ŞAPTE

 

Jeremy îşi petrecuse restul dimineţii aplecat asupra unui morman de cărţi şi asupra celor două articole pe care le găsise Lexie. Primul, scris în 1958 de un profesor de folclor de la Universitatea Carolina de Nord şi publicat în Journal of the South, părea să fie un răspuns la prezentarea legendei făcută de A.J. Morrison. Articolul folosea câteva citate din lucrarea lui Morrison, rezuma legenda şi relata şederea profesorului în cimitir în decursul unei săptămâni, în patru seri, observase luminile. Părea să fi făcut cel puţin o încercare preliminară pentru a afla cauza: ţinuse seama de numărul caselor din zonă (existau optsprezece case la mai puţin de un kilometru şi ceva de cimitir şi, interesant, niciuna pe dealul Riker) şi îşi notase şi numărul de maşini care trecuseră într-un interval de două minute de la apariţia luminilor. În două cazuri, perioada fusese mai scurtă de un minut. În celelalte două, nu trecuse nicio maşină, ceea ce părea să elimine posibilitatea ca farurile să fie sursa „fantomelor“.

Al doilea articol era doar cu puţin mai informativ. Publicat într-un număr din 1969 a unei reviste modeste, Coastal Carolina, care îşi încetase apariţia în 1980, articolul relata faptul că cimitirul se scufunda şi atrăgea atenţia asupra pericolului apărut. Autorul mai amintea de legendă şi de vecinătatea dealului Riker şi, cu toate că nu văzuse luminile (vizitase locul în timpul lunilor de vară), se inspirase serios din relatările martorilor oculari înainte de a face supoziţii vehiculând câteva posibilităţi, pe care Jeremy le luase deja în considerare.

Prima era vegetaţia uscată care uneori izbucnea în flăcări, degajând vapori cunoscuţi sub denumirea de gaz de mlaştină. Într-o zonă de coastă ca aceea, Jeremy îşi dădea seama că ideea nu putea fi total respinsă, deşi o considera puţin probabilă, de vreme ce luminile apăreau în nopţile reci şi ceţoase. Mai puteau fi „lumini de cutremur“, adică sarcini atmosferice electrice generate de deplasarea şi măcinarea rocilor din adâncul pământului. Se avansa din nou teoria cu farurile maşinilor, ca şi ipoteza luminii stelare refractată şi fosforescenţa, adică o incandescenţă fosforescentă emisă de anumite ciuperci de pe lemnul putrezit. Se mai nota că şi algele puteau fi fosforescente. Autorul chiar amintea posibilitatea efectului Novaia Zemlea, caz în care razele de lumină sunt deviate de straturi adiacente de aer la temperaturi diferite şi par să strălucească. Prezentând o ultimă posibilitate, autorul concluziona că putea fi focul Sf. Elmo, care este creat de descărcările electrice care au loc în timpul furtunilor cu trăsnete, atrase de obiectele cu vârf ascuţit.

Cu alte cuvinte, autorul era de părere că puteau fi orice.

Deşi neconcludent, articolul îl ajuta pe Jeremy să-şi limpezească gândurile. După părerea sa, luminile aveau legătură doar cu geografia. Dealul din spatele cimitirului părea să fie cel mai înalt punct din împrejurimi, iar cimitirul care se scufunda făcea ceaţa mai compactă în zona aceea. Cu alte cuvinte, doar lumină refractată sau reflectată.

Trebuia doar să stabilească precis sursa şi, pentru asta, era necesar să identifice momentul când luminile fuseseră observate prima dată. Nu cu aproximaţie, ci o dată exactă, ca mai apoi să poată determina ce se petrecea în oraş în vremea aceea. În cazul în care, în acea perioadă, oraşul ar fi trecut printr-o schimbare dramatică – un proiect nou de construcţie, o fabrică nouă sau ceva în acest sens – era posibil să descopere cauza. Sau dacă ar vedea luminile – dar nu se bizuia pe asta – sarcina lui ar fi şi mai simplă. Dacă luminile ar apărea la miezul nopţii, de exemplu, şi n-ar vedea nicio maşină în trecere, atunci ar putea cerceta zona urmărind amplasarea caselor locuite care aveau lămpi la ferestre, apropierea şoselei sau poate chiar navigaţia pe râu. Bărcile, bănuia el, erau o posibilitate, dar numai dacă erau destul de mari.

După ce trecuse pentru a doua oară prin vraful de cărţi, îşi făcu însemnări suplimentare în privinţa schimbărilor survenite în oraş de-a lungul anilor, punând accent pe transformările de la începutul secolului.

Cu trecerea orelor, lista se îmbogăţea. Pe la începutul secolului XX, existase o perioadă prosperă pentru apariţia locuinţelor mici care durase din 1907 până în 1914, în timpul căreia se dezvoltase partea de nord a oraşului. Micul port se lărgise în 1910, din nou în 1916 şi încă o dată în 1922; exploatarea minieră se extinsese odată cu minele de fosfor şi carierele de piatră. Calea ferată se înfiinţase în 1898 şi, în diferite zone ale districtului, continuaseră lucrări pentru construirea de linii ferate terminus până în 1912. În 1904, se încheiase construcţia unei estacade peste râu, iar din 1908 până în 1915 fuseseră construite trei întreprinderi importante: o fabrică de textile, o mină de fosfor şi o fabrică de hârtie. Din cele trei, doar fabrica de hârtie mai era în funcţiune – fabrica de textile se închisese în urmă cu patru ani, iar mina, în 1987 – astfel încât putea să le elimine pe celelalte două ca posibile cauze.

Îşi verifică datele din nou să se asigure că erau corecte şi ordonă cărţile ca Lexie să le poată pune pe rafturi. Se lăsă pe spătarul scaunului, îşi dezmorţi trupul şi aruncă o privire spre ceas. Deja se apropia amiaza. Una peste alta, socoti că trecuseră câteva ore bune, aşa că se uită peste umăr la uşa deschisă din spatele său.

Lexie nu revenise să vadă ce face. Într-un fel, îi plăcea faptul că nu reuşea să o descifreze şi, pentru o clipă, îşi dori ca ea să locuiască în marele oraş sau măcar într-un loc oarecare lângă marele oraş. Ar fi fost interesant să vadă modul în care lucrurile ar fi putut evolua între ei. O clipă mai târziu, ea intră pe uşă.

— Bună, îl salută Lexie. Cum merge?

Jeremy se întoarse.

— Bine. Mulţumesc.

Ea îşi puse repede jacheta.

— Ascultă, mă gândeam să ies să iau prânzul, aşa că mă întrebam dacă ai vrea să-ţi aduc ceva.

— Te duci la Herbs? întrebă el.

— Nu. Dacă la micul dejun ţi s-a părut aglomerat, ar trebui să vezi cum e la prânz. Dar aş putea să iau ceva la pachet când mă întorc.

El ezită doar o clipă.

— N-ar fi mai bine dacă aş veni cu tine? Ar fi cazul să-mi dezmorţesc picioarele. Am stat aici toată dimineaţa, aşa că mi-ar plăcea să văd locuri noi. Poate că ai putea să-mi arăţi ce e prin jur. Făcu o pauză. Adică, dacă nu e nicio problemă.

