CINCI

 

Cincisprezece minute mai târziu, după ce mersese pe un drum asfaltat care lăsa loc unui alt drum acoperit cu pietriş – în mod sigur toată lumea din zonă era îndrăgostită de pietriş – Jeremy nu avu încotro şi îşi parcă maşina în mijlocul unei băltoace, exact în faţa unei firme vopsite manual care făcea reclamă pentru Greenleaf Cottages. Ceea ce îi reaminti să nu aibă încredere în promisiunile Camerei de Comerţ locale.

Categoric nu era ceva modern. N-ar fi fost modern nici în urmă cu treizeci de ani. Cu totul, erau şase bungalow-uri mici aşezate de-a lungul apei. Cu vopseaua cojită, pereţii de scândură şi acoperişurile de tablă, se întindeau până la următoarele cărări mici şi neîngrijite din dreptul unui bungalow central unde presupuse că se afla biroul principal. Era pitoresc, trebuia să recunoască, dar partea rustică era probabil pusă pe socoteala ţânţarilor şi aligatorilor care nu-i stârneau prea mult entuziasmul de a rămâne acolo.

În timp ce se gândea dacă era măcar cazul să se deranjeze să-şi ia camera în primire – trecuse pe lângă câteva lanţuri hoteliere din Washington, cam la patruzeci de minute distanţa de Boone Creek – auzi zgomotul unui motor care se apropia pe drum şi văzu cum un Cadillac de culoarea castanei venea spre el, săltând nebuneşte prin gropi. Luându-l prin surprindere, maşina trase exact lângă maşina lui, împrăştiind pietrişul în timp ce frână.

Un bărbat chel, supraponderal şi cu o înfăţişare aiurită îşi făcu apariţia brusc de după portieră. Îmbrăcat într-un pantalon verde de poliester şi un pulover albastra cu gulerul pe gât, bărbatul arăta de parcă s-ar fi îmbrăcat pe întuneric.

— Domnul Marsh?

Jeremy rămase uimit.

— Da?

Bărbatul alergă în jurul maşinii. Totul în jurul său părea să se mişte rapid.

— Sunt bucuros că te-am prins înainte de a-ţi lua camera! Doream să am ocazia să vorbesc cu tine! Nu pot să-ţi spun cât de emoţionaţi suntem cu toţii de vizita ta!

Parcă i se tăiase răsuflarea când întinse mâna şi o apucă viguros pe a lui Jeremy.

— Te cunosc? întrebă Jeremy.

— Nu, nu, categoric nu. Bărbatul râse. Sunt primarul Tom Gherkin. La fel ca murăturile{14}, dar poţi să-mi spui Tom. Râse din nou. Am vrut doar să trec să-ţi urez bun venit în minunatul nostru oraş. Scuze pentru înfăţişarea mea. Ar fi trebuit să te întâmpin la birou, dar am venit direct de pe terenul de golf, imediat ce am aflat că eşti aici.

Jeremy îl privi atent, încă puţin şocat. Cel puţin asta justifica îmbrăcămintea.

— Eşti primarul?

— Sunt din ’94. Este un fel de tradiţie de familie. Tăticu’ meu, Owen Gherkin, a fost primar aici timp de douăzeci şi patru de ani. A manifestat o adevărată pasiune pentru oraş, tăticu’ meu. Ştia tot ceea ce trebuia ştiut despre locul acesta. Bineînţeles, să fii primar aici este doar o treabă de câteva ore pe săptămână. Este mai mult un post onorific. Sunt mai mult om de afaceri, dacă vrei să ştii adevărul. Sunt proprietarul magazinului universal şi al staţiei de radio din centru. Cântece vechi. Îţi plac cântecele vechi?

— Desigur, zise Jeremy.

— Bine, bine. Mi-am şi închipuit din momentul când te-am văzut. Mi-am zis: „Ăsta-i un om care apreciază muzica bună“. Nu suport majoritatea aiurelilor ăstora noi pe care toţi ceilalţi le numesc muzică în ziua de azi. Îmi dau dureri de cap. Muzica trebuie să aline sufletul. Ştii ce vreau să spun, nu?

