DOISPREZECE

 

— Omul meu de bază! strigă Alvin în receptor. Te tratează cum se cuvine acolo, în sud?

În ciuda paraziţilor pe care Jeremy îi auzea în telefon, Alvin părea uimitor de bine dispus.

— Mă simt minunat. Am sunat să văd dacă mai vrei să vii să mă ajuţi.

— Deja îmi adun echipamentul, răspunse el parcă cu sufletul la gură. Nate m-a sunat acum o oră şi mi-a povestit totul. Te voi întâlni la Greenleaf astă-seară – Nate a făcut rezervarea. Dar, oricum, avionul meu pleacă în două ore. Şi crede-mă, abia aştept. Câteva zile în plus cu chestia asta şi îmi voi pierde minţile.

— Despre ce vorbeşti?

— N-ai citit ziarele sau n-ai urmărit ştirile la televizor?

— Fireşte. Am pierdut totuşi un număr din Boone Creek Weekly.

— Cum?

— Nu contează, zise Jeremy. Nu e important.

— În orice caz, de când ai plecat a fost o adevărată furtună de zăpadă, îl informă Alvin. Şi mă refer la chestii de Polul Nord, unde chiar şi nasul lui Rudolph este inutil. Manhattanul e practic îngropat. Ai plecat de aici tocmai la timp. De când ai plecat, asta e prima zi când zborurile încep să fie punctuale. A trebuit să trag câteva sfori ca să cumpăr biletul. Cum se poate să nu ştii de asta?

În timp ce Alvin explica, Jeremy bătea pe tastele computerului, apelând la Weather Channel pe internet. Pe harta naţională, partea de nord-est era ca o pătură albă.

„EI P-O-F-T-I-M, se gândi el. Cine şi-ar fi putut închipui?“

— Cred că am fost ocupat, zise el.

— Am impresia că te cam ascunzi, zise Alvin. Dar sper că ea merită osteneala.

— Despre ce vorbeşti?

— Nu încerca să mă tragi în piept. Suntem prieteni, uiţi? Nate e panicat pentru că nu poate să dea de tine, tu n-ai citit ziarele şi n-ai urmărit ştirile. Amândoi ştim ce înseamnă asta. Mereu te comporţi în felul ăsta când cunoşti o persoană nouă.

— Uite, Alvin…

— E drăguţă? Pariez că e minunată, nu? Mereu dai lovitura. Mă îmbolnăveşti.

Jeremy ezită înainte de a răspunde, apoi, în sfârşit, se dădu bătut. Dacă Alvin venea în oraş, afla foarte curând, oricum.

— Da, e drăguţă. Dar nu e ceea ce crezi. Suntem doar prieteni.

— Sunt convins, zise el râzând. Dar există o mică diferenţă între ceea ce consideri tu a fi prieteni şi ceea ce consider eu.

— Nu şi de data asta, zise Jeremy.

— Are o soră? întrebă Alvin fără să ia deloc în seamă comentariul.

— Nu.

— Dar are prietene, nu? Şi nu uita că nu mă interesează cele urâte…

Jeremy simţi că durerea de cap îşi făcea apariţia din nou, aşa că tonul său se îndulci.

— Nu am chef de asta, bine?

La celălalt capăt al firului, Alvin făcu o pauză.

— Hei, ce se întâmplă acolo? întrebă el. Glumesc doar.

— Unele din glumele tale nu sunt amuzante.

— Îţi place de ea, nu? Adică, o placi mult.

— Ţi-am spus că suntem doar prieteni.

— Nu-mi vine să cred. Te îndrăgosteşti.

— Nu, zise Jeremy.

— Hei, amice, te cunosc, aşa că nu încerca să negi. Şi cred că e grozav. Ciudat, dar grozav. Dar din nefericire, trebuie să o scurtez dacă am de gând să prind avionul. Traficul e mizerabil după cum probabil îţi imaginezi. Dar abia aştept să văd femeia care, în sfârşit, te-a îmblânzit.

— Nu m-a îmblânzit, protestă Jeremy. De ce nu mă asculţi?

— Te ascult, zise el. Tocmai aud lucrurile pe care nu le spui.