Era pe punctul de a-l refuza, dar îşi aminti vorbele lui Doris şi mintea i se tulbură. „Ar fi bine sau n-ar fi?“ În ciuda propriilor păreri – „mulţumesc foarte mult pentru asta, Doris“ – zise:

— Sigur. Dar am la dispoziţie numai o oră după care trebuie să mă întorc, aşa că nu ştiu cât de mult te pot ajuta.

El păru aproape la fel de surprins ca şi ea, se ridică în picioare şi o urmă pe uşă.

— Oricum ar fi, e în regulă, zise el. Mă ajută să umplu golurile, îţi dai seama. Este important să ştiu ce se întâmplă într-un loc ca acesta.

— În orăşelul nostru monoton, adică?

— N-am zis că e monoton. Sunt cuvintele tale.

— Mda. Dar sunt gândurile tale, nu ale mele. Eu iubesc locul ăsta.

— Sunt convins, consimţi el. Altfel, de ce ai trăi aici?

— Pentru că nu e New York City, în primul rând.

— Ai fost acolo?

— Am locuit în Manhattan. Pe West Sixty-ninth.

Jeremy aproape se împiedică.

— La numai câteva străzi de casa mea.

Ea zâmbi.

— Ce mică-i lumea, nu?

Pentru că mergea repede, Jeremy se străduia să ţină pasul cu ea în timp ce se apropiau de scări.

— Glumeşti, nu?

— Deloc, zise ea. Am locuit acolo cu prietenul meu aproape un an. El lucra pentru Morgan Stanley, în timp ce eu lucram la biblioteca Universităţii New York.

— Nu-mi vine să cred…

— Ce anume? Că am locuit în New York şi am plecat? Sau că am locuit în apropierea ta? Sau că am locuit cu prietenul meu?

— Toate astea, zise el. Nimic. Nu sunt sigur.

Încerca să aprofundeze ideea acelei bibliotecare dintr-un mic oraş care locuise în apropierea sa.

Observându-i expresia, ea simţi nevoia să râdă.

— Sunteţi toţi la fel, ştii asta? zise ea.

— Cine?

— Oamenii care locuiesc în oraşele mari. Vă trăiţi viaţa imaginându-vă că nu există niciun loc în lume la fel de special precum New Yorkul şi că niciun alt loc nu are ceva de oferit.

— Ai dreptate, recunoscu Jeremy. Dar asta doar pentru că restul lumii păleşte prin comparaţie.

Aruncându-i o privire, ea făcu o faţă care, în mod evident, spunea: „Sper că n-ai zis ceea ce mi s-a părut mie că ai zis, nu?“

El ridică din umeri făcând pe nevinovatul.

— Adică, haide… Greenleaf Cottages nu e tocmai Four Seasons sau Plaza, nu? Cel puţin trebuie să recunoşti asta.

Ea se supără din cauza atitudinii lui încrezute şi începu să meargă şi mai repede. Chiar atunci, decise că Doris nu-şi dădea seama despre ce vorbea.

Jeremy totuşi nu se lăsă.

— Haide… recunoaşte. Ştii că am dreptate, nu?

În momentul acela, ajunseseră la uşa din faţă a bibliotecii, iar el îi deschise pentru ea. În spatele lor, femeia mai în vârstă care lucra în hol îi urmărea cu atenţie. Lexie se abţinu până când ieşi pe uşă şi apoi se întoarse spre el.

— Oamenii nu trăiesc în hoteluri, se repezi ea. Oamenii trăiesc în comunităţi. Şi asta avem noi aici. O comunitate. Un loc unde oamenii se cunosc şi au grijă unii de ceilalţi. Unde copiii se pot juca afară până seara şi nimeni nu-şi face griji din cauza necunoscuţilor.

Jeremy ridică mâinile.

— Ei, zise el, nu mă înţelege greşit. Iubesc comunităţile. Am crescut într-o comunitate. Cunoşteam fiecare familie din apropiere după nume, pentru că toţi locuiau acolo de mulţi ani. Unii dintre ei încă mai locuiesc, deci crede-mă, ştiu exact cât de important e să ajungi să-ţi cunoşti vecinii şi cât de important este pentru părinţi să ştie ce fac odraslele lor şi cu cine îşi petrec timpul. Cam aşa s-a întâmplat în cazul meu. Chiar şi atunci când veneam din an în Paşte, vecinii erau cu ochii pe noi. Părerea mea e că la fel stau lucrurile şi în New York City, depinde unde locuieşti. Sigur, dacă vei locui în cartierul meu, peste tot o să întâlneşti o mulţime de tineri pentru care contează în primul rând cariera. Dar vizitează Park Slope în Brooklyn sau Astoria în Queens şi vei vedea tineri plimbându-se prin parcuri, jucând baschet sau fotbal şi făcând aproape aceleaşi lucruri pe care le fac puştii de aici.

— De parcă te-ai gândit vreodată la asemenea lucruri.

În clipa în care îl dojeni pe Jeremy, regretă asprimea din tonul ei. Cu toate acestea, el păru netulburat.

— M-am gândit, zise el. Şi crede-mă, dacă aş avea copii, n-aş locui acolo unde locuiesc. Am o grămadă de nepoţi şi nepoate care trăiesc la oraş şi fiecare dintre ei locuieşte într-un cartier cu mulţi alţi copii şi oameni care veghează asupra lor. În multe privinţe, seamănă mult cu locul acesta.

Ea nu spuse nimic, întrebându-se dacă el spunea adevărul.

— Ascultă, spuse el împăciuitor, eu nu încerc să mă iau la ceartă. Spun doar că puştii sunt în siguranţă atâta timp cât părinţii se implică, indiferent unde locuiesc. Nu cred că oraşele deţin monopolul asupra valorilor. Adică, sunt convins că dacă aş face nişte săpături, aş descoperi şi aici nenumăraţi puşti care au necazuri. Copiii rămân copii, indiferent unde trăiesc. Zâmbi, încercând să sugereze că nu luase ca pe o ofensă ceea ce zisese ea. Şi în plus, nu sunt tocmai sigur cum am ajuns să discutăm despre copii, totuşi. Din acest moment, promit să nu mai amintesc de nimic. Tot ce încercam să spun era că am fost surprins că ai locuit în New York doar la câteva străzi de mine. Făcu o pauză. Pace?

Ea îl privi stăruitor, înainte ca, în sfârşit, să se destindă. Poate că avea dreptate. De fapt, ştia că avea dreptate. Şi îşi dădu seama că ea fusese cea care exagerase. Ideile confuze pot face o persoană să acţioneze astfel. Cum de ajunsese în situaţia asta?

— Pace, consimţi ea în cele din urmă. Cu o condiţie.

— Care?

— Să conduci tu. Eu nu am venit cu maşina.

El păru uşurat.

— Să-mi găsesc cheile.

 

Pentru că nici unuia din ei nu-i era foarte foame, Lexie îl conduse pe Jeremy spre o băcănie mică, de unde se întoarse câteva minute mai târziu cu o cutie de biscuiţi, nişte fructe proaspete, diverse feluri de brânză şi două sticle de suc.

În maşină, Lexie aşeză cumpărăturile la picioare.

— Ai vrea să vezi ceva anume? întrebă Lexie.

— Dealul Riker. Există un drum care duce spre vârf?

Ea aprobă dând din cap.

— Nu prea seamănă a drum. Iniţial, a fost folosit pentru exploatarea forestieră, dar acum e folosit în special de vânătorii de cerbi. Este un drum accidentat, nu ştiu dacă vrei să-ţi duci maşina până sus.