— Desigur, repetă Jeremy încercând să se menţină pe poziţie.

Primarul râse.

— Mi-am dat seama. În sfârşit, cum am zis, nu am cuvinte să-ţi spun cât de emoţionaţi suntem cu toţii că te afli aici ca să scrii un articol despre oraşul nostru. Este tocmai lucrul de care are nevoie acest oraş. Adică, cui nu-i place o poveste bună cu fantome, nu? Îi atrage pe oameni aici, categoric. Mai întâi, oamenii de la Duke, pe urmă ziarul local. Şi acum, un jurnalist dintr-un oraş important. Ştirea se va publica şi asta-i bine. Ca să vezi, chiar săptămâna trecută, am primit un telefon de la un grup din Alabama care se gândea să-şi petreacă vreo câteva zile aici în acest weekend pentru Turul Caselor Istorice.

Jeremy clătină din cap încercând să tergiverseze lucrurile.

— Cum ai ştiut că eram aici?

Primarul Gherkin puse prieteneşte o mână pe umărul lui Jeremy şi aproape înainte ca acesta să realizeze, amândoi se deplasau spre biroul din bungalow.

— Veştile circulă, domnule Marsh. Se răspândesc cu iuţeala fulgerului. S-au răspândit mereu şi mereu se vor răspândi. Sunt parte din farmecul acestui loc. Veştile şi frumuseţea naturală. Ştii că avem câteva dintre cele mai bune locuri de pescuit şi de vânat raţe din stat? Oamenii vin de peste tot, chiar şi cei celebri, şi cei mai mulţi dintre ei stau chiar aici, la Greenleaf. Locul ăsta este o bucăţică de paradis. Ai bungalow-ul tău liniştit, aici în mijlocul naturii. Pe cuvântul meu, vei asculta păsările şi greierii toată noaptea. Bag mâna în foc că locul ăsta te face să vezi hotelurile din New York într-o lumină cu totul nouă.

— Asta aşa e, recunoscu Jeremy.

Bărbatul era categoric un politician.

— Şi nu-ţi face nicio grijă în legătură cu şerpii.

Jeremy făcu ochii mari.

— Şerpi?

— Sunt sigur că ai auzit de treaba asta, dar nu uita că toată situaţia de anul trecut a fost doar o neînţelegere. Unii oameni n-au nicio fărâmă de bun-simţ. Dar cum am zis, nu-ţi face griji în privinţa asta. În mod normal, şerpii nu-şi fac apariţia până vara, oricum. Bineînţeles că nu te duci să cercetezi prin tufişuri ca să-i cauţi. Ăştia de pe aici pot fi periculoşi.

— Aş, zise Jeremy încercând să găsească un răspuns, în timp ce mintea sa se lupta cu imaginile provocate de spusele primarului. Nu suporta şerpii. Chiar mai mult decât ţânţarii şi aligatorii. De fapt, mă gândeam…

Primarul Gherkin suspină suficient de tare să întrerupă replica lui Jeremy şi se uită în jur parcă asigurându-se că Jeremy observase cât de mult se bucura el de decorul natural.

— Aşadar, spune-mi, Jeremy… nu te superi dacă îţi spun Jeremy?

— Nu.

— Asta-i tare drăguţ din partea ta. Tare drăguţ. Aşadar, Jeremy, mă întrebam dacă tu crezi că una dintre emisiunile alea de televiziune ar putea să urmărească îndeaproape investigaţia ta aici.

— Habar n-am, zise el.

— Păi, dacă ar veni, am face pregătiri festive ca să-i primim. Le-am arăta ospitalitatea sudică autentică. Zău, i-am instala chiar aici, la Greenleaf, gratuit. Şi, bineînţeles, vor avea o poveste nemaipomenită de spus. Mult mai grozavă decât ceea ce aţi făcut la Primetime. Ceea ce avem noi aici e treabă serioasă.

