• Capitolul 24

Marţi după-amiază, Hector îi spuse doctorului Tommy:

— Crezi că mai există vreun dermatolog pe lumea asta care să facă plajă?

Doctorul Tommy, care stătea lungit în pielea goală pe un şezlong în curtea interioară, spuse că el nu mai e dermatolog, aşa că nu-i nicio problemă. Într-adevăr, nu mai era nici doctor, nici altceva după un chef straşnic cu cocaină; acum se uita în oglinzi, făcând fel de fel de mutre, ca şi când ar fi stat de vorbă cu el însuşi. Fusese întotdeauna niţel cam ţicnit, dar acum, după ce petrecuse cu târfa aia, se sonase de tot. În două zile se transformase într-un cocainoman împătimit. Nu-şi dorea decât asta şi repeta într-una: „Oare unde am fost?” Unde? Aici, chiar aici, şi ai luat cocaină, în cele mai bune ţigări, Quaaludes. Cel puţin acum era treaz şi ceea ce spunea avea sens. Pe individul acela, Elvin, îl numea asasinul în izmene – atâta ştia, şi puţin îi păsa că pune stăpânire pe casa lui.

Hector îi spuse:

— Ştii că poate să ne bage în bucluc. Ştii că n-o să-l omoare pe judecător. Acum puţin îţi mai pasă dac-o să facă sau nu treaba asta. De ce nu-i dai papucii?

Doctorul păru să reflecteze la o modalitate de a face acest lucru şi apoi spuse:

— Avem nevoie de o sursă de nădejde. Cumpărăm de la târfă şi ea îşi trage partea ei. Nu pot s-o învinovăţesc pentru asta, dar nu e o cale foarte economică. Numai dacă o aduci aici, îi dai ce a plătit ea şi apoi împărţim între noi. Adică nu, stai. Dacă fac aşa, înseamnă că primesc mai puţin, nu-i aşa? Dar nu-i nimic, e perfect, îmi place s-o privesc. Ştii că se omoară? Încă nu ştie, dar asta e. Întreab-o.

— Şi ce dacă ştie că se omoară, sau dacă vrea să vină aici, ce-i cu asta?

— E o idee. Dacă stă aici nu mai trebuie să te duci după ea s-o duci şi s-o aduci. Îi dăm şi o maşină ca să poată să cumpere marfa.

Numai asta avea în cap.

— Poate ştie să gătească, spuse Hector. Şi să facă curat prin casă.

— Poate, întreab-o şi asta.

Nu? Era nebun de-adevăratelea.

— Eu încerc să scap de ucigaş, zise Hector, iar tu vrei s-o aduci şi pe iubita lui să stea cu noi în casă.

— Fata îl urăşte, zise doctorul Tommy.

Iarăşi vorbea pe alături. Deşi, la o adică, dacă era să aleagă, îşi zicea Hector, ar fi preferat s-o aibă pe fată în casă decât pe creatura aia, animalul cu costum albastru. Şi dacă ar fi găsit o cale să se debaraseze de el, doctorului nu i-ar fi păsat.

Ar fi vrut să-l împuşte pe Elvin, simţise dorinţa aceasta aproape din prima clipă când îl văzuse şi de atunci nu se gândise la altceva decât cum să se descotorosească de trupul lui uriaş. Să-l arunce într-un canal sau în mare. Să-l ducă în pădure. Să fure o maşină şi să-l pună în portbagaj. Numai că nu ştia cum se fură o maşină.

Se auzi soneria de la intrare.

Hector îşi puse halatul de mătase şi îl lăsă pe doctorul Tommy să se prăjească la soare. Până să ajungă el la uşă, bing-bangul sunase de cel puţin zece ori. Se uită prin vizor înainte să deschidă uşa şi văzu o fată tânără cu păr negru, aşezat în bucle îngrijite de fiecare parte a capului. Un chip tare drăgălaş. Purta o jachetă bej şi o fustă albă, nimic deosebit. Fata spuse:

— Doctorul Vasco?

Hector scutură din cap.

— Nu este acasă.

— Foarte rău, spuse Kathy, întinzându-i legitimaţia deschisă, ca să-i vadă fotografia, numele şi cuvintele acelea oficiale: Secţia Corecţională. Sunt noul lui ofiţer supraveghetor.

— A, ştii ceva? Credeam că s-a dus la Dezalcoolizare, dar doarme, zise Hector. Te rog, pofteşte înăuntru.