— Nicio problemă. Este închiriată. Şi în plus, m-am obişnuit cu drumurile proaste de pe aici.

— Perfect, zise ea, dar să nu zici că nu te-am avertizat.

Fără să vorbească prea mult, ieşiră din oraş, trecând pe lângă cimitirul Cedar Creek şi peste un pod mic. Curând, pe ambele părţi ale drumului îşi făcură apariţia pâlcuri tot mai dese de copaci. Cerul albastru lăsase loc unei întinderi cenuşii care îi amintea lui Jeremy de după-amiezile de iarnă din nordul îndepărtat. Din când în când, stoluri de grauri se năpusteau în zbor pe lângă maşină, în acelaşi ritm, parcă legate între ele de fire invizibile.

Lexie se simţea stânjenită de tăcere, aşa că începu să descrie zona: proiecte imobiliare care nu se realizaseră niciodată, nume de arbori, Cedar Creek pe care îl puteau vedea prin pădurea deasă. Dealul Riker se contura spre stânga, întunecat şi ameninţător în lumina slabă.

Jeremy mai mersese pe drumul acela după ce plecase cu o zi înainte de la cimitir şi cotise cam pe acolo. Trebuia să mai aştepte puţin, îşi dădu el seama, pentru că ea îi spuse să cotească la următoarea intersecţie, de unde drumul părea să facă o buclă spre partea din spate a dealului Riker. Înclinându-se în faţă, ea se uită atentă prin parbriz.

— Cotitura este în faţă, zise ea. Poate ar trebui să încetineşti.

Jeremy încetini şi, în timp ce ea continua să se uite pe geam, el îi aruncă o privire, observând o adâncitură uşoară între sprâncene.

— Foarte bine… pe aici, zise ea, indicând.

Lexie avusese dreptate: nu era un drum prea grozav. Acoperit cu pietriş şi brăzdat de făgaşe, într-un fel ca intrarea de la Greenleaf, ba chiar mai rău. Ieşind de pe drumul principal, maşina începu să se clatine şi să sară. Jeremy încetini şi mai mult.

— Dealul Riker e proprietate de stat?

Ea dădu din cap aprobator.

— Statul l-a cumpărat de la una dintre companiile de cherestea Weyerhaeuser sau Georgia-Pacific, sau ceva de genul acesta – când eram copil. Parte din istoria noastră locală, îţi dai seama. Dar nu e un parc sau ceva asemănător. Cred că au existat planuri să se amenajeze un teren pentru întruniri religioase cândva, dar statul nu le-a pus niciodată în practică.

Drumul se îngusta, împresurat de pini, dar părea să se îmbunătăţească pe măsură ce urcau, urmând un traseu aproape în zigzag către vârf. Din când în când, Jeremy observa un marcaj care era probabil folosit de vânători.

Cu timpul, copacii începură să se rărească şi puteau vedea cerul; pe măsură ce se apropiau de culme, vegetaţia părea uscată, apoi aproape distrusă. Nenumăraţi copaci se rupseseră în două şi mai puţin de o treime mai rămăseseră în picioare. Panta deveni mai puţin abruptă şi se nivelă când se apropiară de vârf. Jeremy trase maşina pe margine. Lexie îi făcu semn să oprească motorul şi amândoi ieşiră din maşină.

Lexie îşi încrucişă braţele în timp ce mergeau. Aerul părea mai rece acolo sus, iar vântul, hibernal şi înţepător. Cerul părea şi mai aproape; norii nu se mai formau la întâmplare, ci se răsuceau şi se încolăceau în forme deosebite. Mai jos, puteau zări oraşul, acoperişurile adunate laolaltă, aşezate de-a lungul drumurilor drepte, din care unul ducea spre cimitirul Cedar Creek. Exact mai jos de oraş, râul sălciu şi străvechi semăna cu fonta curgătoare. Jeremy recunoscu atât podul de la şosea, cât şi un pitoresc pod de cale ferată care se înălţa în spatele acestuia ca un şoim cu coada roşie planând deasupra. Privind mai atent, Jeremy distinse forma micuţă a bibliotecii şi reuşi chiar să identifice locul unde se afla Greenleaf, deşi căsuţele se pierdeau în peisaj.

— Priveliştea este uimitoare, zise el în cele din urmă.

Lexie arătă spre marginea oraşului şi îl ajută să-şi îndrepte atenţia direct spre locul unde se uita.

— Vezi casa aia mică de acolo? Mai într-o parte, lângă heleşteu? Acolo locuiesc eu acum. Şi acolo? Aia e casa lui Doris. Este locul unde am crescut. Uneori când eram copil, mă uitam spre deal, imaginându-mi că m-aş putea vedea dacă m-aş fi privit de aici de sus.

El zâmbi. Vântul îi flutură părul, în timp ce continuă:

— În adolescenţă, eu şi prietenii mei ne urcam câteodată aici şi stăteam ore întregi. În timpul verii, căldura făcea casele să scânteieze ca nişte stele. Şi licuricii – o, sunt aşa de mulţi în iunie, încât aproape ai impresia că mai este un oraş sus, pe cer. Chiar dacă toată lumea cunoştea locul ăsta, nu era niciodată foarte aglomerat. A fost mereu ca un loc secret, de care m-am bucurat împreună cu prietenii mei.

Făcu o pauză, realizând că se simţea ciudat de neliniştită. Cu toate că motivul acestei nelinişti o depăşea.

— Îmi amintesc momentul dinaintea unei mari vijelii. Eu şi prietenii mei l-am convins pe unul dintre băieţi să ne aducă aici cu camionul său. Ştii, genul ăla de maşină cu cauciucuri mari care ar putea străbate Marele Canion dacă ar fi nevoie. Prin urmare, am urcat cu toţii aici să urmărim fulgerele, aşteptând să le vedem licărind pe cer. Nu ne-am gândit că stăteam în cel mai înalt loc din zonă. Când a început să fulgere, a fost foarte frumos. Cerul se lumina tot, uneori cu o licărire în zigzag, alteori aproape ca un joc de lumini, iar noi număram cu voce tare până când bubuia tunetul. Ştii, să ne dăm seama cât de departe era fulgerul. Dar după aceea, am realizat că furtuna se abătuse asupra noastră. Adică, vântul bătea atât de tare, că maşina de fapt se clătina, iar din cauza ploii nu se mai vedea nimic. Apoi, copacii din jurul nostru au început să fie loviţi de trăsnet. Fulgere gigantice coborau din cer aşa de aproape, încât pământul se cutremura şi pe urmă vârfurile pinilor explodau, pur şi simplu, în mii de scântei.

În timp ce vorbea, Jeremy o studia. Era prima oară când spunea atâtea despre ea de când se cunoscuseră, iar el încerca să-şi imagineze cum fusese viaţa ei pe atunci. Cine era ea în liceu? Una dintre majoretele simpatizate? Sau una dintre fetele savante care îşi petreceau prânzurile în bibliotecă? Evident, era o poveste veche – adică, cui îi mai păsa de liceu? – dar chiar şi în clipa aceea, când era pierdută în amintiri, nu ar fi putut spune cu exactitate cine fusese ea.

— Pariez că eraţi îngroziţi, zise el. Fulgerele pot atinge cincizeci de mii de grade, ştii. Îi aruncă o privire. Un fulger e de zece ori mai fierbinte decât suprafaţa soarelui.