— Da, mă rog. Când ajungi aici?

— Cred că pe la ora şapte astă-seară. Ne vedem atunci. Şi, apropo, salut-o din partea mea, bine? Spune-i că de-abia aştept să le întâlnesc pe ea şi pe prietena ei…

Jeremy puse capăt convorbirii înainte ca Alvin să aibă ocazia să termine şi, ca să întărească gestul, băgă celularul înapoi în buzunar.

Nu e de mirare că îl ţinu închis în continuare. Trebuie să fi fost o decizie involuntară, una bazată pe faptul că cei doi prieteni ai săi aveau tendinţa de a fi agasanţi câteodată. Mai întâi, Nate, Iepuraşul Duracell în veşnica sa căutare de faimă. Şi pe urmă, Alvin.

Alvin nu avea habar despre ce vorbea Jeremy. Se prea poate să fi fost prieteni, se prea poate să-şi fi petrecut multe seri de vineri holbându-se la femei pe deasupra paharelor de bere, se prea poate să fi discutat despre viaţă ore întregi şi, în adâncul sufletului, se prea poate ca Alvin să fi crezut că avea dreptate. Dar nu avea, pentru că nu putea să aibă.

Faptele, la urma urmei, vorbeau de la sine. În primul rând, Jeremy nu mai iubise o femeie de mulţi ani şi, deşi trecuse mult timp de atunci, îşi mai putea aduce aminte cum se simţise în momentele acelea. Era sigur că ar fi recunoscut senzaţia din nou şi, în mod clar, nu se îndrăgostise. Şi în lumina faptului că tocmai o întâlnise, toată ideea părea absurdă. Până şi mama sa, italiancă, extrem de sentimentală, nu credea că dragostea adevărată putea să înflorească peste noapte. Ca şi fraţii şi cumnatele sale, mama sa nu-i dorea nimic mai mult decât să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie, dar dacă ar apărea la uşa ei şi i-ar spune că întâlnise pe cineva în urmă cu două zile şi că ştia că aceea era persoana potrivită pentru el, mama sa l-ar pocni cu o mătură, ar înjura în italiană şi l-ar târî la biserică fiind convinsă că avea câteva păcate grave pe care trebuia să le mărturisească.

Mama sa cunoştea bărbaţii. Se căsătorise cu unul, crescuse şase băieţi şi avea certitudinea că trecuse prin toate. Ştia exact cum erau bărbaţii înclinaţi să gândească când venea vorba de femei şi, cu toate că se bizuia pe bunul ei simţ mai mult decât pe ştiinţă, socotea cu multă înţelepciune că nu era posibil ca dragostea să apară în două zile. Dragostea putea fi pusă în mişcare repede, dar adevărata dragoste avea nevoie de timp să se transforme în ceva puternic şi de durată. Dragostea însemna, mai presus de toate, angajament şi dăruire şi credinţa că anii petrecuţi alături de o anumită persoană pot crea ceva mai important decât ceea ce ar putea realiza separat cei doi. Şi chiar şi aşa, numai timpul putea demonstra dacă alegerea fusese făcută cu înţelepciune.

Între timp, pasiunea putea surveni aproape instantaneu şi acela era motivul pentru care mama sa l-ar fi pocnit. Pentru ea, descrierea pasiunii era simplă: doi oameni află că sunt compatibili, atracţia creşte, iar vechiul instinct de conservare al speciei moare. Toate astea însemnau că dacă pasiunea era o posibilitate, nu era posibil ca el să o iubească pe Lexie.

În concluzie, asta era situaţia. Cazul era închis. Alvin se înşela. Jeremy avea dreptate şi, încă o dată, adevărul îl eliberase.

Zâmbi cu satisfacţie pe moment, înainte ca fruntea să înceapă să i se rideze.