Kathy trecu pe lângă el şi Hector spuse:

— Îmi place părul tău, e mult mai şic decât în fotografie.

Avea o voce delicată care nu se potrivea cu trăsăturile lui aspre, un tinerel cu nasul mare şi coadă de cal, cu un halat care se târa pe jos. Kathy se întoarse spre el:

— Mulţumesc, Hector.

Ochii lui se luminară.

— Ştii cum mă cheamă, spuse el măgulit, dar şi puţin surprins.

— Ştiu totul despre tine, zise Kathy.

— Nu, asta n-o cred. Poate că ai un dosar complet despre doctor, dar despre mine? Nu, nu se poate.

Kathy se apropia de el şi zise:

— Nu vrei să-mi spui tu ceea ce nu ştiu?

Se juca cu el. Lui Hector îi plăcea jocul. Zise:

— S-ar putea.

— Nu vrei să-l trezeşti pe doctor?

— Poţi să-l trezeşti şi tu, dacă vrei. E în curtea interioară.

Kathy îl urmă în hol şi-l întrebă dacă un anume sergent Hammond nu fusese acolo mai devreme. Hector se opri.

— A fost aici ieri.

— Ai fost acasă toată ziua?

— Da, şi l-aş fi văzut dacă ar fi venit.

— Elvin e aici?

De astă dată, băiatul avu o mică ezitare:

— Poftim? Cine?

— Credeam că ne înţelegem, zise Kathy. Ţie îţi place părul meu şi mie îmi place părul tău. De ce să ne certăm?

Hector zâmbi şi-i spuse:

— E-n regulă, nu l-am văzut.

— Stă aici?

— N-aş spune că stă aici.

— Dar ce-ai spune?

— A fost aici două nopţi, asta-i tot.

— Ştii unde s-a dus?

— Nu, dar dacă aş şti…

Kathy aşteptă. Poate prea mult, dându-i lui Hector posibilitatea să se răzgândească şi, în loc să spună ceea ce ar fi vrut, întrebă:

— E treaba ta?

— Sunt ofiţerul lui supraveghetor.

— Da’ pe mine nu mă priveşte, aşa că nu vreau să vorbesc despre el, bine?

— Eu cred că vrei, spuse Kathy, dar te enervează ideea. Orice îmi spui, Hector, rămâne între noi. Eu nu-s de la poliţie.

— Nu? spuse el. Păi, vorbeşti ca un poliţist.

Şi îi făcu semn să-l urmeze prin hol, prin bârlogul cu pereţi aurii spre glasvandul care dădea spre terasă.

— Uite-l pe doctor, spuse Hector, dându-se la o parte.

— În carne şi oase, zise Kathy privindu-l pe bărbatul care stătea întins la soare gol puşcă, cu glezniera la piciorul drept, bronzat pe tot trupul şi, Gary avusese dreptate aseară, membrul individului era mai negru decât orice altă parte a corpului. O observaţie demnă de un poliţist, ceva ce trebuie reţinut ca un posibil semn particular de identificare, deşi nu foarte concludent; puteau fi şi alţii cu membrul la fel de închis la culoare, poate chiar negru de tot.

— Ai de gând să-i verifici chestia aia? făcu Hector.

— Glumeşti! Nu-l ating nici măcar cu un băţ.

— Vorbeam de chestia aia de la picior.

Sigur că da, nevinovatul de el!

— Nici pe aia n-o ating, spuse Kathy, întorcând privirea de la soarele strălucitor la semi-întunericul din încăpere cu pereţi strălucitori.

Se aşeză pe canapeaua moale, cufundându-se în ea. Hector rămase în cadrul uşii, în lumina soarelui. Kathy trebui să întoarcă capul ca să-l vadă.

— Eşti îngrijorat din pricina doctorului?

Niciun răspuns.

— Ce a luat?

Hector se uită la ea.

— Nu sunt prost.

— Iar eu nu sunt de la droguri, zise Kathy. Vino încoace. Şi aşază-te lângă mine. Ai un ucigaş ieşit din puşcărie în casă, doctorul nu pare să se sinchisească de asta şi tu nu ştii ce să faci. Am ghicit?

Hector se apropie de ea fără grabă.

— Crezi că le ştii pe toate.

— Nu, am nevoie să aflu de la tine mai multe.

— De ce? Nu poţi să faci nimic.

— De unde ştii? Te rog, stai jos lângă mine. Am putea fi prieteni, dacă vrei.

— Nu cred.

