PATRU

 

Biblioteca se dovedi o construcţie gotică, masivă, total diferită de orice altă clădire din oraş. Pentru Jeremy, edificiul arăta de parcă ar fi fost desprins dintr-o coastă de deal din România şi lăsat să cadă în Boone Creek cu o îndrăzneală proprie numai beţiei.

Clădirea ocupa cea mai mare parte a străzii, iar cele două etaje erau înfrumuseţate de ferestrele înguste şi înalte, de un acoperiş abrupt şi de uşa de lemn arcuită din faţă, cu tot cu inelele uriaşe de metal. Edgar Allan Poe ar fi îndrăgit locul, dar în ciuda arhitecturii de casă bântuită, cetăţenii oraşului făcuseră tot posibilul să o facă să arate cât mai atrăgătoare. Exteriorul de cărămidă – fără îndoială, maro-roşcat la un moment dat – fusese zugrăvit în alb, obloane negre fuseseră montate să încadreze ferestrele şi straturi de pansele se înşiruiau pe aleea din faţă şi înconjurau catargul de steag. O firmă atrăgătoare, gravată cu litere cursive aurii întâmpina pe toată lumea la BIBLIOTECA BOONE CREEK. Totuşi, aspectul de ansamblu era deconcertant. Era ca şi cum ai fi vizitat casa unui puşti bogat din marele oraş şi valetul te întâmpina la uşă cu baloane şi cu un pistol cu apă.

În foaierul galben pai, foarte luminos – cel puţin clădirea avea consecvenţă în inconsecvenţa ei – se afla o masă de scris în formă de L, latura lungă desfăşurându-se spre partea din spate a edificiului, unde Jeremy zări o încăpere spaţioasă cu pereţi de sticlă, rezervată copiilor. Pe stânga erau băile, iar pe dreapta, dincolo de alt perete de sticlă, se afla ceea ce părea a fi zona principală. Jeremy făcu semn cu capul şi flutură mâna spre femeia bătrâioară din spatele biroului. Femeia îi zâmbi şi, înainte să revină la cartea pe care o citea, îi răspunse la salut cu mâna. Jeremy înaintă prin uşile impozante de sticlă spre zona principală, mândru că prindea din zbor mersul lucrurilor de acolo.

În zona principală totuşi, simţi o undă de dezamăgire. Dedesubtul luminilor fluorescente erau doar şase rafturi cu cărţi, aşezate relativ foarte aproape unul de celălalt, într-o încăpere care nu era mult mai mare decât apartamentul său. În cele două colţuri mai apropiate erau nişte computere învechite şi la distanţă, spre dreapta, era o zonă comună care găzduia o mică colecţie de periodice. Patru mese mici erau împrăştiate în toată încăperea, aşa că observă doar trei persoane care răsfoiau cărţi pe rafturi, punându-l la număr şi pe un bărbat cam în vârstă, cu un aparat auditiv care stivuia cărţile pe rafturi. Privind în jur, Jeremy avu vaga bănuială ascunsă că de când se ştia cumpărase mai multe cărţi decât avea biblioteca.

Se îndreptă spre biroul de documentare, dar după cum era de aşteptat, nu se afla nimeni în spatele acestuia. Se opri să-l aştepte pe Lex. Răsucindu-se ca să se sprijine de birou, înţelese că Lex trebuia să fi fost bărbatul cu păr alb care aranja cărţile, dar bărbatul nu făcu nicio mişcare spre el.

Îşi aruncă o privire spre ceasul de la mână. Două minute mai târziu, se uită din nou la ceas.

Peste alte două minute, după ce Jeremy îşi drese sonor glasul, bărbatul îl observă în sfârşit. Jeremy făcu semn cu capul şi flutură mâna, asigurându-se că bărbatul va realiza faptul că avea nevoie de ajutor, dar, în loc să se deplaseze spre el, bărbatul făcu semn cu capul şi flutură mâna înainte să se întoarcă la stivuitul cărţilor. Fără îndoială, încerca să rămână calm. Eficienţa sudică era legendară, remarcă Jeremy. Foarte impresionant acest loc!

 

În biroul mic şi dezordonat de la etajul bibliotecii, ea se uita pe fereastră. Ştia că el va veni. Doris o sunase în clipa când el plecase de la Herbs şi îi povestise despre bărbatul în negru din New York City care se afla în oraş să scrie despre fantomele din cimitir.

Clătină din cap. Era de aşteptat ca el să-i fi dat ascultare lui Doris. Odată ce lui Doris îi intra o idee în cap, avea tendinţa de a deveni foarte stăruitoare, preocupată foarte puţin de posibila reacţie pe care un astfel de articol ar putea-o genera. Ea citise articolele domnului Marsh şi ştia exact cum lucra el. Nu s-ar mulţumi să aibă dovada că fantomele nu existau – şi ea nu avea nicio îndoială în privinţa asta –, dar domnul Marsh nu s-ar fi oprit aici. Ar intervieva oamenii în maniera sa fascinantă, i-ar face să vorbească liber şi apoi, ar alege cu multă grijă, înainte de a denatura faptele în orice mod ar fi dorit. Odată ce ar termina cu ciopârţirea adevărului, l-ar expune într-un articol, iar oamenii din toată ţara aveau să creadă că toţi cei care locuiau acolo era creduli, ridicoli şi superstiţioşi.

A, nu. Nu-i plăcea deloc faptul că el se afla acolo.

Închise ochii, răsucindu-şi absentă printre degete şuviţe din părul ei negru. Treaba era că nici ei nu-i plăceau oamenii care umblau aiurea prin cimitir. Doris avea dreptate: era lipsit de respect şi de când veniseră tinerii aceia de la Duke şi apăruse articolul în ziar, lucrurile scăpaseră de sub control. De ce n-ar fi putut fi trecute sub tăcere? Luminile acelea fuseseră prin preajmă de decenii şi, cu toate că toată lumea ştia despre ele, nimănui nu-i păsa cu adevărat. Desigur, când şi când, câteva persoane puteau merge să arunce o privire – de obicei cei care beau la Lookilu sau adolescenţii. Dar tricouri? Căni de cafea? Cărţi poştale ieftine? Asocierea cu Turul Caselor Istorice?