— Realizezi că eu, în primul rând, sunt editorialist? În mod normal, nu am nicio legătură cu televiziunea…

— Nu, bineînţeles că nu. Primarul Gherkin făcu cu ochiul, evident neîncrezător. Fă-ţi treaba şi vom vedea ce se întâmplă.

— Vorbesc serios, zise Jeremy.

Primarul făcu cu ochiul din nou.

— Fără îndoială că vorbeşti.

Jeremy nu era prea sigur ce să-i spună ca să-i schimbe părerea, mai ales că omul poate avea dreptate – şi peste o clipă, primarul Gherkin înaintă prin uşa biroului, dacă acela se putea numi birou.

Încăperea arăta de parcă n-ar fi fost renovată de o sută de ani, iar pereţii de lemn îl duseră cu gândul la o cabană de bârne. Exact dincolo de masa şubredă, se afla un biban montat pe perete. În fiecare colţ, de-a lungul pereţilor şi deasupra cartotecii şi a mesei de scris, existau creaturi împăiate: castori, iepuri, veveriţe, oposumi, sconcşi şi un bursuc. Totuşi, spre deosebire de majoritatea animalelor împăiate pe care le văzuse, toate fuseseră fixate să pară ca şi cum ar fi fost încolţite şi încercau să se apere. Boturile se modelau ameninţătoare, trupurile erau arcuite, dinţii expuşi şi ghearele scoase. Jeremy continua să fie preocupat de creaturi, când identifică un urs într-un colţ şi tresări şocat. Ca şi celelalte animale, labele îi erau întinse de parcă ar fi atacat. Locul era Muzeul de Istorie Naturală transformat într-un film horror şi înghesuit într-o cămăruţă…

În spatele mesei de scris, un bărbat uriaş, cu o barbă mare, stătea cu picioarele sprijinite în faţa unui televizor. Imaginea era neclară, cu dungi verticale care treceau pe ecran la fiecare două secunde, făcând imposibil de văzut ceea ce se transmitea.

Bărbatul se ridică din spatele mesei de scris şi continuă să se înalţe până când îl întrecu pe Jeremy. Avea probabil cel puţin doi metri şi umerii îi erau mai zdraveni decât cei ai ursului împăiat din colţ. Îmbrăcat în pantaloni largi şi o cămaşă în carouri, apucă la repezeală un clipboard şi îl puse pe birou.

Arătă cu degetul spre Jeremy şi spre clipboard. Nu zâmbea şi, din toate punctele de vedere, arăta de parcă n-ar fi dorit decât să-i smulgă braţele lui Jeremy şi să-l bată cu ele înainte de a-l sălta pe perete.

Gherkin, după cum era de aşteptat, râdea. Jeremy observase că omul râdea mult.

— Nu-ţi face griji din cauza lui, Jeremy, interveni primarul repede. Jed nu vorbeşte mult cu străinii. Completează formularul şi poţi să o iei spre cămăruţa ta din paradis.

Jeremy se uita mirat la Jed, gândind că bărbatul era cea mai înspăimântătoare persoană pe care o întâlnise în viaţa sa.

— Nu numai că deţine Greenleaf şi lucrează pentru consiliul municipal, dar este şi singura persoană care se ocupă cu împăierea animalelor, continuă Gherkin. Nu ţi se pare incredibil?

— Incredibil, zise Jeremy forţând un zâmbet.

— Vânezi ceva pe aici, vii la Jed. Va face pentru tine ceea ce trebuie.

— Voi încerca să nu uit asta.

Brusc, primarul se însenină.

— Vânezi, nu?

— Nu prea, ca să fiu sincer.

— Păi, poate că vom schimba treaba cât vei fi aici. Am spus oare că vânătoarea de raţe aici este spectaculoasă?

În timp ce Gherkin vorbea, Jed bătu iarăşi uşor cu degetul său masiv în clipboard.