— Vrei să-mi spui un singur lucru? De ce îl lasă doctorul pe Elvin să meargă cu maşina lui şi de ce i-a dat cheia de la uşa din faţă?

Hector o privea fix.

— Vorbeşte, spuse Kathy şi nu am să caut droguri. Îmi închipui că Earlene a adus câteva prafuri duminică seară, dar s-au dus, nu-i aşa? Ascultă, n-am să caut nici arme.

Hector continua s-o privească fix. Apoi aruncă o privire spre terasă. Kathy văzu cum se lasă în genunchi în faţa ei printr-o mişcare abia perceptibilă a halatului, ca a unui preot în veşmintele sale, apoi se lasă pe spate, cu şezutul pe călcâie.

— Formulezi acuzaţii foarte serioase.

— Sigur că da, spuse Kathy. Te-am prins la-nghesuială, aşa e? Ştii foarte bine că pot să percheziţionez casa dacă vreau. Să caut bikinii pe care i-a uitat Earlene… Ce crezi despre ea?

— Nimic, e o târfa.

— L-a stimulat pe doctor?

— Doctorul n-are nevoie de aşa ceva.

— Elvin o aduce aici?

— A adus-o o dată.

— I-am spus că o să-i recuperez chiloţii.

— Păi ai fost cam pripită.

— De ce spui asta?

Hector părea jignit. Dădu din cap:

— Nu contează.

Era un tip ciudat. Kathy îl privi cu atenţie, apoi spuse:

— Vrei să-ţi spun ce ştiu eu?

— O să-mi spui oricum.

— Poate ar trebui numai să-ţi şoptesc, spuse Kathy şi făcu o pauză. Elvin şi doctorul Tommy au de gând să omoare un judecător.

Asta îl făcu să tresară.

— Nu, o, nu, spuse el, scuturând din cap, dar nefiind în stare să-şi ascundă panica din priviri.

Kathy se lăsă uşor spre el, punându-şi braţele pe genunchii lui.

— S-au răzgândit?

— Ce spui tu e o nebunie.

— Poliţia ştie.

— Asta o inventezi tu. N-au ce să ştie.

— Vrei să-l aperi pe doctor. Bineînţeles că vrei. Dar dacă eu ştiu treaba asta, crezi că poliţia nu ştie? Haide, dă-i drumul.

— Te rog să mă crezi, nu are de gând să facă nimic.

— Doctorul, dar Elvin?

— Eu nu vorbesc despre el.

— Vrei să-mi spui ceva fără să vorbeşti, spuse Kathy. Asta-i cam greu.

— Nu vreau să-ţi spun nimic. Uită-te la el, spuse Hector, cu o voce şi priviri rugătoare. Ai spus tu singură că nu-i pasă de Elvin.

Privirea i se mută, se întoarse spre ea şi spuse cu voce scăzută:

— A fost o poveste în ziar, cineva a încercat să-l omoare pe judecător cu un aligator. Crezi că acel cineva a fost doctorul Tommy?

Kathy se apropie şi mai mult:

— Cred că asta i-a dat ideea.

Îl văzu pe Hector dând din cap, şi Kathy continuă:

— Dar doctorul l-a băgat pe Elvin la mijloc. Uite, zice el, cineva încearcă să-l omoare pe judecătorul ăla pe care îl cunoaştem amândoi foarte bine. Nu-i rea ideea, ce zici? Şi s-a amuzat cu Elvin. Aşa a fost?

— Exact, spuse Hector, lăsându-se prins, şi Elvin a crezut că vorbeşte serios. Doctorul a şi uitat despre ce e vorba. N-ai decât să-l întrebi, o să-ţi spună: Care judecător?

— Stai liniştit, nu trebuie să fii îngrijorat, spuse Kathy. Doctorul ştie să scape şi singur de răspundere. S-ar putea să ţină. Dar tu ai ochi ageri, Hector, ştii foarte bine ce vrea să facă Elvin. Nu vrei să spui nimic pentru că ţi-e frică. Detectivul care a fost aici ieri, Gary, e un om de ispravă. O să vină din nou. Când vine, ai putea să stai de vorbă cu el? Ce zici?

Nimic. Niciun cuvânt.

— Spune-i şi lui ce mi-ai zis mie.

— Sau îi zici tu? Asta vrei să spui?

— Gary e la curent cu toate astea, zise Kathy. Dar nu-i foloseşte la nimic dacă nu-i spui tu, zău aşa. Hector, tu eşti martorul cheie. Nu vrei să-l mai vezi pe Elvin aici, dar poţi să-l faci să dispară, să se întoarcă la închisoare.