Ea zâmbi amuzată.

— N-am ştiut asta. Dar ai dreptate – nu cred că am mai fost vreodată în viaţa mea aşa de îngrozită.

— Ce s-a întâmplat?

— Furtuna a trecut cum trec mereu furtunile. Şi imediat ce ne-am liniştit, ne-am întors cu maşina acasă. Dar îmi aduc aminte că Rachel mă ţinea de mână atât de strâns, că mi-a lăsat urme de unghii în piele.

— Rachel? Nu cumva e chelneriţa de la Herbs?

— Ba da, chiar ea. Încrucişându-şi braţele, îi aruncă o privire atentă. De ce? Ţi-a făcut avansuri la micul dejun în dimineaţa asta?

El se mută de pe un picior pe celălalt.

— Ei, n-aş spune chiar aşa. Mi s-a părut doar puţin cam… băgăcioasă.

Lexie râse.

— Nu mă surprinde. Este… în sfârşit, este Rachel. Eu şi ea eram cele mai bune prietene în adolescenţă şi încă mă gândesc la ea ca la un fel de soră. Cred că aşa mă voi gândi mereu. Dar după ce am plecat la facultate, apoi la New York… mă rog, nu a mai fost la fel după ce m-am întors. Să spunem că lucrurile s-au schimbat. Să nu mă înţelegi greşit – este o fată minunată şi e tare amuzant să-ţi petreci timpul cu ea şi nu are un caracter urât, dar…

Lăsă propoziţia neterminată. Jeremy o privi atent.

— Vezi lumea cu alţi ochi astăzi? sugeră el.

Ea oftă.

— Da, cred că asta este.

— Cred că asta i se întâmplă fiecăruia pe măsură ce se maturizează, zise Jeremy. Descoperi cine eşti şi ce doreşti şi, pe urmă, realizezi că oamenii pe care i-ai cunoscut dintotdeauna nu văd lucrurile aşa cum le vezi tu. Şi astfel, păstrezi amintirile minunate, dar te trezeşti mergând mai departe. Este absolut normal.

— Ştiu. Dar într-un oraş de mărimea acestuia, este un pic mai greu să faci asta. Nu sunt chiar aşa de multe persoane în jur de treizeci de ani pe aici, iar cei care sunt încă singuri sunt şi mai puţini. Este, ca să zicem aşa, o lume mică.

El încuviinţă înainte de a începe brusc să zâmbească.

— În jur de treizeci?

Ea îşi aminti dintr-odată că ieri Jeremy încercase să-i ghicească vârsta.

— Mda, zise ea ridicând din umeri. Îmbătrânim, cred.

— Sau rămânem tineri, contracară el. Cam aşa mă gândesc la mine, apropo. Ori de câte ori mă neliniştesc din cauza vârstei, pur şi simplu încep să port pantalonii lăsaţi mai în jos, îmi etalez betelia boxerilor, port şapca de-a-ndoaselea şi mă plimb prin mall ascultând rap.

Lexie avu un acces de râs imaginându-şi cum ar arăta… în ciuda aerului rece, încerca o senzaţie de căldură recunoscând, neaşteptat şi în mod ciudat inevitabil, că se bucura de compania lui. Nu era sigură că îl plăcea încă, de fapt, era foarte sigură că nu, şi pentru o clipă, făcu eforturi să împace cele două sentimente. Ceea ce însemna, bineînţeles, că cel mai bine era să evite subiectul. Îşi duse un deget la bărbie.

— Da, înţeleg. Dai într-adevăr impresia că pentru tine stilul personal este ceva important.

— Fără îndoială. Păi da, chiar ieri, de fapt, oamenii erau deosebit de impresionaţi de garderoba mea, inclusiv tu.

Ea râse şi, în tăcerea care urmă, îl privi în treacăt.

— Fac pariu că ai călătorit foarte mult datorită meseriei tale, nu? întrebă ea.

— Poate că patru sau cinci călătorii pe an, fiecare durând câte două săptămâni.

— Ai mai fost vreodată într-un oraş ca acesta?

— Nu, zise el. Toate locurile pe care le-am vizitat au farmecul lor personal, dar pot afirma cu toată sinceritatea că n-am mai fost niciodată într-un loc ca acesta. Dar tu? În afară de New York, vreau să spun.

— Am fost la Universitatea Carolina de Nord, în Chapel Hill şi am petrecut mult timp în Raleigh. Şi am mai fost şi la Charlotte, când eram în liceu. Echipa noastră de fotbal a câştigat, în ultimul meu an, titlul de campioană în stat, aşa că aproape toată lumea din oraş a mers în excursie. Convoiul nostru se întindea pe o distanţă de peste şase kilometri pe şosea. Şi am mai fost şi la Washington, D.C., într-o excursie, când eram copil. Dar n-am fost niciodată dincolo de ocean.

În timp ce vorbea, îşi dădea seama cât de banală părea viaţa ei pentru el. Jeremy, parcă citindu-i gândurile, schiţă un zâmbet.

— Ţi-ar plăcea Europa. Catedralele, minunatele regiuni rurale, bistrourile şi pieţele publice. Stilul de viaţă relaxat… te-ai acomoda de minune.

Lexie îşi coborî privirea. Era o idee frumoasă, dar…

Şi asta era problema. Acel dar. Mereu exista un dar. Viaţa avea nesuferitul obicei să ofere oportunităţi exotice la intervale rare. Călătoriile nu erau o realitate pentru majoritatea oamenilor. De pildă, ea. Problema nu era dacă putea s-o ia pe Doris sau să stea mai puţin pe la bibliotecă. Şi de ce Dumnezeu îi spunea el toate astea? Să-i demonstreze că era mai cosmopolit decât ea? „Ei bine, nu-mi place să ţi-o spun, se gândi ea, dar ştiu deja asta.“

Şi totuşi, chiar în timp ce digera aceste idei, o altă voce ridică tonul, spunându-i că el încerca să o flateze. Părea să-i fi spus că ştia că ea era altfel, că era mai mondenă decât se aşteptase. Declaraţia asta o putea încadra oriunde.

— Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc, recunoscu ea parcă reducând la tăcere vocile contradictorii din mintea ei. Trebuie să fie minunat să ai o asemenea şansă.

— Este, uneori. Dar, mă crezi sau nu, ceea ce îmi place cel mai mult e să cunosc oameni noi. Şi când mă întorc cu gândul la locurile unde am fost, foarte adesea văd chipuri, nu lucruri.

— Acum vorbeşti ca un romantic, zise ea.

Ah, era dificil să rezişti acestui domn Jeremy Marsh. Mai întâi craiul şi acum marele altruist; umblat prin lume, dar totuşi motivat; monden, dar totuşi informat despre lucrurile care contau cu adevărat. Indiferent pe cine cunoscuse sau unde fusese, Lexie era convinsă de capacitatea lui înnăscută de a-i face pe alţii – mai ales pe femei – să-l perceapă ca pe o rudă. Ceea ce, bineînţeles, îi amintea de prima impresie pe care i-o lăsase el.

— Poate că sunt un romantic, zise el, aruncându-i o privire.

— Ştii ce mi-a plăcut la New York? întrebă ea, schimbând subiectul.

El o privi întrebător.