Nu înţelegea pe deplin întregul motiv din spatele fenomenului. De ce era atât de important să se dezvolte turismul în zonă? Sigur, banii erau îmbietori, dar oamenii nu locuiau în Boone Creek pentru că doreau să se îmbogăţească. Mă rog, cei mai mulţi dintre ei, totuşi. Existau întotdeauna câteva persoane pornite să facă un ban, începând înainte de toate cu primarul. Dar ea crezuse dintotdeauna că majoritatea oamenilor locuiau în Boone Creek pentru acelaşi motiv pentru care locuia şi ea: pentru sentimentul copleşitor pe care îl avea când soarele la asfinţit transforma râul Pamlico într-o panglică galbenă aurie, pentru că îşi cunoştea vecinii şi avea încredere în ei, pentru că oamenii îşi puteau lăsa copilaşii să alerge prin împrejurimi seara, fără să se teamă că li s-ar putea întâmpla ceva rău. Într-o lume care devenea tot mai aglomerată cu fiecare clipă, Boone Creek era un oraş care nici măcar nu încercase să ţină pasul cu lumea modernă şi asta era ceea ce-l făcea să fie special.

În definitiv, de aceea se afla ea acolo. Iubea tot ceea ce era legat de oraş: mirosul de pin şi de sare în dimineţile de început de primăvară, serile sufocante de vară care-i făceau pielea să strălucească, împurpurarea învăpăiată a frunzelor de toamnă. Dar, cel mai mult, iubea oamenii şi nu se putea imagina locuind nicăieri altundeva. Avea încredere în ei, stătea de vorbă cu ei şi ţinea la ei. Fără îndoială, câţiva dintre prietenii ei nu aveau aceleaşi sentimente şi, după ce se îndreptaseră spre facultăţi, nu mai reveniseră deloc. Fusese şi ea plecată un timp, dar chiar şi atunci, ştiuse mereu că se va întoarce şi se dovedise un lucru bun, pentru că îşi făcuse griji din cauza sănătăţii lui Doris în ultimii doi ani. Şi, pe lângă acestea, ştiuse că avea să fie bibliotecară, exact cum fusese mama ei, în speranţa că va face din bibliotecă un loc de care oraşul să fie mândru.

Nu, nu era cea mai încântătoare ocupaţie şi nici nu era plătită grozav. Biblioteca era o activitate în desfăşurare, dar primele impresii erau înşelătoare. Parterul găzduia numai literatură contemporană, în timp ce etajul păstra literatura clasică şi de informare, titluri suplimentare de autori contemporani şi colecţii unice. Nu era sigură dacă domnul Marsh va realiza măcar că biblioteca se întindea pe ambele nivele, de vreme ce scările erau aşezate în partea din spate a clădirii, lângă sala copiilor. Unul dintre neajunsurile acestei biblioteci găzduite într-o fostă reşedinţă era că arhitectura nu fusese proiectată pentru circulaţia publicului. Dar ea se acomodase cu locul.

Biroul ei de la etaj era aproape întotdeauna liniştit şi se afla aproape de partea ei preferată din bibliotecă. O încăpere mică alături de biroul ei conţinea titluri rare, cărţi pe care le adunase cu ocazia vânzărilor de imobile şi garaje, prin donaţii, precum şi prin vizite la librării şi comercianţi de pe tot cuprinsul statului, un proiect pe care îl începuse mama ei. Mai deţinea şi o colecţie bogată de manuscrise istorice şi de hărţi, din care unele datau din perioada anterioară Războiului de Independenţă. Toate astea erau pasiunea ei. Era permanent în căutare de ceva deosebit şi nu se sfia să-şi folosească farmecul, şiretenia sau să devină, pur şi simplu, stăruitoare pentru a obţine ceea ce dorea. Când acestea nu funcţionau, scotea în evidenţă aspectul scutirii impozitului pe venit şi – pentru că muncise mult să cultive legături cu avocaţi care se ocupau de probleme fiscale şi imobiliare de la un capăt la celălalt al Sudului – adesea primea materiale chiar înainte ca alţi bibliotecari să afle de existenţa lor. Cu toate că nu avea resursele celor de la Duke, Wake Forest sau Universitatea Carolina de Nord, biblioteca ei era socotită ca una dintre cele mai bune biblioteci mici din stat, dacă nu chiar din ţară.

În clipa aceea, cam aşa o vedea şi ea. Cum era biblioteca ei, aşa era şi oraşul ei. Şi chiar în acest moment, o aştepta un necunoscut, un necunoscut care dorea să scrie un reportaj care era posibil să nu fie tocmai favorabil pentru concetăţenii ei.

Tocmai îl zărise apropiindu-se. Îl văzuse ieşind din maşină şi mergând spre intrare. Clătină din cap, recunoscând aproape imediat îngâmfarea de orăşean, încrezător în sine. Era, pur şi simplu, încă unul din lungul şir de oameni care veneau în vizită dintr-un loc oarecare, mai exotic, oameni care credeau că înţelegeau mai bine cum era lumea adevărată. Oameni care pretindeau că viaţa ar putea fi mult mai captivantă şi mai împlinită numai dacă schimbai locul. În urmă cu câţiva ani, se lăsase înşelată de cineva care credea astfel de lucruri, aşa că refuza să mai ia drept bune asemenea idei.

O pasăre cardinal ateriză pe pervazul din exterior. O urmări, făcând abstracţie de propriile gânduri, şi apoi oftă. Socoti că probabil era cazul să meargă şi să discute cu domnul Marsh din New York. La urma urmei, o aştepta. Făcuse atâta drum, iar ospitalitatea sudică – precum şi funcţia pe care o ocupa – îi cereau să-l ajute să găsească ceea ce îi trebuia. I se păru totuşi mai important să nu-l scape din ochi. Era capabilă să filtreze informaţiile în aşa fel încât el să înţeleagă şi părţile bune ale vieţii din oraş.