Şi totuşi…

Mă rog, problema era că nici nu prea simţea pasiunea. Oricum, nu în dimineaţa aceea. Pentru că, mai mult decât dorinţa de a o îmbrăţişa sau a o săruta, îl chinuia, pur şi simplu, nevoia să o vadă din nou. Să-şi petreacă timpul cu ea. Să discute cu ea. Dorea să o vadă făcând ochii mari când el spunea ceva ridicol, dorea să-i simtă mâna pe braţul său cum se întâmplase cu o zi mai înainte. Dorea să o urmărească cum îşi dădea agitată şuviţele de păr după ureche şi să o asculte cum îi povestea despre copilăria ei. Dorea să o întrebe despre visele şi speranţele ei de viitor, să-i cunoască secretele.

Dar nu aceea era partea ciudată. Partea ciudată era că el nu putea să găsească un motiv ascuns pentru impulsurile sale. Recunoştea că n-ar spune nu dacă ea ar dori să se culce cu el, dar chiar dacă nu ar dori, ar fi suficient deocamdată să-şi petreacă timpul cu el.

În adâncul sufletului, avea, pur şi simplu, mare nevoie de un motiv ascuns. Deja luase decizia că nu o va mai pune niciodată pe Lexie în situaţia în care o pusese noaptea trecută. Îşi imagina că Lexie avusese nevoie de mult curaj ca să spună ceea ce spusese. Mai mult curaj decât avea el. La urma urmei, în cele două zile cât se văzuseră, el nici măcar nu fusese în stare să-i spună că mai fusese căsătorit.

Dar dacă nu putea fi dragoste şi nu simţea nici pasiune, atunci ce era? Simpatie? Îi plăcea de ea? Bineînţeles că o plăcea, dar nici cuvântul acela nu prea cuprindea sentimentele sale. Era cam prea… vag şi lipsit de precizie. Oamenilor le plăcea îngheţata. Oamenilor le plăcea să se uite la televizor. Nu însemna nimic, dar nu reuşea să explice de ce, pentru prima oară, simţea impulsul de a spune altcuiva adevărul despre divorţul său. Fraţii şi părinţii săi nu ştiau adevărul. Dar, fără un motiv anumit, nu se putea debarasa de conştientizarea faptului că dorea ca Lexie să afle şi, exact în clipa aceea, Lexie nu era de găsit.

 

Două minute mai târziu, când telefonul lui Jeremy sună, recunoscu numărul de pe ecranul celularului. Deşi nu dorea, ştia că trebuia să răspundă, căci altfel omului îi plesnea probabil vreo arteră.

— Alo, zise Jeremy. Ce se întâmplă?

— Jeremy! strigă Nate. Jeremy abia reuşea să-l audă din cauza paraziţilor. Veşti importante! Nu-ţi vine să crezi cât de ocupat am fost. A fost un balamuc! Am aranjat o teleconferinţă cu ABC la ora două!

— Grozav, zise el.

— Aşteaptă. Nu te aud. Recepţia e îngrozitoare.

— Regret…

— Jeremy! mai eşti pe fir? Nu te mai aud!

— Da, Nate. Sunt aici…

— Jeremy? strigă Nate neatent la răspunsul său. Ascultă, dacă mă mai auzi, trebuie să foloseşti un telefon public şi să mă suni. La ora două! De telefonul ăsta depinde cariera ta! De telefonul ăsta depinde tot viitorul tău!

— Da, am înţeles.

— Ah, e ridicol, zise el aproape ca şi cum ar fi vorbit cu sine. Nu pot să aud nimic din ce spui. Apasă pe un buton dacă ai înţeles tot ce am spus.

Jeremy apăsă pe butonul 6.

— Splendid! Fantastic! Ora două! Şi fii tu însuţi! În afară de partea sarcastică, adică. Oamenii aceştia par foarte corecţi…

Jeremy închise telefonul întrebându-se cât timp îi va lua lui Nate să realizeze că el nu mai era pe fir.

 

Jeremy rămase într-o aşteptare lungă.

Se plimbă prin bibliotecă, trecu pe lângă biroul lui Lexie şi se uită pe furiş pe fereastră după maşina ei, simţind o senzaţie crescândă de nelinişte pe măsură ce minutele treceau. Era doar o presimţire, dar nimic legat de absenţa ei din dimineaţa aceea nu părea în ordine. Cu toate acestea, făcea tot posibilul să se convingă de contrariu… Îşi spunea că avea să vină în cele din urmă, aşa că mai târziu probabil avea să râdă de presimţirile sale ridicole. Totuşi, odată cercetarea încheiată – doar dacă nu mai găsea vreo anecdotă în vreunul dintre jurnale, pe care nu o parcursese în întregime – nu era sigur ce să mai facă.