— Mi-a plăcut faptul că mereu se întâmpla ceva. Mereu existau oameni care mergeau grăbiţi pe trotuare şi taxiuri care claxonau în apropiere, indiferent cât era ceasul. Exista mereu un loc unde să mergi, ceva de văzut, un nou restaurant de încercat. Era captivant, mai ales pentru cineva care se maturizase acolo. Aproape ca şi cum ai merge pe Marte.

— De ce nu ai rămas?

— Cred că aş fi putut. Dar nu era locul potrivit pentru mine. Cred că ai putea spune că motivul pentru care am mers acolo s-a schimbat într-un fel. Am mers să fiu împreună cu cineva.

— Ah, zise Jeremy. Deci l-ai urmat până acolo?

Ea încuviinţă.

— Ne-am cunoscut în facultate. El părea aşa de… nu ştiu… perfect, presupun. Crescuse în Greensboro, provenea dintr-o familie bună, era inteligent. Şi foarte frumos, îndeajuns de frumos ca să determine orice femeie să-şi ignore instinctele ei cele mai grozave. M-a privit şi, imediat după aceea, mergeam pe urmele lui spre marele oraş. Nu m-am putut împotrivi.

Jeremy se simţi încurcat.

— Adevărat?

Ea zâmbi în sinea ei. Bărbaţii nu doreau niciodată să audă cât de atrăgători erau alţi bărbaţi, mai ales dacă relaţia fusese serioasă.

— Totul a fost nemaipomenit cam aproape un an. Am fost chiar logodiţi. Înainte de a respira adânc, ea păru cufundată în gânduri. M-am angajat la biblioteca Universităţii New York, Avery mergea la muncă pe Wall Street şi apoi, într-o zi, l-am găsit în pat cu una dintre colaboratoarele sale. Într-un fel, m-a făcut să realizez că nu era tipul potrivit pentru mine, aşa că, în noaptea aceea, mi-am făcut bagajul şi m-am întors aici. După asta, nu l-am mai văzut niciodată.

Vântul se învioră, răsunând aproape ca un chiot, pe măsură ce se năpustea pe pante, şi mirosea slab a pământ.

— Ţi-e foame? întrebă ea dorind din nou să schimbe subiectul. Este plăcut cu tine aici, dar dacă nu mănânc ceva, am tendinţa să devin morocănoasă.

— Mor de foame, zise el.

Se întoarseră la maşină şi împărţiră prânzul. Jeremy desfăcu cutia cu biscuiţi pe locul din faţă. Observând că nu avea o privelişte grozavă, porni maşina, făcu o manevră în jurul crestei, apoi – orientând maşina perfect – o parcă din nou cu vederea spre oraş.

— Aşadar te-ai întors aici şi ai început să lucrezi la bibliotecă şi…

— Asta-i tot, zise ea. Asta fac de şapte ani.

El calculă, socotind că avea în jur de treizeci şi unu de ani.

— Alţi prieteni de atunci? întrebă el.

Sprijinind cupa cu salată de fructe între picioare, Lexie rupse o bucată de brânză şi o puse pe un biscuit. Se întrebă dacă să răspundă şi apoi se hotărî. „Ce naiba, oricum va pleca.“

— A, sigur. Au fost câţiva ici, colo. Îi povesti despre avocat, doctor şi, în ultima vreme, Rodney Hopper.

Nu aminti de Domnul Renaştere.

— Ei… bine. Pari să fii fericită, zise el.

— Sunt, consimţi ea repede. Tu nu eşti?

— Cea mai mare parte a timpului. Din când în când, îmi filează lampa, dar cred că e normal.

— Şi asta atunci când începi să porţi pantalonii lăsaţi în jos?

— Exact, zise el cu un zâmbet. Apucă o mână de biscuiţi, înşiră câţiva pe picior şi începu să pună pe ei grămăjoare de brânză. Îşi ridică privirea cu o expresie serioasă. Te deranjează dacă îţi pun o întrebare personală? Nu trebuie să răspunzi, bineînţeles. Nu te voi înţelege greşit, crede-mă. Sunt doar curios.

— Vrei să spui mai personală decât faptul că ţi-am povestit despre foştii mei prieteni?

El ridică din umeri sfios, iar ea avu brusc o viziune a lui Jeremy copil: o faţă îngustă şi netedă, bretonul tuns drept, cămaşă şi jeanşi murdari după joaca de afară.

— Continuă, zise ea. Întreabă ce ai de întrebat.

El îşi îndreptă atenţia asupra capacului de la cupa cu salată de fructe atunci când vorbi, ezitând deodată să-i întâlnească privirea.

— Când am ajuns la început aici, mi-ai arătat casa bunicii tale. Şi ai zis că acolo ai crescut.

Ea dădu din cap aprobator. Se întrebase când avea să-i pună întrebarea asta.

— Da, zise ea.

— De ce?

Ea se uită pe geam; obişnuinţa o făcea să caute atentă şoseaua care ducea afară din oraş. Când o identifică, începu să vorbească rar:

— Părinţii mei se întorceau de la Buxton, undeva departe, în zona Outer Banks. Acolo era locul unde s-au căsătorit şi tot acolo aveau o căsuţă pe plajă. Este destul de greu să ajungi de aici, dar mama jura că era cel mai frumos loc din lume, aşa că tata a cumpărat o barcă micuţă ca să nu fie nevoiţi să folosească feribotul pentru a ajunge acolo. Era mica lor evadare, amândoi plecau pe furiş. Există un far frumos pe care îl poţi vedea de pe verandă şi, din când în când, şi eu merg acolo, exact cum au mers şi ei, să scap de toate.

Înainte de a continua, buzele i se arcuiră în cel mai gingaş surâs.

— Dar oricum, în noaptea aceea, pe drumul de întoarcere, părinţii mei erau epuizaţi. E nevoie totuşi de câteva ore să ajungi acolo, chiar şi fără feribot, şi, cea mai plauzibilă ipoteză este că în drum spre casă tata a adormit la volan şi maşina a ieşit de pe pod. Până când poliţia a descoperit maşina şi au scos-o în dimineaţa următoare, amândoi erau morţi.

Jeremy rămase tăcut mult timp.

— E îngrozitor, zise el în cele din urmă. Câţi ani aveai?

— Doi. Stăteam cu Doris în noaptea aceea şi, a doua zi, ea a plecat la spital cu bunicul. Când s-au întors, mi-au spus că o să locuiesc împreună cu ei. Şi aşa am făcut. Dar este ciudat; adică, ştiu ce s-a întâmplat, dar niciodată nu mi-a părut foarte real. În timpul adolescenţei, nu am simţit că-mi lipsea ceva. Pentru mine, bunicii mi s-au părut ca părinţii tuturor celorlalţi, mai puţin că îi strigam pe numele mic. Zâmbi. Asta a fost ideea lor, fiindcă veni vorba. Cred că n-au dorit să mă mai gândesc la ei ca la nişte bunici de vreme ce mă creşteau, dar nici nu erau părinţii mei.

Când termină, se uită spre el observând cum umerii păreau să-i lărgească puloverul, aşa că studie din nou gropiţa aceea.

— Acum, e rândul meu să pun întrebări, zise ea. Am vorbit prea mult şi ştiu că viaţa mea trebuie să fie plictisitoare în comparaţie cu a ta. Nu atât cu privire la părinţii mei, bineînţeles, ci în ceea ce priveşte existenţa mea aici, vreau să spun.