— Acum, nu încerca să-l intimidezi pe prietenul nostru, se răţoi primarul Gherkin. Este din New York. E un jurnalist dintr-un mare oraş, aşa că tratează-l cum se cuvine.

Primarul Gherkin îşi îndreptă atenţia din nou spre Jeremy.

— Şi Jeremy, aşa după cum ştii, primăria va fi încântată să-ţi plătească cazarea aici.

— Nu e necesar…

— Niciun cuvânt, zise el respingând refuzul. Decizia a fost deja luată de cei mai mari. Făcu cu ochiul. Adică de mine, apropo. Măcar atât putem face pentru un oaspete atât de distins.

— În sfârşit, mulţumesc.

Jeremy întinse mâna după stilou. Începu să completeze formularul de înregistrare simţind privirea lui Jed fixată pe el şi temându-se de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar răzgândi în privinţa şederii. Gherkin se aplecă spre umărul său.

— Am spus oare ce emoţionaţi suntem să te avem oaspete în oraşul nostru?

 

De partea cealaltă a oraşului, într-un bungalow alb cu obloane albastre de pe o stradă liniştită, Doris prăjea slănină, ceapă şi usturoi, în timp ce o oală cu paste fierbea pe un ochi alăturat. Lexie tăia în cuburi roşii şi morcovi deasupra chiuvetei şi le spăla în acelaşi timp. Pentru că terminase treaba la bibliotecă, trecuse pe la Doris, aşa cum făcea de obicei, de câteva ori pe săptămână. Deşi casa ei se afla în apropiere, adesea lua cina la bunica ei. Obiceiurile vechi dispar greu.

La aparatul de radio de pe pervaz, se cânta jazz şi, exceptând lucrurile banale pe care şi le spun membrii unei familii, niciuna nu vorbise prea mult. Pentru Doris, motivul era ziua de muncă prelungită. De când suferise o criză de inimă, în urmă cu doi ani, obosea foarte uşor, chiar dacă nu voia să recunoască. Pentru Lexie, motivul era Jeremy Marsh, deşi avea destulă minte să nu-i spună nimic lui Doris. Doris manifestase mereu un interes viu pentru viaţa ei personală, aşa că Lexie învăţase că era cel mai bine să evite subiectul ori de câte ori era posibil.

Lexie ştia că bunica ei nu avea intenţii rele. Doris nu înţelegea, pur şi simplu, de ce o persoană ca ea, ajunsă la treizeci de ani, nu se înţelepţise încă, aşa că ajunsese în situaţia de a se întreba adesea cu voce tare de ce Lexie nu era căsătorită. Aşa ageră cum era, Doris făcea parte din şcoala veche; se căsătorise la douăzeci de ani şi îşi petrecuse următorii patruzeci şi patru de ani cu un bărbat pe care îl adorase până când trecuse în lumea de dincolo, în urmă cu trei ani. La urma urmei, bunicii lui Lexie o crescuseră, aşa că Lexie putea rezuma foarte bine toată vorbăria lui Doris în câteva idei simple: era timpul ca ea să cunoască un băiat drăguţ, să-şi întemeieze un cămin, să se mute într-o casă cu un gard de ţăruşi albi şi să facă mulţi copii.