Zâmbi. Era convinsă că îl putea manipula pe domnul Marsh. Şi în plus, trebuia să accepte că era foarte arătos, chiar dacă nu era un om în care să poţi avea încredere.

 

Jeremy Marsh părea aproape plictisit.

Se plimba pe unul dintre intervale, cu braţele încrucişate, aruncând câte o privire la titlurile contemporane. Din când în când, se încrunta de parcă s-ar fi întrebat de ce nu putea găsi nimic de Dickens, Chaucer sau Austen. Dacă ar cere lămuriri, Lexie se întreba cum ar reacţiona dacă i-ar răspunde cu „Cine?“ Cunoscându-l – şi imediat recunoscu că nu-l cunoştea deloc, dar făcea o simplă presupunere – probabil că s-ar uita fix la ea, fără glas, la fel cum făcuse când o zărise mai devreme în cimitir. „Bărbaţii, se gândi ea. Întotdeauna previzibili.“

Îşi aranjă puloverul, trăgând de timp înainte de a porni spre el. „Continuă să rămâi o profesionistă, îşi reaminti ea, eşti în misiune.“

— Cred că pe mine mă cauţi, anunţă ea forţând un zâmbet împietrit.

Jeremy îşi ridică privirea la auzul vocii şi, pentru o clipă, păru încremenit pe loc. Apoi, dintr-odată, zâmbi când o recunoscu. Părea destul de prietenos – gropiţa din obraz era atrăgătoare –, dar zâmbetul era puţin prea artificial şi nu era îndeajuns să contrabalansează încrederea din priviri.

— Tu eşti Lex? întrebă el.

— Este prescurtarea de la Lexie. Lexie Darnell. Aşa îmi spune Doris.

— Eşti bibliotecara?

— Când nu umblu prin cimitire şi ignor bărbaţii care se holbează, mă străduiesc să fiu.

— Ei poftim, zise el încercând să vorbească tărăgănat precum Doris.

Ea zâmbi şi trecu pe lângă el să îndrepte câteva cărţi de pe raftul pe care el îl studiase.

— Accentul tău nu prea are succes, domnule Marsh, zise ea. Parcă verifici literele pentru un careu de cuvinte încrucişate.

Jeremy râse degajat, netulburat de comentariul ei.

— Crezi? întrebă el.

„Categoric un crai“, se gândi ea.

— Ştiu, zise ea, continuând să îndrepte cărţile. Acum, cu ce te pot ajuta, domnule Marsh? Bănuiesc că eşti în căutare de informaţii despre cimitir?

— Renumele meu mi-a luat-o înainte.

— Doris m-a sunat să-mi spună că erai pe drum.

— A, zise el. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Este o femeie interesantă.

— E bunica mea.

Jeremy ridică din sprâncene. „EI P-O-F-T-I-M“, gândi el doar pentru sine de data asta. „Dar nu-i aşa că era un fapt interesant?“

— Ţi-a povestit despre prânzul nostru minunat? întrebă el.

— Nu am întrebat.

Îşi trase părul după ureche observând că gropiţa lui era genul de gropiţă care-i făcea pe copilaşi să-şi dorească să-şi pună degetul în ea. Nu că îi plăcea, într-un fel sau altul, desigur. Termină cu cărţile şi se întoarse cu faţa spre el păstrându-şi tonul ferm.

— Crezi sau nu, sunt extrem de ocupată în clipa asta, sublinie ea. Am o mulţime de lucrări pe care trebui să le termin astăzi. Ce fel de informaţii cauţi?

El ridică din umeri.

— Orice ar putea să mă ajute cu istoria cimitirului şi a oraşului. Când a început povestea cu luminile. Studii care s-au făcut în trecut. Toate articolele care amintesc de legende. Hărţi vechi. Informaţii despre dealul Riker şi topografia acestuia. Documente istorice. Lucruri de genul ăsta.

Făcu o pauză studiind din nou ochii violeţi. Erau într-adevăr foarte exotici. Şi era chiar lângă el, în clipa aceea, fără să o mai ia din loc. Socoti că şi ăsta era un fapt interesant.

— Trebuie să recunosc, este într-un fel uimitor, nu? întrebă el sprijinindu-se de raftul de lângă ea.

Ea îl privi fix.

— Poftim?

— Faptul că te-am văzut la cimitir şi acum, te văd aici. Scrisoarea bunicii tale care m-a adus aici. Este într-adevăr o coincidenţă, nu crezi?

— Nu pot spune că m-am gândit prea mult la asta.

Jeremy nu intenţiona să fie timid. Rareori era reţinut, îndeosebi când lucrurile erau interesante.

— De vreme ce nu sunt de prin partea locului, poate că ai putea să-mi spui ce fac oamenii să se relaxeze în acest oraş. Adică, există vreun loc unde să bei o cafea? Sau poate să mănânci ceva? făcu o pauză. Poate puţin mai târziu, după ce eşti liberă?

Întrebându-se dacă îl auzise bine, ea clipi.

— Mă inviţi în oraş? întrebă ea.

— Numai dacă eşti disponibilă.

— Cred, zise ea redobândindu-şi calmul, că va trebui să refuz. Dar mulţumesc pentru propunere.

Continuă să-l privească până când el, în sfârşit, îşi ridică mâinile.

— Bine, foarte politicos, zise el pe un ton îngăduitor. Dar nu poţi învinovăţi un tip că a încercat. Zâmbi şi gropiţa apăru din nou. Acum, ar fi posibil să mă apuc de cercetare? Dacă nu eşti prea ocupată cu lucrările, vreau să spun. Pot reveni şi mâine dacă este mai convenabil.

— Există ceva anume cu care ţi-ar plăcea să începi?

— Speram să citesc un articol care a apărut în ziarul local. N-am avut ocazia încă. Nu-l ai pe aici, pe undeva, din întâmplare?

Ea dădu din cap aprobator.