— Nu, nu e plictisitoare deloc. Este interesantă. E ca şi cum… ai citi o nouă carte: dai pagină după pagină şi trăieşti ceva neaşteptat.

— Frumoasă metaforă.

— Mă gândeam că s-ar putea să apreciezi asta.

— Aşadar, tu? Ce te-a făcut să doreşti să devii jurnalist?

În următoarele minute, Jeremy îi povesti despre anii săi de facultate, despre planurile sale de a deveni profesor şi turnura care îl adusese în această ipostază.

— Şi ai spus că ai cinci fraţi?

El încuviinţă.

— Cinci fraţi mai mari. Eu sunt copilaşul familiei.

— Dintr-un motiv oarecare, pur şi simplu nu te pot vedea cu fraţi!

— De ce?

— Îmi pari mai mult tipul de copil unic.

El clătină din cap.

— Păcat că nu ai moştenit abilităţile psihice ale celor din familia ta.

Ea zâmbi înainte de a privi în zare. În depărtare, şoimii cu coada roşie se învârteau deasupra oraşului. Îşi aşeză mâna pe geam şi simţi apăsarea rece a sticlei pe piele.

— Două sute patruzeci şi şapte, zise ea.

El o privi cercetător.

— Poftim?

— Este numărul femeilor care au vizitat-o pe Doris ca să le spună sexul copilaşilor. În copilăria mea, le-am văzut stând în bucătărie, întreţinându-se cu bunica mea. Şi este ciudat, chiar şi acum pot să mi le amintesc pentru că toate aveau un aer asemănător: sclipirea din ochi, strălucirea proaspătă a pielii şi emoţia sinceră. E adevărat ce zic babele, femeile care sunt însărcinate strălucesc, şi îmi aduc aminte cum îmi doream să arăt exact ca ele atunci când voi fi mare. Doris le vorbea un timp ca să se asigure că sigur voiau să ştie şi, pe urmă, le lua mâna şi devenea deodată foarte tăcută. Unele dintre ele abia dacă arătau însărcinate şi, peste câteva secunde, Doris făcea declaraţia oficială. Lexie scoase un oftat uşor. Avea dreptate de fiecare dată. Două sute patruzeci şi şapte de femei au venit la ea şi ea a avut dreptate de două sute patruzeci şi şapte de ori. Doris le păstra numele într-un caiet şi nota totul, inclusiv data vizitei. Poţi să verifici dacă vrei. Mai are şi acum caietul în bucătărie.

Jeremy se uită la ea. „Imposibil, se gândi el, un noroc statistic. Unul care forţa limitele credibilităţii, dar un noroc totuşi. Iar caietul, fără îndoială, arăta doar că presupunerile fuseseră corecte.“

— Ştiu ce gândeşti, zise ea, dar poţi verifica şi la spital. Sau să discuţi cu femeile. Şi poţi întreba pe oricine vrei să vezi dacă a greşit vreodată. Dar nu a greşit. Chiar şi doctorii de prin oraş îţi vor spune precis că avea acest dar.

— Te-ai gândit vreodată că era posibil să cunoască pe cineva care lucra cu ultrasunete?

— Nu exista aşa ceva, insistă ea.

— Cum poţi şti cu siguranţă?

— Pentru că atunci a fost momentul când ea s-a oprit. Când tehnologia şi-a făcut, în sfârşit, apariţia în oraş. Nu mai avea niciun rost ca lumea să vină la ea, odată ce puteau să vadă imaginea copilaşului lor. Femeile au început să-şi rărească vizitele şi pe urmă, au venit din ce în ce mai puţine. Acum, poate mai vin una sau două persoane pe an, de obicei oameni din alte zone ale ţării care nu au asigurare medicală. Cred că s-ar putea spune că abilităţile ei nu mai au mare căutare în ziua de azi.

— Şi treaba cu prezicerea?

— La fel, zise ea. O persoană cu talentele ei nu are mare căutare pe aici. Toată partea estică a statului este aşezată pe un vast rezervor. Poţi săpa o fântână oriunde şi găseşti apă. Dar atunci când trăia în Cobb County, Georgia, fermierii veneau acasă la ea să-i ceară ajutorul, mai ales în timpul secetei. Şi chiar dacă ea nu avea mai mult de opt sau nouă ani, descoperea apa de fiecare dată.

— Interesant, zise Jeremy.

— Înţeleg că totuşi nu crezi.

El se foi pe scaun.

— Există o explicaţie undeva. Întotdeauna există o explicaţie.

— Nu crezi în niciun fel de magie?

— Nu, zise el.

— Asta-i trist, zise ea. Pentru că uneori este adevărat.

El zâmbi.

— Poate că voi găsi ceva care să-mi schimbe părerea cât stau aici.

Zâmbi şi ea.

— Deja ai găsit. Eşti doar prea încăpăţânat ca să crezi.

 

După ce terminară prânzul improvizat, Jeremy porni motorul şi în timp ce maşina sălta înapoi pe dealul Riker, roţile din faţă păreau să o ia în toate direcţiile. Amortizoarele scârţâiră şi trepidară şi, până când ajunseră la poale, încheieturile degetelor lui Jeremy se albiseră pe volan.

Se întoarseră pe aceeaşi rută. Când trecură pe lângă cimitirul Cedar Creek, Jeremy simţi o pornire să privească vârful dealului Riker şi, în ciuda distanţei, reuşi să distingă locul unde parcaseră.

— Avem timp să mai vedem şi alte locuri? Mi-ar plăcea să fac o întoarcere pe lângă port, fabrica de hârtie şi poate, podul de cale ferată.

— Avem timp, zise ea. Atât timp cât nu stăm prea mult. Sunt aproape în aceeaşi zonă.

Peste zece minute, urmărind indicaţiile ei, Jeremy parcă din nou. Se aflau la celălalt capăt al centrului comercial, la câteva străzi de Herbs, lângă puntea de scânduri care se întindea de-a lungul malului râului. Râul Pamlico avea o lăţime de aproape un kilometru şi jumătate şi curgea năvalnic, în timp ce curenţii care se precipitau în aval vălureau apa formând mici pete albe de spumă. Pe partea cealaltă a râului, lângă podul de cale ferată, fabrica de hârtie, o construcţie uriaşă, arunca nori de fum din coşurile semeţe. Jeremy se dezmorţi în timp ce ieşi din maşină, iar Lexie îşi încrucişă braţele. De frig, obrajii începuseră să i se roşească.

— Este mai frig sau e doar impresia mea? întrebă ea.

— Este destul de frig, aprobă el. Pare mai frig decât pe vârful dealului, dar poate că ne-am obişnuit cu căldura din maşină.

Jeremy se strădui să o ajungă din urmă, în vreme ce ea mergea pe puntea de scânduri. În cele din urmă, Lexie încetini pasul şi apoi se opri să se sprijine de balustradă, în timp ce Jeremy privea spre podul de cale ferată. Cocoţat deasupra fluviului pentru a permite trecerea ambarcaţiunilor mari, podul avea traversele puse de-a curmezişul, semănând cu un pod suspendat.

— N-am ştiut cât de aproape ai vrut să ajungi, zise ea. Dacă am avea mai mult timp, te-aş fi dus dincolo de râu la fabrică, dar cred că ai o vedere mai bună de aici. Făcu semn cu mâna către celălalt capăt al oraşului. Portul este acolo, lângă şosea. Poţi vedea unde sunt acostate toate bărcile alea cu pânze?