Lexie ştia că Doris nu era foarte deplasată în convingerea ei. Oricum, cam asta era ceea ce se aştepta de la femei. Şi când era sinceră cu sine însăşi, şi Lexie visa uneori la o astfel de viaţă. Teoretic, în orice caz. Dar, mai întâi dorea să întâlnească omul potrivit, cineva care să o anime, genul de individ pe care să-l numească cu mândrie bărbatul ei. Acela era punctul în care ea şi Doris aveau păreri deosebite. Doris părea să considere că un om cumsecade, de înaltă ţinută morală, cu o slujbă bună, era tot ceea ce trebuia să spere o femeie în mod rezonabil. Şi poate că în trecut, acelea erau toate calităţile la care cineva putea spera. Dar Lexie nu dorea să accepte un bărbat doar pentru că era binevoitor şi cumsecade şi avea o slujbă bună. Cine ştie – poate că avea speranţe fanteziste, dar Lexie dorea să simtă şi pasiune. Indiferent cât de binevoitor şi de responsabil ar fi un bărbat, dacă n-ar simţi niciun fel de pasiune pentru el, nu putea să se gândească la altceva decât că se va „mulţumi“ cu mai puţin şi ea nu dorea să se mulţumească cu mai puţin. N-ar fi cinstit faţă de ea şi n-ar fi drept faţă de el. Dorea un bărbat care să fie şi sensibil şi binevoitor, dar să şi poată, în acelaşi timp, să o dea gata. Dorea o persoană care să se ofere să-i maseze picioarele după o zi prelungită la bibliotecă, dar să o şi stimuleze intelectual. Un romantic, bineînţeles, genul de bărbat care i-ar cumpăra flori fără să aibă niciun motiv.

Nu cerea prea mult, nu-i aşa?

Judecând după Glamour, Ladies’ Home Journal şi Good Housekeeping – reviste pe care le primea biblioteca – era cam mult. În acele reviste, se părea că toate articolele afirmau că doar femeia era cea capabilă să menţină emoţia vie într-o relaţie. Dar nu aşa trebuia să fie o relaţie? O relaţie? Ambii parteneri făcând tot posibilul ca celălalt să fie mulţumit la nesfârşit?

Asta era problema multora dintre cuplurile căsătorite pe care ea le cunoştea. În orice căsătorie, exista un echilibru fragil între a face ceea ce doreai şi a face ceea ce dorea partenerul şi, atâta vreme cât atât soţul, cât şi soţia acţionau după cum dorea celălalt, nu exista nicio problemă. Problemele se iveau atunci când oamenii începeau să facă ceea ce doreau fără să ţină seama de celălalt. Un soţ decide brusc că are nevoie de mai mult sex şi caută în afara căsătoriei; o soţie decide că are nevoie de mai multă afecţiune, ceea ce, în cele din urmă, o determină să facă exact acelaşi lucru. O căsătorie reuşită, ca orice parteneriat, însemna subordonarea propriilor nevoi nevoilor celuilalt în speranţa că celălalt va face la fel. Şi atâta vreme cât ambii parteneri nu se descurajează, totul e cum trebuie pe lume.

Dar dacă n-ai simţi niciun fel de pasiune pentru soţul tău, ai putea pretinde toate astea? Lexie nu era convinsă. Doris, bineînţeles, avea un răspuns pregătit. „Crede-mă, iubito, astea trec după primii câţiva ani“, ar spune ea, în ciuda faptului că, după părerea lui Lexie, oricum bunicii ei avuseseră genul de relaţie pe care oricine o invidiază. Bunicul ei fusese unul dintre acei bărbaţi romantici din fire. Până spre sfârşitul vieţii, îi deschidea lui Doris portiera de la maşină şi o ţinea de mână când mergeau prin oraş. I se dedicase şi îi fusese şi loial. O adorase în mod clar şi adesea comenta cât de norocos fusese că întâlnise o femeie ca ea. După moartea lui, o parte din Doris începu să se stingă. Mai întâi, criza cardiacă, iar în prezent, artrita care se agrava. Era ca şi cum amândoi ar fi fost sortiţi să fie mereu împreună. Atunci când asociai totul cu sfaturile lui Doris, ce însemna asta? Însemna că Doris fusese pur şi simplu norocoasă să întâlnească un bărbat ca el? Sau că întrezărise dinainte ceva în soţul ei, ceva care confirma faptul că era persoana potrivită pentru ea?

Dar mai important era: de ce Dumnezeu se gândea Lexie iar la măritiş?