Greenleaf era departe şi nu dorea să-şi petreacă acolo mai mult timp decât era obligat, chiar dacă începea să-i placă agăţătoarele pentru prosop. Alvin ajungea abia spre seară şi ultimul lucru pe care îl dorea era să hoinărească prin oraş, unde putea fi încolţit de primarul Gherkin. Nu dorea însă nici să-şi piardă vremea fără rost prin bibliotecă toată ziua.

Dorea cu adevărat ca Lexie să fi fost un pic mai concretă în biletul ei în legătură cu momentul întoarcerii. Sau cel puţin să fi scris unde plecase. Nu înţelese biletul nici după ce îl citi a treia oară. Lipsa de amănunte fusese o scăpare sau o făcuse intenţionat? Niciuna din posibilităţi nu-l făcea să se simtă mai bine. Trebuia să iasă de acolo; îi era greu să nu-şi imagineze tot ce putea fi mai rău.

După ce îşi adună lucrurile, coborî şi se opri la recepţie. Voluntara mai în vârstă avea faţa ascunsă într-o carte. Stând în faţa ei, Jeremy îşi drese glasul. Când ea îşi ridică privirea, radia.

— Domnul Marsh! zise ea. Te-am văzut intrând mai devreme, dar păreai preocupat, aşa că te-am lăsat în pace. Cu ce te pot ajuta?

Jeremy îşi potrivi însemnările sub braţ, încercând să pară cât mai nepăsător.

— Ştii unde este domnişoara Darnell? Am găsit un bilet în care scria că e plecată şi mă întrebam când ar putea să se întoarcă.

— Asta-i ciudat, zise ea, era aici când am venit. Îşi verifică repede calendarul de pe birou. Nu are nicio întâlnire programată şi nu văd nici alte întâlniri. Ai verificat în biroul ei? Poate că s-a încuiat înăuntru. Mai face asta când se adună prea multă treabă.

— Am verificat, zise el. Ştii dacă din întâmplare are un telefon celular unde pot să dau de ea?

— Nu are – ştiu sigur. Mi-a spus că atunci când e liberă, ultimul lucru pe care îl doreşte este ca cineva să o găsească.

— În sfârşit… mulţumesc, oricum.

— Mai pot să te ajut cu ceva?

— Nu, zise el. Aveam nevoie de ajutorul ei pentru articolul meu.

— Îmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult.

— Nicio problemă.

— Te-ai gândit să verifici la Herbs? S-ar putea să o ajute pe Doris să pună lucrurile în ordine pentru weekend. Sau poate că s-a dus acasă. Cu Lexie nu poţi niciodată să prevezi ceva. Am învăţat să nu rămân surprinsă de lucrurile pe care le face.

— Mulţumesc, oricum. Dar dacă va veni, vrei să-i spui că am căutat-o?

Simţindu-se mai neliniştit ca niciodată, Jeremy părăsi biblioteca.

 

Înainte de a se îndrepta spre Herbs, Jeremy trecu pe la casa lui Lexie observând perdelele trase la fereastră şi faptul că maşina nu era acolo. Cu toate că locul nu avea nimic ieşit din comun, avu din nou impresia de ceva oarecum în neregulă, ceea ce făcu ca neliniştea să se accentueze pe măsură ce se înapoia pe acelaşi drum spre oraş.

Năvala matinală la Herbs se potolise, aşa că restaurantul era în perioada de pauză dintre micul dejun şi prânz, când lucrurile erau puse în ordine după aglomeraţia dinainte şi se făceau pregătirile pentru următoarea. Personalul întrecea ca număr clienţii rămaşi, patru la unu, aşa că avu nevoie doar de o clipă ca să înţeleagă că Lexie nu era nici acolo. Rachel ştergea o masă şi, când îl zări, flutură un prosop.

— ’Neaţa, scumpule, zise ea, apropiindu-se. E cam târziu, dar sunt sigură că putem încropi un mic dejun dacă ţi-e foame.