Jeremy dădu din cap aprobator. Dintr-un motiv oarecare, se aşteptase la ceva mai grandios.

— Pot acosta acolo ambarcaţiuni mari?

— Cred că da. Unele iahturi mari din New Bern staţionează uneori câteva zile.

— Dar şlepurile?

— Cred că şi ele. Fluviul este dragat ţinându-se cont de şlepurile exploatării forestiere, dar de obicei, staţionează pe partea cealaltă. Acolo – arătă ea spre ceea ce părea să fie un golfuleţ – poţi vedea câteva chiar acum, toate încărcate.

Jeremy îi urmări privirea, apoi se uită în jur stabilind o legătură între amplasări. Dealul Riker se vedea în depărtare, iar podul şi fabrica păreau perfect aliniate. Coincidenţă? Sau ceva total lipsit de importanţă? Se uită lung în direcţia fabricii de hârtie încercând să înţeleagă dacă părţile superioare ale coşurilor erau luminate noaptea. Trebuia să verifice.

— Toţi buştenii sunt transportaţi cu şlepurile sau ştii cumva dacă se foloseşte şi transportul pe calea ferată?

— N-am observat niciodată, ca să-ţi spun drept. Sunt convinsă că e uşor de aflat, totuşi.

— Ştii câte trenuri trec pe pod?

— Din nou, nu sunt sigură. Uneori, aud fluieratul noaptea, iar în oraş trebuie să mă opresc de mai mult ori la bariere să las trenurile să treacă, dar nu-ţi pot spune cu certitudine. Ştiu că se transportă mult de la fabrică pe calea ferată, totuşi. De fapt, trenul acolo se opreşte.

Jeremy dădu din cap în timp ce se uita spre pod.

Lexie zâmbi şi continuă:

— Îmi dau seama la ce gândeşti. E posibil ca lumina de la tren să strălucească în timp ce trece peste pod şi asta ar putea produce luminile, nu?

— Mi-a trecut prin minte.

— Nu e asta, zise ea, clătinând din cap.

— Eşti sigură?

— Noaptea, trenurile trag în curtea fabricii de hârtie pentru a fi încărcate pentru a doua zi. Aşa că lumina de la locomotivă străluceşte în direcţia opusă, departe de dealul Riker.

Jeremy reflecta în timp ce se sprijinea şi el de balustradă. Vântul îi flutura părul, răvăşindu-l. Îşi băgă mâinile în buzunarele jachetei.

— Înţeleg de ce ţi-a plăcut să locuieşti aici, remarcă el.

Ea se întoarse sprijinindu-se cu spatele de balustradă şi privi lung spre zona comercială – magazinele mici şi ordonate, împodobite cu drapele americane, un stâlp de la reclama unei frizerii, un parc micuţ adăpostit la marginea promenadei de scânduri. Pe trotuar, trecătorii intrau şi ieşeau din locuinţe ducând sacoşe. În ciuda frigului, nimeni nu părea să se grăbească deloc.

— Mă rog, seamănă mult cu New Yorkul, trebuie să recunosc.

El râse.

— Nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun că părinţilor mei probabil le-ar fi plăcut să ne crească într-un loc ca acesta. Cu pajişti verzi imense şi păduri în care să te joci. Chiar şi un râu unde ai putea merge să înoţi când e foarte cald. Trebuie să fi fost… idilic.

— Încă este. Asta spun oamenii despre viaţa în acest loc.

— Se pare că ţi-a mers bine aici.

Pentru o clipă, ea păru aproape tristă.

— Da, dar eu am plecat la facultate. Multă lume de pe aici n-a urmat o facultate. Este un district sărac, iar oraşul a făcut eforturi de când fabrica de textile şi mina de fosfor s-au închis, aşa că mulţi părinţi nu pun mare preţ pe deprinderea unei bune educaţii. De-asta e şi greu uneori să încerci a-i convinge pe unii copii că există lucruri mai importante în viaţă decât să lucrezi într-o fabrică de hârtie de partea cealaltă a râului. Trăiesc aici pentru că vreau să trăiesc aici. Am ales. Dar mulţi dintre aceşti oameni stau pur şi simplu pentru că le este imposibil să plece.

— Asta se întâmplă pretutindeni. Nici fraţii mei nu au mers la facultate, aşa că eu eram un fel de singuratic, având o înclinaţie spre studiu. Părinţii mei sunt oameni muncitori şi, toată viaţa, au locuit în Queens. Tata era şofer de autobuz. Şi-a petrecut patruzeci de ani din viaţă stând în spatele volanului până când, în sfârşit, s-a pensionat.

Lexie păru amuzată.

— Asta-i nostim. Ieri te-am calificat drept un privilegiat din lumea bună. Ştii tu, portarul care te salută pe nume, şcoli pregătitoare, cinci feluri de mâncare la prânz, un valet care anunţă oaspeţii.

El sări înapoi prefăcându-se îngrozit.

— Mai întâi copil unic şi acum asta? Încep să cred că mă percepi drept un răsfăţat.

— Nu, nu răsfăţat… doar…

— Nu o spune, zise el ridicând mâna. Prefer să nu ştiu. Mai ales pentru că nu e adevărat.

— De unde ştii ce aveam de gând să spun?

— Pentru că acum ai două păreri despre mine şi niciuna nu e deosebit de măgulitoare.

Colţurile gurii ei se ridicară uşor.

— Îmi pare rău. N-am vrut.

— Ba da, ai vrut, zise el cu un surâs. Se răsuci şi se sprijini din nou cu spatele de balustradă. Briza îi înţepa faţa. Dar nu-ţi face griji. Nu o s-o iau personal. De vreme ce nu sunt un puşti bogat şi răsfăţat.

— Nu. Eşti un jurnalist obiectiv.

— Exact.

— Chiar dacă refuzi să ai o minte deschisă în privinţa lucrurilor misterioase.

— Exact.

Ea râse.

— Dar ce spui de aşa-zisul caracter misterios al femeilor? Nu crezi în asta?

— O, ştiu că e adevărat, zise el gândindu-se chiar la ea. Dar e altfel decât să crezi în posibilitatea fuziunii la rece.

— De ce?

— Pentru că femeile sunt un mister subiectiv, nu unul obiectiv. Nu le poţi aplica nicio măsurătoare ştiinţifică, chiar dacă, bineînţeles, există diferenţe genetice între genuri. Femeile doar par misterioase în ochii bărbaţilor, pentru că nu realizează că ei şi femeile văd lumea în mod diferit.

— Serios?

— Cu siguranţă. Îşi are originea în evoluţie şi în cele mai bune metode de conservare a speciilor.

— Şi tu eşti expert în privinţa asta?

— Da, am ceva cunoştinţe în domeniul ăsta.

— Şi în concluzie te consideri expert şi în privinţa femeilor?

— Nu, nu chiar. Sunt timid, îţi aminteşti?

— O, vai, îmi amintesc. Dar nu te cred.

El îşi încrucişă braţele.

— Dă-mi voie să ghicesc… te gândeşti că aş avea o problemă cu relaţiile serioase, de lungă durată?

Ea îl privi atentă.

— Cred că asta spune totul.

El râse.

— Ce pot să spun? Jurnalismul de investigaţie e o lume încântătoare şi sunt armate de femei care doresc cu înfocare să participe.

Ea făcu ochii mari.