Probabil, pentru că se afla la Doris acasă, casa unde crescuse după ce părinţii ei muriseră. Gătitul cu ea în bucătărie era liniştitor în familiaritatea lui şi îşi aduse aminte că în timp ce creştea îşi imagina că într-o zi avea să locuiască într-o casă ca aceea. Podea uzată; un acoperiş de tablă pe care răsuna zgomotul ploii de parcă n-ar mai fi plouat nicăieri altundeva în lume; ferestre demodate cu rame care fuseseră vopsite de atâtea ori încât era aproape imposibil să le mai deschizi. Şi ea chiar locuise într-o astfel de casă. Mă rog, aproape la fel. La prima vedere, se părea că locuinţa lui Doris şi a ei erau asemănătoare – erau construite în aceeaşi perioadă –, iar Lexie nu fusese niciodată în stare să creeze aceleaşi arome. Tocăniţele de duminică după-amiaza, parfumul cearşafurilor de pat uscate la soare, mirosul uşor sufocant al balansoarului vechi unde bunicul ei se odihnise mulţi ani. Asemenea mirosuri reflectau un stil de viaţă al cărui confort se uzase în decursul anilor şi, ori de câte ori intra pe uşă, era copleşită de amintiri vii din copilărie.

Fără îndoială, întotdeauna îşi imaginase că până la momentul acela putea să aibă o familie a ei, poate chiar şi copii, dar visul nu se realizase. Încheiase două relaţii: una îndelungată cu Avery, care începuse în facultate şi, apoi, o altă implicare într-o relaţie cu un tânăr din Chicago care îi făcea o vizită vărului său din Boone Creek într-o vară. Era omul Renaşterii clasice: vorbea patru limbi, îşi petrecuse un an studiind la London School of Economies şi îşi acoperise cheltuielile şcolare cu o bursă de baseball. Domnul Renaştere era încântător şi exotic, aşa că se îndrăgostise de el repede. Lexie îşi imaginase că va rămâne în oraş, îşi închipuise că ajunsese să iubească oraşul la fel de mult ca şi ea, dar se trezise într-o sâmbătă dimineaţă şi aflase că el era pe drumul de întoarcere spre Chicago. Nici măcar nu se deranjase să-şi ia rămas-bun.

Şi după asta? Nu prea multe perspective, ce-i drept. Mai fuseseră încă două încercări care duraseră aproape şase luni, fără ca apoi să se mai gândească la vreuna din ele. Una fusese cu medicul din oraş, cealaltă cu un avocat; amândoi o ceruseră în căsătorie, dar nici atunci nu simţise vraja sau fiorul, sau indiferent ce trebuia să simţi pentru a şti că nu mai e cazul să te uiţi mai departe. În ultimii ani, întâlnirile fuseseră tot mai puţine şi ocazionale, dacă nu-l punea la socoteală pe Rodney Hopper, ajutorul de şerif din oraş. Se întâlniseră de câteva ori, cam o dată la două luni, ori de câte ori era un spectacol de binefacere local la care ea era încurajată să participe. Ca şi ea, Rodney se născuse şi crescuse în oraş şi când erau copii obişnuiau să împartă scrânciobul din spatele Bisericii Episcopale. De atunci, el umblase după ea şi o rugase de câteva ori să-l însoţească la cârciuma Lookilu să bea ceva împreună. Uneori, se întreba dacă trebuia să-i ceară să pună în practică propunerile sale de a se întâlni cu ea în mod regulat, dar Rodney… mă rog, era întotdeauna mai interesat de pescuit, vânătoare şi ridicatul greutăţilor decât de cărţi sau de orice se întâmpla în restul lumii. Cu toate acestea, era un băiat drăguţ şi Lexie socotea că avea toate calităţile necesare pentru a fi un soţ bun. Dar nu pentru ea.

Prin urmare, unde o adusese situaţia asta?

„În casa lui Doris, de trei ori pe săptămână, se gândea ea, aşteptând întrebările inevitabile despre viaţa mea sentimentală.“

— Deci ce părere ai despre el? întrebă Doris exact ca la un semnal.

Lexie nu-şi putu stăpâni zâmbetul.