Jeremy îşi băgă cheile în buzunar.

— Nu, mulţumesc, zise el. Nu mi-e prea foame. Dar nu ştii cumva dacă Doris e pe aici? Aş vrea să discut cu ea dacă are o clipă liberă.

— Ai revenit din nou la ea, eh? Ea zâmbi şi făcu semn cu capul peste umăr. E în spate. O să-i spun că eşti aici. Şi apropo, a fost o petrecere în toată regula seara trecută. Lumea a discutat toată dimineaţa, iar primarul a trecut pe aici să vadă dacă ţi-ai revenit. Cred că a fost dezamăgit că nu erai aici.

— Mi-a plăcut.

— Vrei nişte cafea sau ceai cât aştepţi?

— Nu, mulţumesc, răspunse el.

Rachel dispăru în spate şi, peste o clipă, îşi făcu apariţia Doris, ştergându-şi mâinile de şort. Obrajii îi erau mânjiţi de aluat, dar chiar şi de la distanţă, Jeremy îi zări pungile de sub ochi, dând impresia că se deplasa mai încet decât de obicei.

— Scuză-mă că arăt aşa, zise ea gesticulând. M-ai prins cu mâinile în aluat. Seara trecută mi-a întârziat puţin pregătirile pentru weekend, aşa că o să-mi ia ceva timp să pun la punct treburile înainte de aglomeraţia de mâine.

Amintindu-şi ce îi spusese Lexie, Jeremy întrebă:

— Câţi oameni aştepţi în acest weekend?

— Cine ştie? zise ea. De obicei, două sute vin pentru tur, uneori puţin mai mulţi. Primarul spera să se apropie de o mie pentru turul de anul ăsta, dar pentru mine e mereu dificil să ghicesc câţi vor veni pentru micul dejun şi prânz.

— Dacă primarul are dreptate, e într-adevăr o creştere spectaculoasă anul acesta.

— Păi, eu iau partea bună a calculului său. Tom are tendinţa de a fi excesiv de optimist, dar ajunge să creeze o stare de urgenţă pentru a pregăti totul la timp. Şi, în plus, chiar dacă nu participă la tur, oamenilor le place să vină la parada de sâmbătă. Adepţii Shrine{16} vor fi aici făcând zgomot cu maşinile lor şi, îţi dai seama, copiii adoră să-i vadă. Şi, anul acesta, va fi şi o grădină zoologică unde copiii se vor putea apropia de animale, ceea ce e o noutate.

— Pare a fi grozav.

— Ar fi şi mai grozav dacă n-ar fi în toiul iernii. Festivalul Pamlico atrage mereu foarte multă lume, dar asta e în iunie, iar noi organizăm, de obicei, unul dintre acele parcuri de distracţie ambulante în weekendul ăsta. Astea sunt weekenduri care pot îmbogăţi sau ruina o afacere. Mă refer la efort. Am trecut prin asta cam de zece ori.

El zâmbi.

— Viaţa de aici nu încetează să mă uimească.

— Nu o critica sever până când nu încerci. Am ciudatul sentiment că ţi-ar plăcea aici.

Îi spuse asta ca şi cum l-ar fi pus la încercare, iar el nu era foarte sigur cum să răspundă. În spatele lor, Rachel făcea ordine pe o masă în timp ce îndruga verzi şi uscate cu bucătăreasa care se afla la celălalt capăt al încăperii. Amândouă râdeau de ceva sau de ceea ce spusese una din ele.

— Dar, oricum, zise Doris scoţându-l din încurcătură, îmi pare bine că ai trecut pe aici. Lexie mi-a spus că ţi-a povestit despre caietul meu. M-a avertizat că probabil nu vei crede niciun cuvânt din el, dar eşti bine-venit să te uiţi prin el dacă vrei. Este în biroul mei din spate.

— Aş vrea, zise el. Lexie mi-a spus că ai ţinut o evidenţă.

— Am făcut tot ce-am putut. Probabil că nu corespunde standardelor tale, dar, pe de altă parte, nu mi-am imaginat niciodată că-l va mai citi şi altcineva în afară de mine.