— Probabil este pe microfişă. Am lucrat cu ziare în ultimii ani, aşa că n-ar trebui să am vreo problemă ca să dau de el.

— Grozav, zise el. Şi informaţii despre oraş, în general?

— Sunt în acelaşi loc.

El aruncă o privire în jur, întrebându-se în ce direcţie să o ia. Ea porni către foaier.

— Pe aici, domnule Marsh. Vei găsi tot ce-ţi trebuie la etaj.

— Există şi etaj?

Ea se întoarse vorbind peste umăr.

— Dacă mă vei urma, îţi promit că o să-ţi arăt.

Jeremy se văzu obligat să grăbească pasul ca să o ajungă din urmă.

— Te superi dacă îţi pun o întrebare?

Ea deschise uşa principală şi se opri.

— Câtuşi de puţin, zise ea fără să-şi schimbe expresia.

— De ce erai astăzi în cimitir?

În loc să răspundă, ea se mulţumi să-l privească cu aceeaşi mină.

— Adică, pur şi simplu, mă întrebam, continuă Jeremy. Am impresia că puţine persoane au mers acolo zilele astea.

Ea continuă să tacă, iar Jeremy deveni curios şi mai apoi se simţi stânjenit.

— N-ai de gând să spui nimic? întrebă el.

Ea zâmbi şi, luându-l prin surprindere, făcu cu ochiul înainte de a trece de uşă.

— Am zis că poţi să-mi pui întrebi, domnule Marsh. N-am zis că voi răspunde.

În timp ce mergea cu paşi mari înaintea lui, Jeremy nu putea decât să se mire. „Ah, e o persoană nemaipomenită, nu?“ Sigură de sine, frumoasă şi încântătoare, toate la un loc, şi asta după ce respinsese ideea de a merge la o întâlnire.

„Poate că Alvin avusese dreptate, se gândi el. Poate că frumoasele din sud au ceva ce poate înnebuni un tip“.

 

Merseră prin foaier, pe lângă sala de lectură a copiilor, şi apoi Lexie îl conduse sus pe scări. Când ajunse la etaj, Jeremy se opri uitându-se în jur.

„EI P-O-F-T-I-M“, se gândi el din nou.

Locul însemna mult mai mult decât nişte rafturi şubrede pline de cărţi noi. Mult mai mult. Lăsa foarte mult impresia de ambianţă gotică, din toate punctele de vedere, de la mirosul prăfuit până la atmosfera de bibliotecă particulară. Avea pereţii lambrisaţi în stejar, podina de mahon şi draperiile roşii, spaţiul deschis, cavernos, aflându-se într-un contrast total cu zona de jos. În colţuri se aflau scaune tapiţate şi lămpi imitaţie Tiffany. De-a lungul peretelui îndepărtat era un şemineu de piatră, deasupra căruia atârna un tablou, iar ferestrele, deşi înguste, lăsau să treacă suficientă lumină dând locului o impresie aproape familială.

— Acum înţeleg, observă Jeremy. Jos e doar aperitivul, iar acesta este locul unde are loc adevărata acţiune.

Ea încuviinţă.

— Cei mai mulţi dintre vizitatorii noştri zilnici vin după titluri recente de autori pe care îi ştiu, aşa că am organizat zona de jos în avantajul lor. Spaţiul de jos este mai mic pentru că, înainte de a-l transforma, adăpostea birourile noastre.

— Unde sunt birourile acum?

— Acolo, zise ea arătând în spatele unui raft îndepărtat. Lângă încăperea cu cărţi rare.

— Uau, zise el. Sunt impresionat.

În următoarele minute, continuară să discute mergând printre rafturi. Casa, află el, fusese construită în 1874 de Horace Middleton, un căpitan care făcuse avere transportând cu vaporul cherestea şi tutun. Construise casa pentru soţia sa şi cei şapte copii, dar, în mod nefericit, nu locuise niciodată acolo. Exact înainte de a fi terminată, soţia sa murise, iar el se hotărâse să se mute cu familia la Wilmington. Casa rămăsese nelocuită mulţi ani, apoi fusese ocupată de o altă familie până în anul 1950 când, în sfârşit, fusese vândută Societăţii de Istorie care, mai apoi, o vânduse consiliului districtual pentru a fi folosită ca bibliotecă.

Jeremy o asculta cu atenţie în timp ce vorbea. Mergeau încetişor. Lexie îşi întrerupea povestea să arate unele dintre cărţile ei preferate. Curând, el află că ea era mai citită decât el, mai ales în domeniul clasicilor, dar era ceva de înţeles. De ce ai alege să devii bibliotecar dacă n-ai iubi cărţile? Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea, ea se opri şi-i făcu semn cu degetul spre o placă de pe raft.

— Secţiunea de aici este probabil mai mult în zona ta de interes, domnule Marsh.

El aruncă o privire spre placă şi observă cuvintele SUPRANATURAL/VRĂJITORIE. Încetini pasul, dar nu se opri, folosind timpul doar să observe câteva titluri, inclusiv unul despre profeţiile lui Michel de Nostredame. Nostradamus, cum era cunoscut în mod obişnuit, publicase în 1555, o sută de predicţii extrem de vagi, într-o carte intitulată Centuries, prima dintre cele zece pe care le scrisese în timpul vieţii sale. Dintre miile de profeţii pe care le publicase Nostradamus, doar aproximativ cincizeci sunt menţionate astăzi, asigurând o rată a succesului de un neînsemnat 5 la sută.

Jeremy îşi băgă mâinile în buzunare.

— Aş putea probabil să-ţi fac câteva recomandări bune, dacă ai vrea.

— Negreşit. Nu sunt atât de orgolioasă încât să refuz ajutorul.

— Ai citit toate prostiile astea?

— Nu. Sincer, nu găsesc subiectul atât de interesant. Adică, răsfoiesc aceste cărţi când apar, mă uit la ilustraţii şi trec uşor peste câteva dintre concluzii să văd dacă sunt interesante, dar asta-i tot.

— Bună idee, zise el. Probabil eşti mai fericită în felul ăsta.