— Despre cine? întrebă ea, făcând pe nevinovata.

— Despre Jeremy Marsh. Despre cine ţi-ai imaginat că vorbeam?

— Habar n-am. De aceea te-am întrebat.

— Nu mai evita subiectul. Am auzit că şi-a petrecut câteva ore la bibliotecă.

Lexie ridică din umeri.

— Mi s-a părut destul de drăguţ. L-am ajutat să găsească câteva cărţi pentru început şi asta a fost totul.

— N-ai vorbit cu el?

— Bineînţeles că am vorbit. Cum ai zis, a stat ceva timp. Doris aşteptă ca Lexie să vină cu detalii, dar pentru că nu o făcu, Doris oftă.

— Mie mi-a plăcut, îndrăzni să spună Doris. Mi s-a părut un gentleman perfect.

— O, da, consimţi Lexie. Chiar perfect.

— Nu pari să vorbeşti serios.

— Ce altceva vrei să spun?

— Păi, a fost fascinat de personalitatea ta sclipitoare?

— Cum naiba să se întâmple asta? Este în oraş doar pentru câteva zile.

— Ţi-am povestit vreodată cum l-am cunoscut pe bunicul tău?

— De multe ori, zise Lexie, amintindu-şi povestea bine. Se cunoscuseră într-un tren care se îndrepta spre Baltimore; el era din Grifton şi mergea la un interviu pentru un post, unul pe care nu-l acceptase niciodată, alegând în schimb să rămână cu ea.

— Atunci ştii că e cât se poate de posibil să întâlneşti pe cineva atunci când te aştepţi cel mai puţin.

— Întotdeauna spui asta.

Doris făcu cu ochiul.

— Asta doar pentru că sunt convinsă că ai nevoie să o auzi mereu.

Lexie puse bolul cu salată pe masă.

— Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza mea. Sunt mulţumită. Am o slujbă, am câţiva prieteni buni, am timp să citesc, să fac jogging şi toate lucrurile care îmi plac.

— Şi nu uita că mă ai şi pe mine.

— Bineînţeles, afirmă Lexie. Cum aş putea să uit asta?

Doris râse satisfăcută şi se întoarse la pregătirea soteului.

Pentru o clipă, se făcu linişte în bucătărie, aşa că Lexie răsuflă uşurată. Cel puţin problema era încheiată şi, slavă Domnului, Doris nu insistase prea mult. „Acum, se gândi Doris, ne putem bucura de o cină agreabilă.“

— Mă gândeam că e destul de arătos, îşi dădu cu părerea Doris.

Lexie nu spuse nimic; în schimb, apucă în grabă două farfurii şi tacâmurile înainte de a se îndrepta spre masă. Poate că era mai bine dacă, pur şi simplu, se făcea că nu o auzise.

— Şi te previn, e mai grozav decât crezi, continuă Doris. Nu e aşa cum îţi închipui tu.

Modul în care o spusese o puse pe gânduri pe Lexie. Mai auzise tonul acela de multe ori în trecut, atunci când dorea să iasă cu prietenii din liceu, numai pentru a o determina pe Doris să o convingă să renunţe să meargă; când dorise să facă o excursie la Miami cu câţiva ani în urmă, pentru a fi întoarsă din drum. În primul caz, prietenii cu care dorise să meargă fuseseră implicaţi într-un accident de maşină; în cel de-al doilea caz, în oraş izbucniseră revolte care se răspândiseră şi în hotelul unde plănuise să stea.

Ştia că, uneori, Doris simţea lucrurile. Nu la fel de mult cum le simţise mama lui Doris. Dar chiar dacă Doris rareori dădea explicaţii suplimentare, Lexie era pe deplin conştientă că mereu intuia ce se întâmpla.

