întâmple, îşi spuse ea din nou. Încuie uşa, sperând că va fi suficient să o împiedice să se mai gândească şi să îşi stăpânească gândurile. Şi funcţionă, măcar pentru o clipă, până când observă că Jeremy îi aşezase valiza în cameră.

Faptul că ştia că el fusese în cameră cu câteva minute mai înainte stârni în sufletul ei un val de speranţe interzise, chiar dacă nu dorea să se mai gândească la nimic, încât se văzu obligată să admită că se minţise tot timpul.

 

În momentul când reveni în bucătărie după duş, Jeremy gustă din sosul care fierbea la foc mic pe aragaz. Îşi termină berea, aruncă sticla la gunoi, sub chiuvetă, şi apoi scoase o alta din frigider. Pe raftul de jos, zări un calup proaspăt de parmezan şi un borcan nedesfăcut de măsline Amfiso; se gândi să şterpelească una, după care renunţă.

După ce găsi telefonul, formă numărul de la biroul lui Nate şi i se făcu legătura imediat. În primele douăzeci de secunde, ţinu receptorul departe de ureche cât timp Nate îl făcea cu ou şi cu oţet, dar când, în sfârşit, se calmă, reacţionă pozitiv la propunerea lui Jeremy, acceptând întâlnirea de săptămâna viitoare. Jeremy încheie convorbirea cu promisiunea că va discuta cu el din nou a doua zi dimineaţa.

Alvin, pe de altă parte, fusese imposibil de găsit. După ce formă numărul şi auzi căsuţa vocală, Jeremy aşteptă un minut şi încercă din nou, cu acelaşi rezultat însă. Ceasul din bucătărie arăta aproape ora şase, aşa că Jeremy îşi închipui că Alvin era pe undeva pe şosea. Din fericire, mai aveau ocazia să discute în seara aceea înainte ca el să iasă.

Nemaiavând nimic altceva de făcut şi pentru că Lexie nu se vedea pe nicăieri, Jeremy ieşi tiptil pe uşa din spate şi rămase pe verandă. Frigul se înteţise. Vântul, din ce în ce mai nedomolit, era rece şi aspru şi, cu toate că nu putea zări oceanul, auzea valurile rostogolindu-se fără încetare, ritmul lor liniştindu-l, aproape ca într-o transă.

După o vreme, reveni în livingul întunecat. Aruncând o privire pe hol, observă o fâşie de lumină pe sub uşa închisă a lui Lexie. Neştiind ce să facă, aprinse o lampă mică de citit care se afla lângă şemineu, iar lumina acesteia împrăştie umbre prin încăpere. Studie cărţile care fuseseră stivuite pe poliţa şemineului înainte de a-şi aminti de sacul de voiaj. În graba de a ajunge acolo, nu reuşise să se uite încă prin caietul lui Doris, aşa că, după ce îl scoase din sac, se întoarse cu el spre fotoliu. În timp ce lua loc, simţi cum încordarea din umeri începea să cedeze pentru prima oară după multe ore.

„Să fiu aici, acum, se gândi el, e plăcut. Nu, să reformulez. E aşa cum ar trebui să fie mereu.“

 

Mai devreme, când Lexie îl auzise pe Jeremy închizând uşa de la camera lui, rămase lângă oglindă şi sorbi din bere, bucuroasă că avea la îndemână ceva care să-i calmeze nervii.

Purtaseră o conversaţie banală în bucătărie, păstrând distanţa până când lucrurile intraseră pe făgaşul normal. Când revenise în acel loc, ştia că trebuia să nu se dea bătută, dar în timp ce punea berea deoparte, realiză că nu dorea să păstreze distanţa. Nu mai dorea.

În ciuda faptului că îşi dădea seama de riscuri, tot ceea ce era legat de el o atrăgea tot mai mult – surpriza când îl zărise venind spre ea pe plajă, zâmbetul său degajat şi părul răvăşit, privirea neastâmpărată de copil – şi, în momentul acela, deveni în acelaşi timp şi bărbatul pe care îl cunoştea, şi bărbatul pe care nu îl cunoştea. Cu toate că atunci nu era dispusă să admită asta, înţelegea în clipa aceea că dorea să-i cunoască acea parte pe care el continua să o ascundă de ea, oricare ar fi fost aceea, indiferent unde putea duce.

În urmă cu două zile, nu şi-ar fi imaginat câtuşi de puţin că aşa ceva ar fi posibil, mai ales cu un bărbat pe care nu-l cunoştea mai deloc. Odinioară, fusese rănită, aşa că realiza în momentul acela că reacţionase în faţa durerii retrăgându-se la adăpostul singurătăţii. Dar o viaţă fără risc nu prea era viaţă, aşa că dacă intenţiona să se schimbe, putea foarte bine să înceapă din clipa aceea.

După ce făcu duş, se aşeză pe marginea patului şi trase fermoarul de la buzunarul de pe capacul valizei pentru a lua o sticluţă cu loţiune. Îşi aplică puţină loţiune pe picioare şi pe braţe şi o întinse pe sâni şi pe abdomen, savurând senzaţia intensă pe care i-o producea.

Nu adusese cu ea nimic extravagant de purtat; în graba de dimineaţă, îşi luase la repezeală primele lucruri pe care le găsise, aşa că răscoli prin valiză până când găsi perechea preferată de jeanşi. Erau foarte decoloraţi, deşiraţi la genunchi, cu manşetele uzate. Dar spălatul înmuiase şi subţiase denimul, aşa că era foarte conştientă de faptul că îi scoteau în evidenţă silueta. Simţi un fior ascuns la gândul că în mod sigur Jeremy va observa.

Îşi puse repede pe ea o cămaşă albă cu mâneci lungi pe care nu se obosi să o bage în pantaloni şi îşi răsuci mânecile până la coate. Stând în faţa oglinzii, îşi încheie nasturii din faţă, oprindu-se cu un nasture mai jos decât se încheia de obicei, punându-şi în evidenţă o porţiune foarte mică din decolteu.

Îşi uscă părul cu un uscător şi îl perie. Pentru machiaj, făcu tot posibilul cu ce avea la dispoziţie, aplicându-şi un pic de fard pe obraji, rimel şi ruj. Ar fi dorit să fi avut puţin parfum, dar nu mai putea face nimic în privinţa asta.

Când termină, trase de cămaşă în faţa oglinzii în încercarea de a o face să stea cum trebuie, încântată de felul în care arăta. Zâmbind, încercă să-şi aducă aminte dacă ultima dată când arătase bine contase cu adevărat pentru ea.

Când intră în cameră, Jeremy stătea în fotoliu cu picioarele sprijinite. El îşi ridică privirea spre ea şi, pentru o clipă, păru că vrea să spună ceva, dar nu se auzi niciun cuvânt. În schimb, continuă să o privească.

Incapabil să-şi ia privirea de la Lexie, îşi dădu seama dintr-odată de ce fusese atât de important să o regăsească. Nu avusese de ales, pentru că atunci văzu limpede că era îndrăgostit de ea.

— Arăţi… incredibil, şopti el în sfârşit.

— Mulţumesc, zise ea, auzindu-şi emoţia sinceră din glas, care dezvăluia modul în care el o făcea să se simtă.

Privirile lor se întâlniră şi rămaseră nemişcate şi, în clipa aceea, ea înţelese că mesajul din privirea lui era oglindirea propriei dorinţe.