— Este uimitor, totuşi. Sunt câteva persoane din oraş care nu doresc să ţin cărţi cu astfel de subiecte în bibliotecă, îndeosebi, cărţile despre vrăjitorie. Persoanele respective cred că aceste cărţi au o influenţă proastă asupra tinerilor.

— Aşa este. Conţin doar minciuni.

Ea zâmbi.

— E posibil, dar pierzi esenţa chestiunii. Ei vor ca aceste cărţi să fie înlăturate pentru că sunt convinşi că realmente e posibil să invoci răul şi că tinerii care citesc astfel de aiureli ar putea, cu totul întâmplător, să-i dea aripi Satanei să o ia razna prin oraşul nostru.

Jeremy încuviinţă.

— Tineretul impresionabil din Bible Belt{12}. E de înţeles.

— Nu pomeni că am zis asta, totuşi. Discutăm neoficial aici, da?

El ridică degetele.

— Pe cuvânt de cercetaş.

Câteva minute, merseră în tăcere. Soarele de iarnă abia reuşea să răzbată prin norii cenuşii, aşa că Lexie se opri în faţa câtorva lămpi să le aprindă. O lumină gălbuie se răspândi prin încăpere. Când se aplecă, Jeremy prinse o undă florală a parfumului pe care îl folosea.

Dus pe gânduri, Jeremy merse spre tabloul care se afla deasupra şemineului.

— Cine e?

Lexie făcu o pauză urmărindu-i privirea:

— Mama mea, zise ea.

Jeremy privi întrebător spre Lexie, iar ea scoase un oftat.

— După ce prima bibliotecă a ars total în 1964, mama s-a angajat să găsească o clădire nouă şi să înceapă o colecţie nouă, de vreme ce toţi ceilalţi din oraş renunţaseră la idee, catalogând-o drept imposibilă. Mama avea doar douăzeci şi doi de ani, dar şi-a petrecut mulţi ani făcând presiuni asupra funcţionarilor din consiliul districtual şi din conducerea statului pentru fonduri, organizând vânzări cu reduceri la brutărie şi mergând din uşă în uşă la oamenii de afaceri locali să îi roage până când cedau şi completau un cec. A durat mulţi ani, dar, în final, a reuşit.

În timp ce vorbea, Jeremy se pomeni plimbându-şi privirea de la Lexie la portret şi înapoi. „Există, se gândea el, o asemănare, o asemănare pe care ar fi trebuit să o observ pe loc. În special ochii.“ Culoarea violet îl impresionase imediat, dar acum că era foarte aproape, observă că ochii lui Lexie aveau o picătură de albastru-deschis pe margini, ceea ce îi amintea într-un fel de culoarea bunătăţii. Deşi portretul încercase să prindă culoarea neobişnuită, era departe de realitate.

Când Lexie îşi termină povestea, îşi trase o şuviţă de păr după ureche. Părea să repete gestul acela, observă el. Probabil că era un tic nervos. Ceea ce însemna, fără îndoială, că el o făcea să simtă nervoasă. Consideră că era un semn bun.

Jeremy îşi drese glasul.

— Îmi pare o femeie fascinantă, zise el. Mi-ar fi plăcut să o cunosc.

Lexie zâmbi uşor ca şi cum ar fi fost mai multe de spus, dar se mulţumi să clatine din cap.

— Îmi pare rău, zise ea. Cred că am bătut câmpii suficient. Ai venit aici să lucrezi, iar eu te împiedic. Făcu semn cu capul spre camera cu cărţi rare. Pot la fel de bine să-ţi arăt unde vei fi întemniţat în următoarele zile.

— Crezi că va dura aşa de mult?

— Ai dorit informaţii istorice şi articolul, nu? Mi-ar plăcea să-ţi spun că toate informaţiile sunt clasate, dar nu sunt. Ai de făcut o cercetare puţin cam dificilă.

— Nu sunt prea multe cărţi de studiat, nu?

— Nu sunt doar cărţi, cu toate că avem multe pe care le-ai putea găsi utile. Bănuiala mea este că vei găsi unele dintre informaţiile pe care le cauţi în jurnale. Am reuşit să adun foarte multe de la oamenii care au trăit în zonă, aşa că există o colecţie acum. Chiar am câteva care datează din secolul al şaptesprezecelea.

— Nu ai din întâmplare jurnalul lui Hettie Doubilet, nu?

— Nu. Dar am câteva care au aparţinut persoanelor care au trăit în Watts Landing şi chiar unul scris de cineva care s-a considerat un fel de cronicar amator pentru zona locală. Nu le poţi verifica în afara bibliotecii şi o să-ţi ia ceva timp să te descurci prin ele. Nu sunt deloc lizibile.

— Abia aştept, zise el. Trăiesc pentru cercetările dificile.

Ea zâmbi.

— Aş fi dispusă să pun rămăşag că eşti foarte priceput la aşa ceva.

O privi lung şi ironic.

— O, da. Mă pricep la o mulţime de lucruri.

— N-am nicio îndoială în privinţa asta, domnule Marsh.

— Jeremy, zise el. Spune-mi Jeremy.

Ea ridică din sprânceană.

— Nu sunt convinsă că e o idee bună.

— O, e o idee grozavă, o încurajă el. Crede-mă.

Ea râse zgomotos. „Mereu pus pe treabă, tipul ăsta.“

— Este o propunere tentantă, zise ea. Serios. Sunt măgulită. Dar chiar şi aşa, nu te cunosc suficient de bine ca să am încredere în tine, domnule Marsh.

Jeremy o urmări amuzat, în timp ce ea se întoarse într-o parte, gândindu-se că mai întâlnise genul acela de femeie. Femeile care îşi foloseau inteligenţa să ţină bărbaţii la distanţă aveau, de obicei, un avantaj clar faţă de ei, dar de bine de rău, cu ea totul părea să fie aproape… mă rog, încântător şi paşnic. Poate că era accentul. După modul în care intona cuvintele, putea probabil să convingă o pisică să traverseze înotând un râu.