— Sunt convins că voi fi uimit. Dar fiindcă veni vorba de Lexie, e în parte motivul pentru care am venit. Ai văzut-o pe aici? Nu era la bibliotecă azi.

Ea dădu din cap aprobator.

— A trecut pe la mine azi-dimineaţă. De aceea am adus caietul. Mi-a spus că aţi văzut luminile noaptea trecută.

— Le-am văzut.

— Şi?

— Erau uimitoare, dar, aşa cum ai spus, nu erau fantome.

Ea îl privi mulţumită.

— Şi înţeleg că deja ai descifrat totul, altfel nu te-ai afla aici.

— Aşa cred.

— Bravo, zise ea. Făcu semn peste umăr. Îmi pare rău că nu pot să stau de vorbă acum, dar sunt cam ocupată, aşa că dă-mi voie să-ţi aduc caietul. Cine ştie, poate că vei dori să scrii un articol despre puterile mele uimitoare.

— Nu se ştie niciodată, zise el. E posibil.

În timp ce Jeremy o urmărea cum dispărea în bucătărie, se gândea mirat la conversaţia lor. Fusese cât se poate de amabilă, dar, în mod curios, impersonală. Şi observase că Doris nu răspunsese de fapt la întrebarea sa despre locul unde se afla Lexie. Nici măcar nu riscase o presupunere ceea ce părea să sugereze că – dintr-un motiv sau altul – considerase deodată subiectul interzis. Ceea ce nu era bine. Îşi ridică privirea ca să o vadă apropiindu-se din nou. Avea acelaşi zâmbet amabil ca mai înainte, dar de data asta îi provocă o senzaţie de slăbiciune în stomac.

— Dacă ai vreo întrebare legată de acesta, zise ea înmânându-i caietul, nu ezita să mă suni. Şi eşti liber să faci copii dacă vrei, dar să îl aduci înapoi înainte de a pleca, înseamnă foarte mult pentru mine.

— Aşa voi face, promise el.

Ea rămase tăcută în faţa lui, iar Jeremy avu impresia că acela era stilul ei de a-l anunţa că discuţia lor se încheiase. El, pe de altă parte, nu era pregătit să renunţe atât de uşor.

— Ah, încă ceva, zise el.

— Da?

— Ar fi bine dacă i-aş înapoia caietul lui Lexie? Dacă din întâmplare aş vedea-o azi?

— E perfect, zise ea. Dar şi eu voi fi aici, pentru orice eventualitate.

Când pricepu ce spunea de fapt, senzaţia de slăbiciune din stomac i se accentuă.

— A zis ceva despre mine? întrebă el. Când ai văzut-o azi-dimineaţă?

— Nu prea. Totuşi, a spus că probabil vei trece pe aici.

— Părea în ordine?

— Lexie, începu ea rar, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu grijă, e greu de descifrat uneori, aşa că nu sunt sigură că pot să-ţi răspund la întrebarea asta. Dar sunt convinsă că se va simţi bine, dacă asta-i ceea ce întrebi.

— Era supărată pe mine?

— Nu, asta pot să-ţi spun sigur. Categoric nu era supărată.

Aşteptând mai multe amănunte, Jeremy nu spuse nimic. În tăcere, Doris respiră adânc. Pentru prima oară de când se întâlniseră, el îşi dădu seama de adevărata ei vârstă, observându-i ridurile din jurul ochilor.

— Îmi placi, Jeremy, şi tu ştii lucrul ăsta, zise ea cu voce joasă. Dar îmi pretinzi răspunsuri imediate. Ceea ce trebuie să înţelegi este că am anumite îndatoriri şi mai ales faţă de Lexie.

— Ceea ce înseamnă că…? întrebă el simţind cum i se usca gâtul.

— Înseamnă că ştiu ce vrei şi ce întrebi, dar nu pot răspunde întrebărilor tale. Pot să-ţi spun doar că dacă Lexie ar dori ca tu să ştii unde este, ţi-ar fi spus ea.

— O s-o mai văd? Înainte de a pleca?

— Nu ştiu, zise ea. Cred că asta depinde de ea.