— Te roooog, zise ea. Nu eşti vreun star de cinema şi nici nu cânţi într-o trupă rock. Scrii pentru Scientific American.

— Şi?

— Păi, poate că sunt eu din sud, dar chiar şi aşa, nu-mi pot imagina că revista ta este luată cu asalt de admiratoare.

El o privi victorios.

— Cred că, pur şi simplu, te contrazici.

Ea ridică din sprânceană.

— Îţi închipui că eşti foarte deştept, domnule Marsh, nu-i aşa?

— O, am revenit din nou la „domnul Marsh“ acum?

— Poate. Nu m-am hotărât încă. Îşi trase după ureche o şuviţă răzleaţă de păr. Dar ai omis faptul că nu e necesar să faci admiratoarele să… dea târcoale. Nu trebuie decât să te învârţi prin anumite locuri şi să faci uz de tot farmecul.

— Şi tu consideri că sunt fermecător?

— Aş spune că unele femei te-ar găsi fermecător.

— Dar nu tu.

— Nu discutăm despre mine. Discutăm despre tine şi exact acum, faci tot posibilul să schimbi subiectul. Ceea ce probabil înseamnă că eu am dreptate, dar tu nu vrei să recunoşti.

El o privi admirativ.

— Eşti foarte deşteaptă, domnişoară Darnell.

Ea dădu din cap.

— Am aflat asta.

— Şi fermecătoare, adăugă el, ca să pună capac la toate.

Ea îi zâmbi şi apoi se uită în depărtare. Privi în jos spre promenada de scânduri, apoi dincolo de stradă, spre oraş, şi pe urmă, sus spre cer, înainte de a ofta. Se hotărî să nu răspundă complimentului său. Cu toate acestea, simţea cum se îmbujora.

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Jeremy schimbă subiectul.

— Aşadar, weekendul acesta, începu el. Cum va fi?

— Nu vei fi aici? întrebă ea.

— Probabil. O parte din el, oricum. Dar eram doar curios să-ţi cunosc părerea.

— Lăsând la o parte că dă peste cap vieţile multor oameni timp de câteva zile? întrebă ea. Este… ceva de care avem nevoie în această perioadă a anului. Treci prin Ziua Recunoştinţei şi Crăciun în grabă şi pe urmă, nu mai este nimic în program până primăvara. Şi până una alta, e frig, înnorat şi plouă… aşa că, în urmă cu mulţi ani, consiliul orăşenesc a hotărât să organizeze Turul Caselor Istorice. Şi, de atunci, au adăugat, pur şi simplu, mai multe festivităţi la acest tur, în speranţa că vor avea unui weekend deosebit. Anul aceste este cimitirul, anul trecut a fost parada, cu un an mai înainte, au adăugat o serată dansantă vinerea. Acum a devenit parte din tradiţia oraşului, aşa că cei mai mulţi locuitori aşteaptă totul cu nerăbdare. Îi aruncă o privire. Oricât de demodat şi naiv ar părea, e chiar distractiv.

Urmărind-o, Jeremy rămase uimit amintindu-şi de seara dansantă din broşură.

— Au o serată dansantă? întrebă el simulând ignoranţa.

Ea dădu din cap aprobator.

— Vineri seara. În hambarul pentru tutun al lui Meyer. Este un adevărat zaiafet, cu orchestră şi toate celelalte. Este singura seară din an când cârciuma Lookilu este aproape goală.

— Dacă voi avea norocul să merg, poate că vei dansa cu mine.

Ea zâmbi înainte ca, în sfârşit, să se uite la el cu o privire aproape seducătoare.

— Să-ţi spun ceva. Dacă vei rezolva misterul până atunci, voi dansa cu tine.

— Promiţi?

— Promit, zise ea. Dar, mai întâi, trebuie să rezolvi misterul.

— Foarte frumos, zise el. Abia aştept. Şi când va veni vorba de Lindy{15} sau de foxtrot… El clătină din cap trăgând mult aer în piept. În sfârşit, tot ce pot spune este că sper să poţi ţine pasul.

— Îmi voi da toată silinţa, zise ea râzând.

Încrucişându-şi braţele, Lexie urmări soarele care se chinuia şi nu reuşea să răzbată prin semiîntuneric.

— Astă-seară, zise ea.

El se încruntă.

— Astă-seară?

— Vei vedea luminile astă-seară. Dacă vei merge la cimitir.

— De unde ştii?

— Va fi ceaţă.

El îi urmări privirea.

— Cum poţi şti? Nu văd nimic deosebit.

— Uită-te dincolo de râu, în spatele meu, zise ea. Vârfurile coşurilor de la fabrica de hârtie sunt deja ascunse de nori.

— Da, desigur… zise el lăsând propoziţia neterminată.

— Întoarce-te şi priveşte. Vei vedea.

El se uită peste umăr şi reveni, apoi se mai uită încă o dată, studiind conturul fabricii de hârtie.

— Ai dreptate, zise el.

— Bineînţeles că am.

— Cred că te-ai uitat pe furiş când eu nu mă uitam!

— Nu, zise ea. Pur şi simplu, mi-am dat seama.

— A, zise el. Unul dintre misterele alea plictisitoare din nou?

Ea se îndepărtă de balustradă.

— Dacă vrei să-i spui aşa, zise ea. Dar, te rog. E puţin cam târziu şi trebuie să mă întorc la bibliotecă. Trebuie să le citesc copiilor în cincisprezece minute.

În timp ce se întorceau spre maşină, Jeremy observă că şi vârful dealului Riker era ascuns. Zâmbi gândindu-se: „Deci, aşa a procedat. A văzut că e ceaţă acolo şi a dedus că e foarte probabil să fie şi dincolo de râu. Descurcăreaţă“.

— Spune-mi, zise el făcând tot posibilul să-şi ascundă zâmbetul atotcunoscător, de vreme ce se pare că dispui de talente ascunse, cum poţi fi aşa de sigură că luminile vor apărea astă-seară?

Avu nevoie de o clipă ca să răspundă.

— Pur şi simplu, zise ea.

— Mă rog, atunci socotesc că e stabilit. Ar trebui probabil să merg acolo, nu?

Îndată ce rosti cuvintele acelea, îşi aminti de cina la care trebuia să participe şi, brusc, sări ca ars.

— Ce e? întrebă ea nedumerită.

— Ah, primarul va organiza o cină la care vor lua parte câteva persoane pe care a considerat că ar trebui să le cunosc, zise el. O mică adunare sau ceva de genul ăsta.

— Pentru tine?

El zâmbi.

— Cum? Nu eşti impresionată?

— Nu, doar surprinsă.

— De ce?

— Pentru că nu am auzit de aşa ceva.

— Am aflat abia azi-dimineaţă.

— Totuşi, este surprinzător. Dar nu mi-aş face griji că nu ai să vezi luminile, chiar dacă vei merge să iei masa cu primarul. Luminile, oricum, nu apar până târziu. Vei avea suficient timp.

— Eşti sigură?

— Aşa s-a întâmplat atunci când le-am văzut eu. Era puţin înainte de miezul nopţii.

El se opri în drum.

— Stai – le-ai văzut? Nu ai menţionat acest lucru.

Ea zâmbi.

— Nu m-ai întrebat.

— Continui să spui asta.

— Păi, domnule jurnalist, asta-i doar pentru că tu continui să uiţi să mă întrebi.