„Nu, se corectă el, nu e doar accentul.“ Poate că îi plăcuse isteţimea ei. Sau ochii ei uimitori şi modul în care arăta în jeanşi. De acord, asta era doar o parte, dar era ceva mai mult. Era… ce? Nu o cunoştea, nu ştia nimic despre ea. De fapt, dacă se gândea mai bine, nu spusese mai nimic despre ea. Vorbise mult despre cărţi şi despre mama ei, dar nu aflase nimic altceva despre ea.

Se afla acolo să scrie un articol, dar cu o senzaţie neaşteptată de slăbiciune, realiza că ar prefera să-şi petreacă următoarele ore cu Lexie. Dorea să se plimbe cu ea prin centrul oraşului sau, mai bine, să cineze cu ea într-un restaurant romantic, îndepărtat, unde puteau fi singuri şi se puteau cunoaşte. Era misterioasă şi lui îi plăceau misterele. Misterele întotdeauna duceau la surprize, aşa că în timp ce o urma către camera cu cărţi rare, nu putea să nu se gândească la faptul că voiajul său către sud tocmai devenise grozav de interesant.

 

Încăperea cu cărţi rare era mică, probabil un fost dormitor, şi era, în plus, despărţită printr-un perete jos de lemn care se întindea dintr-o parte a camerei în cealaltă. Pereţii fuseseră vopsiţi bej, căptuşeala de scânduri era albă, iar podeaua din lemn de esenţă tare era roasă, dar nedeformată. În spatele peretelui erau rafturi înalte cu cărţi; într-un colţ se afla o ladă cu capac de sticlă care semăna cu o ladă de comori, cu un televizor şi un magnetoscop alături, fără îndoială pentru benzile care făceau referinţe la istoria Carolinei de Nord. Vizavi de uşă, se afla o fereastră şi sub ea, un birou vechi cu rulou. O măsuţă cu un dispozitiv pentru microfişe stătea imediat în dreapta lui Jeremy, iar Lexie făcu un semn spre ea. Îndreptându-se spre biroul cu rulou, deschise sertarul de jos şi apoi reveni cu o cutie mică de carton.

După ce puse cutia pe birou, căută printre diapozitive şi scoase unul. Aplecându-se spre el, deschise dispozitivul şi strecură diapozitivul în interior, mişcându-l până când apăru articolul. Din nou, surprinse o dâră din parfumul ei şi, peste o clipă, articolul se afla în faţa sa.

— Poţi să începi cu asta, zise ea. O să-mi petrec câteva minute uitându-mă pe aici să văd dacă găsesc mai mult material pentru tine.

— A mers rapid, zise el.

— Nu era atât de dificil. Mi-am amintit data articolului.

— Impresionant.

— Nu prea. A apărut de ziua mea de naştere.

— Douăzeci şi şase?

— Cam aşa ceva. Acum, lasă-mă să văd ce găsesc.

Ea se întoarse şi trecu din nou prin uşile batante.

— Douăzeci şi cinci? strigă el.

— Frumoasă încercare, domnule Marsh. Dar eu nu intru în joc.

El râse. Categoric, o să fie o săptămână interesantă.

Jeremy îşi îndreptă atenţia spre articol şi începu să citească. Era scris exact cum se aşteptase – plin de publicitate excesivă şi senzaţională şi de multă aroganţă, ca să sugereze că toată lumea care locuia în Boone Creek ştia dintotdeauna că locul era extrem de special.

Află foarte puţine noutăţi. Articolul trata legenda iniţială pe care o prezenta cam în acelaşi mod în care o făcuse Doris, cu mici schimbări. În articol, Hettie îi vizita pe împuterniciţii districtului, nu pe primar, şi provenea din Louisiana, nu din regiunea Mării Caraibilor. Era interesant faptul că ea, după cum se părea, răspândise blestemul dincolo de uşile primăriei, ceea ce produsese un scandal, aşa că fusese dusă la închisoare. Când gardienii se duseseră să o elibereze a doua zi de dimineaţă, descoperiră că dispăruse ca şi cum s-ar fi evaporat în aer. După asta, şeriful refuzase să mai încerce să o aresteze pentru că se temuse că-i va blestema şi familia. Dar toate legendele erau la fel: poveştile se transmiteau şi se modificau uşor, ca să devină mai captivante. Şi trebuia să admită că partea cu dispariţia era interesantă. Ar trebui să afle dacă ea fusese în realitate arestată şi dacă într-adevăr scăpase.

Jeremy aruncă o privire peste umăr. Nici urmă de Lexie încă.

Privind înapoi pe ecran, înţelese că ar putea la fel de bine să adauge informaţii la ceea ce îi povestise Doris despre Boone Creek, aşa că mişcă placa de sticlă care cuprindea microfişa urmărind cum ieşeau la iveală alte articole. Era o săptămână plină de ştiri însumând patru pagini – ziarul apărea în fiecare marţi – şi află repede ceea ce avea oraşul de oferit. Era o plăcere să citeşti, în cazul în care nu doreai reportaje despre ceva ce se întâmpla altundeva în lume sau ceva care ar putea măcar să-ţi ţină ochii deschişi. Citi despre un tânăr care amenajase faţada clădirii VFW{13} să câştige dreptul de a fi Eagle Scout, despre o nouă curăţătorie deschisă pe Main Street şi un rezumat al unei întruniri a alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, iar la punctul principal al ordinei de zi trebuia să se hotărască dacă să se monteze sau nu un indicator de oprire pe Leary Point Road. Două zile la rând, prima pagină fusese dedicată reportajului despre un accident de automobil în care doi localnici suferiseră răni minore.

Jeremy se lăsă pe spătarul scaunului.

Aşadar, oraşul era exact cum se aşteptase. Adormit, liniştit şi aparte în modul în care toate comunităţile mici pretindeau a fi, dar nimic altceva. Era tipul de oraş care continua să existe mai mult ca o consecinţă a obişnuinţei decât ca urmare a unicităţii, pierzându-şi din vitalitate în următoarele decenii, odată cu populaţia care îmbătrânea. Oricum, nu exista viitor şi nimic pe termen lung…

— Citeşti despre oraşul nostru fascinant? întrebă ea.