 

Ignorând total faptul că liniile telefonice bâzâiau peste tot în timp ce lumea discuta despre prezenţa sa în oraş, Jeremy stătea în pat, sub pături, urmărind ştirile locale, în timp ce aştepta buletinul meteo, dorind să-şi fi urmat impulsul iniţial şi să-şi fi luat cameră la alt hotel. Nu avea nicio îndoială că dacă ar fi procedat astfel, n-ar mai fi fost înconjurat de munca manuală a lui Jed, care îl băga în sperieţi.

Era evident că omul avea timp berechet.

Şi o mulţime de cartuşe. Sau alice. Sau cine ştie ce folosea să ucidă toate animalele astea. În camera sa erau douăsprezece creaturi; cu excepţia unui al doilea urs împăiat, îi ţineau de urât toate exemplare reprezentative ale speciilor din Carolina de Nord. Fără îndoială Jed ar fi inclus şi un urs dacă ar fi avut unul în plus.

Altfel, încăperea nu era foarte rea, atâta timp cât nu spera să-şi conecteze laptopul la internet, să încălzească camera fără să facă focul în şemineu, să comande mâncarea în cameră, să urmărească televiziunea prin cablu sau măcar să formeze un număr la un telefon cu butoane. De când nu mai văzuse un telefon cu disc? De zece ani? Până şi mama sa făcuse concesii lumii moderne în privinţa asta.

Dar nu şi Jed. În niciun caz. Dragul de Jed avea în mod clar propriile idei despre ceea ce era important în domeniul cazării pentru oaspeţii săi.

Dacă exista un singur lucru plăcut legat de cameră, era veranda acoperită din spate, frumoasă şi cu vedere spre râu. Exista chiar şi un balansoar, aşa că Jeremy se gândi să stea afară un timp, până când îşi aduse aminte de şerpi. Ceea ce îl făcu să se întrebe despre ce fel de neînţelegere vorbise Gherkin. Nu-i plăcuse cum sunase. Ar fi trebuit efectiv să pună mai multe întrebări, la fel cum ar fi trebuit să întrebe unde putea găsi nişte lemne de foc prin preajmă. Locul acela era rece ca gheaţa, dar avea bănuiala ciudată că Jed n-ar răspunde la telefon dacă ar încerca să sune la birou să întrebe. Şi în plus, Jed îl înspăimânta.

Exact atunci, meteorologul apăru la ştiri. Încercând să înfrunte frigul, Jeremy sări din pat să dea volumul mai tare. Mişcându-se cât mai repede posibil, potrivi butonul tremurând şi pe urmă plonjă înapoi sub pături.

Meteorologul fusese imediat înlocuit de reclame. Era de aşteptat.

Se întrebase dacă ar fî cazul să se îndrepte spre cimitir, dar dorea să afle dacă urma să fie ceaţă. Dacă nu, avea să se odihnească. Fusese o zi lungă; o începuse în lumea modernă, se întorsese cincizeci de ani în timp şi, în momentul acela, îşi făcea somnul înconjurat de frig şi de moarte. Categoric, nu era ceva ce i se întâmpla în fiecare zi.

Şi, bineînţeles, exista Lexie. Lexie cine-ştie-care-îi-era-numele-de-familie. Lexie misterioasa. Lexie care flirta şi se retrăgea ca apoi să flirteze din nou.

Lexie flirtase, nu? Modul în care continuase să i se adreseze cu „domnul Marsh“? Faptul că pretinsese că l-a evaluat aproape imediat? Comentariul legat de înmormântare? Categoric, flirtase.

„Nu-i aşa?“

Meteorologul apăru din nou, arătând ca un proaspăt absolvent. Tipul n-ar fi putut avea mai mult de douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani şi se afla, fără îndoială, la prima sa slujbă. Avea expresia aceea de dezorientat-dar-entuziast. Dar cel puţin părea competent. Nu se bâlbâia, aşa că Jeremy îşi dădu seama aproape imediat că nu avea să părăsească deloc camera. În decursul nopţii, cerul se aştepta să fie senin şi omul nu pomeni nimic despre o posibilă ceaţă nici a doua zi.

„Era de aşteptat“, îşi zise el.