Cu acel comentariu, mintea sa începu să priceapă faptul că ea dispăruse de-adevăratelea.

— Nu înţeleg de ce se comportă în felul acesta, zise el.

Ea zâmbi trist.

— Ba da, zise ea. Cred că înţelegi.

 

Lexie plecase.

Ca un ecou, cuvintele continuau să se repete. În spatele volanului, în drum spre Greenleaf, Jeremy încerca să judece faptele la rece. Nu era cuprins de panică. Nu se panica niciodată. Indiferent cât de furios se simţea, indiferent cât de mult dorise să stăruie pe lângă Doris pentru informaţii despre locul unde putea fi Lexie sau despre starea ei de spirit, pur şi simplu îi mulţumise pentru ajutor şi pornise spre maşină ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la nimic altceva.

Şi, în plus, îşi reamintea, nu exista niciun motiv de panică. De fapt, lui Lexie nu i se întâmplase nimic îngrozitor. Totul se reducea doar la simplul fapt că ea nu dorea să-l mai vadă. Poate că ar fi trebuit să prevadă că aşa se va întâmpla. Se aştepta la prea mult, chiar şi atunci când ea îi arătase destul de clar de la bun început că nu era interesată.

Clătină din cap socotind că nu era surprinzător faptul că plecase. Pe cât de modernă era în unele privinţe, pe atât de tradiţionalistă era în altele şi probabil că era dezgustată de perspectiva de a avea de-a face cu trucurile lui previzibile. Fusese mai simplu să părăsească oraşul decât să-şi explice motivele unuia ca el.

Deci în ce stadiu se afla? Fie că ea se întorcea, fie că nu. Dacă s-ar întoarce nu era nicio problemă. Dar dacă nu… atunci, lucrurile începeau să se complice. El putea să nu facă nimic şi să accepte hotărârea ei sau putea încerca să-i dea de urmă. Un lucru la care se pricepea era să dea de oameni. Folosind documente publice, conversaţii prieteneşti şi site-urile adecvate pe web, învăţase cum să urmărească o pistă sau un indiciu până la uşa cuiva. Se îndoia totuşi că ceva din toate astea ar fi ajutat. La urma urmei, ea îi oferise deja răspunsul de care avea nevoie, aşa că era convins că ştia unde plecase. Ceea ce însemna că putea rezolva problema în orice mod dorea.

Firul gândurilor i se întrerupse din nou.

Problema era că acel fapt nu prea îl ajuta în privinţa lucrurilor pe care trebuia să le facă. Îşi reaminti că avea o teleconferinţă în doar câteva ore, una cu repercusiuni importante pentru cariera sa şi, dacă ar pleca în căutarea lui Lexie în clipa aceea, se îndoia că ar reuşi să găsească un telefon public atunci când va fi nevoie. Alvin avea să sosească mai târziu, în seara aceea – probabil ultima dintre serile cu ceaţă – şi cu toate că Alvin putea să filmeze singur, a doua zi trebuiau să lucreze împreună. Ca să nu mai amintim că i-ar fi prins bine un pui de somn, îl aştepta încă o noapte lungă şi îşi simţea până şi oasele obosite.

Pe de altă parte, nu dorea ca totul să se termine în felul acesta. Dorea să o vadă pe Lexie, trebuia să o vadă. O voce interioară îl avertiza să nu lase emoţiile să-i conducă acţiunile şi, raţional, nu prea vedea cum ar fi ieşit ceva bun dacă el colinda în căutarea ei. Chiar dacă o găsea, probabil că ea l-ar ignora sau, mai rău, l-ar găsi respingător. Şi între timp, Nate ar avea un atac de apoplexie, Alvin ar fi împotmolit şi furios, iar articolul şi cariera lui ar putea să se îndrepte spre dezastru.

În final, decizia veni simplu. Trăgând maşina în faţa casei de la Greenleaf, se aprobă de unul singur. Dată fiind situaţia, alegerea sa era evidentă. La urma urmei, nu-şi petrecuse ultimii cincisprezece ani folosind logica şi ştiinţa fără să înveţe ceva pe parcurs.

Tot ce-i rămânea de făcut în clipa aceea era să împacheteze.