El tresări surprins că nu o auzise apropiindu-se şi simţindu-se ciudat de trist în privinţa stării lucrurilor de acolo.

— Da. Şi este captivant. Trebuie să recunosc. Acel Eagle Scout a fost o grozăvie.

— Jimmie Telson, zise ea. Este într-adevăr un puşti grozav. Zece pe linie şi un jucător foarte bun de baschet. Tatăl său a murit anul trecut, dar el continuă să se ofere în mod voluntar să facă câte ceva prin oraş, chiar dacă are acum o slujbă de jumătate de normă la Pete’s Pizza. Suntem mândri de el.

— Sunt convins de valoarea puştiului.

Ea zâmbi, gândindu-se: „Sigur că eşti“.

— Iată, zise ea aşezând un teanc de cărţi lângă el, astea ar trebui să-ţi ajungă pentru început.

Jeremy aruncă o privire asupra titlurilor.

— Parcă ai zis că ar fi mai bine dacă aş folosi jurnalele. Toate astea sunt istorie generală.

— Ştiu. Dar nu doreşti să înţelegi perioada în care a început totul?

El ezită.

— Cred că da, recunoscu el.

— Bine, spuse ea şi îşi trase mâneca puloverului, dusă pe gânduri. Şi am descoperit o carte cu poveşti despre fantome care te-ar putea interesa. Are un capitol în care se vorbeşte despre Cedar Creek.

— E grozav.

— Atunci, te voi lăsa să începi. Voi reveni după un timp să văd dacă vei mai avea nevoie de altceva.

— Nu o să rămâi?

— Nu. Cum am zis mai devreme, am foarte mult de lucru. Poţi să rămâi aici sau poţi să stai la una dintre mesele din zona principală. Dar aş fi recunoscătoare dacă nu ai mişca din loc cărţile de pe podea. Niciuna dintre aceste cărţi deosebite nu poate fi cercetată.

— N-aş cuteza, zise el.

— Acum, dacă mă vei scuza, domnule Marsh, chiar trebuie să plec. Şi nu uita că, deşi biblioteca este deschisă până la şapte, camera cu cărţi rare se închide la cinci.

— Chiar şi pentru prieteni?

— Nu. Lor le permit să stea cât doresc.

— Aşadar, te voi întâlni la ora şapte?

— Nu, domnule Marsh. Te voi întâlni la ora cinci.

El râse.

— Poate că mâine mă vei lăsa să stau mai mult.

Ea ridică din sprâncene fără să răspundă şi făcu câţiva paşi spre uşă.

— Lexie?

Ea se întoarse.

— Poftim?

— Mi-ai fost de mare ajutor până acum. Mulţumesc.

Ea îi zâmbi fermecător şi pe neaşteptate.

— Cu plăcere.

 

Jeremy îşi petrecu următoarele ore citind atent informaţiile despre oraş. Răsfoi cărţile una câte una, zăbovind asupra fotografiilor şi citind paragrafele pe care le considera interesante.

Cea mai mare parte a informaţiilor se refereau la începuturile istoriei oraşului, aşa că trecu însemnările pe care le considera relevante pe carnetul de lângă el. Bineînţeles, nu era sigur de ceea ce era relevant în momentul acela; era prea devreme să-şi dea seama şi astfel, curând, însemnările sale acopereau câteva pagini.

Învăţase din experienţă că cel mai bun mod de a aborda o astfel de poveste era să înceapă cu ceea ce ştia, prin urmare… ce ştia în mod sigur? Că cimitirul fusese folosit timp de peste o sută de ani fără a se observa lumini misterioase. Că luminile apăruseră pentru prima oară cam în urmă cu o sută de ani şi că apăruseră cu regularitate, dar numai când era ceaţă. Că multe persoane le văzuseră, ceea ce însemna că era puţin probabil ca luminile să fie un simplu rod al imaginaţiei. Şi, bineînţeles, că, în momentul de faţă, cimitirul se scufunda.

Chiar şi după câteva ore, nu ştia mai mult decât în momentul când începuse. Ca majoritatea misterelor, era un puzzle cu multe piese disparate. Legenda, fie că Hettie blestemase oraşul sau nu, era în esenţă o încercare de a înlănţui câteva piese într-o formă inteligibilă. Dar de vreme ce legenda avea ca bază ceva fals, însemna că unele piese – indiferent care – fuseseră fie trecute cu vederea, fie ignorate. Şi asta însemna, fără îndoială, că Lexie avusese dreptate. Trebuia să citească totul şi în felul acesta nu-i va scăpa nimic.

Nicio problemă. Aceea era, de fapt, partea plăcută. Căutarea adevărului era adesea mai amuzantă decât transcrierea în formă completă a concluziei reale, aşa că se pomeni cufundat în subiect. Descoperi că Boone Creek fusese întemeiat în 1729, ajungând să fie unul dintre cele mai vechi oraşe din stat, şi că mult timp nu fusese decât un sătuc comercial pe malurile râurilor Pamlico şi Boone Creek. În decursul veacului, devenise un port neînsemnat în sistemul navigabil interior, iar folosirea navelor cu aburi pe la mijlocul anilor 1800 accelerase dezvoltarea oraşului. Către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, perioada de avânt a căilor ferate ajunsese în Carolina de Nord, iar pădurile fuseseră făcute una cu pământul în timp ce se săpau numeroase cariere. Oraşul fusese afectat iarăşi datorită amplasării sale, fiind un fel de poartă de intrare spre Outer Banks. Ulterior, oraşul începuse să prospere odată cu economia din restul statului, deşi populaţia rămăsese constantă după 1930. În cele mai recente recensăminte, populaţia districtului scăzuse realmente, ceea ce nu-l surprinse câtuşi de puţin.

În cartea cu povestiri despre fantome, citi şi o relatare despre cimitir. În varianta aceea, Hettie blestema oraşul nu pentru că trupurile din cimitir fuseseră mutate, ci pentru că ea refuzase să se dea la o parte când soţia unuia dintre împuterniciţi se apropia din direcţia opusă. Totuşi, pentru că era considerată o personalitate aproape spirituală în Watts Landing, scăpase de arest, drept urmare câţiva dintre cetăţenii mai rasişti se avântaseră şi produseseră numeroase stricăciuni în cimitirul negrilor. În mânia ei, Hettie blestemase cimitirul Cedar Creek şi jurase că strămoşii ei vor călca în picioare terenul din cimitir până când pământul îl va înghiţi cu totul.

Jeremy se lăsă pe spătarul scaunului reflectând. Trei variante complet diferite ale aceleiaşi legende. Se întrebă ce semnificaţie avea acest fapt.

Într-un mod interesant, autorul cărţii – A. J. Morrison – adăugase un post-scriptum tipărit cu caractere cursive care relata că cimitirul Cedar Creek începuse efectiv să se scufunde. Potrivit expertizelor topografice, terenul cimitirului se scufundase cu aproape jumătate de metru, dar autorul nu oferea nicio explicaţie.

Jeremy examină data publicării. Cartea fusese scrisă în 1954 şi, după modul cum arăta cimitirul în prezent, socoti că se mai scufundase cel puţin încă un metru de atunci. Îşi notă să caute măsurătorile topografice din perioada aceea, precum şi unele făcute mult mai recent.

Şi totuşi, pe măsură ce absorbea informaţiile, nu se putea stăpâni să nu-şi arunce privirea peste umăr din când în când, cu slaba speranţă că Lexie se întorsese.

 

De partea cealaltă a oraşului, pe terenul de golf, în dreptul celui de al paisprezecelea reper pentru minge şi cu telefonul celular lipit de ureche, primarul lua poziţia de lovire în timp ce asculta persoana care îl sunase, deşi zgomotul de fond persista. În partea aceea de district, recepţia era proastă, iar primarul se întreba dacă menţinerea crosei de golf deasupra capului l-ar ajuta să înţeleagă ceea ce i se spunea.

— Era la Herbs? Astăzi la prânz? Ai zis Primetime Live?

Primarul dădu din cap aprobator, făcându-se că nu observă că partenerul său de golf, care la rândul său se prefăcea că este atent la locul unde aterizase ultima sa lovitură, tocmai azvârlise mingea din spatele unui copac, plasând-o într-o poziţie mai bună.

— Am găsit-o! strigă amicul său, pregătindu-se să execute lovitura.

Amicul primarului acţiona aşa tot timpul, ceea ce în mod sincer nu-l deranja pe primar foarte tare de vreme ce şi el tocmai făcuse acelaşi lucru. Menţinerea celor trei handicapuri ar fi fost altminteri imposibilă.

Între timp, pe când persoana care sunase încheia, amicul său aruncase mingea din nou în copaci.

— Blestem! strigă el, dar primarul nu-l băgă în seamă.

— Ei bine, categoric e interesant, zise primarul cu mintea febrilă, în căutare de variante, şi sunt foarte bucuros că ai sunat. Ai grijă, acum. La revedere.

Închise telefonul cu un pocnet uşor în timp ce amicul său se apropia.

— Sper să obţin o poziţie bună cu asta.

— Nu m-aş agita prea mult, zise primarul cumpănind evenimentul neaşteptat din oraş. Sunt sigur că va ajunge exact unde vrei.

— Cine era la telefon?

— Destinul, anunţă el. Şi dacă vom juca corect, asta poate că va fi salvarea noastră.

 

*

 

Două ore mai târziu, exact când soarele se lăsa mai jos de vârfurile copacilor şi umbrele începeau să se întindă pe fereastră, Lexie îşi băgă capul prin uşa camerei în care se aflau cărţile rare.

— Cum merge?

Aruncând o privire peste umăr, Jeremy zâmbi. Depărtându-se de birou, îşi trecu mâna prin păr.

— Bine, zise el. Am aflat destul de puţine.

— Ai deja soluţia magică?

— Nu, dar sunt tot mai aproape. O simt.

Ea intră în cameră.

— Mă bucur. Dar cum am mai zis, de obicei aici încui pe la cinci ca să mă pot ocupa de oamenii care vin după serviciu.

El se ridică de la birou.

— Nicio problemă. Oricum, sunt cam obosit. A fost o zi lungă.

— Vei reveni mâine-dimineaţă, nu?

— Aşa intenţionam. De ce?

— Păi, în mod obişnuit, pun totul înapoi pe rafturi zilnic.

— Ar fi posibil să laşi cărţile aşa cum sunt? Sunt convins că voi mai trece prin cele mai multe dintre ele.

Ea se gândi o clipă.

— Cred că nu e nicio problemă. Dar trebuie să te avertizez că dacă nu vei apărea dis-de-dimineaţă, voi considera că m-am înşelat în privinţa ta.

El încuviinţă cu un aer solemn.

— Promit că nu am să te las să aştepţi zadarnic. Nu sunt genul ăla.

Ea făcu ochii mari gândind: „O, Doamne“. Era stăruitor, totuşi. Trebuia să-l pună la punct.

— Sunt sigură că spui acelaşi lucru tuturor fetelor, domnule Marsh.

— Nu, zise el sprijinindu-se de birou. De fapt, sunt foarte timid. Aproape un călugăr, serios. Abia dacă ies vreodată.

Ea ridică din umeri.

— Asta îmi confirmă ceea ce ştiu. Faptul că eşti un jurnalist dintr-un mare oraş, m-a făcut să te socotesc drept un crai.

— Şi asta te deranjează?

— Nu.

Bine. Pentru că, după cum ştii, primele impresii pot fi înşelătoare.

— O, mi-am dat seama de asta imediat.

— Serios?

— Desigur, zise ea. Când am dat peste tine prima dată la cimitir, m-am gândit că te aflai acolo pentru o înmormântare.