Hector ridică din sprâncene.

— Dar ce-a făcut? Deocamdată nimic. Trebuie să aşteptăm până face ceva?

Aceeaşi obiecţie pe care o avusese şi Gary.

— A conspirat punând la cale o crimă, zise Kathy.

Văzu că Hector e gata să-i dea crezare. Nu trebuia decât să-l îmboldească puţin:

— Hector, eu ţi-am dezvăluit lucruri pe care niciun poliţist nu ţi le-ar fi spus. Aş putea fi chiar acuzată că le-am zădărnicit cercetările, dând la iveală ceea ce ştie poliţia. Dar nu-mi pasă. Şi ştii de ce? Doctorul Tommy este în supravegherea mea şi nu vreau să-l văd dând de belea, ca să ajungă la închisoare. Hector?!…

Hector privea peste capul ei. Se ridică în picioare. Kathy se îndreptă şi se întoarse puţin, suficient ca să-l vadă pe doctorul Tommy venind dinspre curtea interioară, tot în pielea goală, scărpinându-se între picioare. I se adresă lui Hector.

— Mi-ai luat halatul.

Hector scutură din cap:

— E halatul meu.

— Eşti sigur?

— Tu ţi l-ai lăsat lângă piscină.

— O, zise doctorul Tommy.

Când se întoarse ca să plece o văzu pe Kathy pe canapea, îi făcu un semn cu capul şi zise:

— Cum te mai simţi astăzi? şi trecu mai departe, continuând să se scarpine.

Kathy îl urmări cu privirea în timp ce intra din nou în lumina soarelui. Fundul îi era ceva mai deschis la culoare decât restul trupului. Se întoarse către Hector.

— Ce faci?

Stătea cu spatele spre ea şi se aplecase, scoţând ceva de sub halat. Se întoarse spre ea şi îi întinse o pereche de bikini atârnând de un deget. Negri, cu paiete argintii.

— Mulţumesc, spuse Kathy şi plecă.

•

Bob Gibbs renunţase la popasul de după-amiază la Helen Wilkes şi venise direct acasă ca să-şi pună o cămaşă sport curată şi să se pregătească pentru un interviu. O tânără de la o revistă care se chema: Port St. Lucie Shopping News, sau cam aşa ceva, dorea să stea de vorbă în seara aceea cu el despre cum poţi judeca firea oamenilor. Trecuse pe la el pe la birou ca să fixeze întâlnirea, o fătucă drăgălaşă cu un aer sănătos, de la ţară. Îi plăceau fetele de la ţară, învăţau devreme ce e natural şi cum o fac animalele. Fata aceasta – nu-şi putea aminti cum o cheamă – era nouă în branşă, încă nu devenise cinică şi nici nu ştia să inventeze minciuni cu dezinvoltură. Era tipul de reporter care avea să scrie totul exact aşa cum va spune el şi avea să râdă cu poftă la toate bancurile lui.

Intră în bucătărie şi îşi turnă un Jim Beam, gândindu-se la caracterul omului şi la modul în care poate fi analizat. Cel mai bine ar fi să se gândească la nişte cazuri anterioare. Revăzu infractori care stăteau în faţa lui în costumele albastre de puşcăriaşi şi începu să se gândească la aură – ciudat lucru – nu la a lui, la aura altor oameni, întrebându-se oare cum ar fi să vadă cum le ies din corp diferite culori. Nu se gândea la asta decât atunci când îl cicălea Leanne. Ar putea să-i spună micuţei de la Port St. Lucie că asta făcea el, examina aura infractorilor. Ea o să-i replice: Zău, chiar aşa? Să-i spună că poţi face asta numai dacă ai har. Dacă eşti perceptiv. Mai întâi, bineînţeles, trebuie să-ţi eliberezi mintea de – cum le zice, prejudecăţi sau idei preconcepute – în fine, cam aşa ceva. Trebuia să-ţi deschizi inima şi mintea, să te eliberezi de gândurile negative.

Era cu faţa spre chiuvetă şi se uita pe fereastra de deasupra acesteia în timp ce sorbea din whisky, aşa că auzi vocea de undeva din stânga lui:

— Big?

În cadrul uşii care dădea în sufragerie stătea Leanne zâmbindu-i. Big exclamă:

— Isuse Cristoase!

Iar ea îşi plecă fruntea la auzul tonului lui plin de respect.

— Te-ai schimbat, Big. Se vede. Mesagerul mi-a spus că te-ai schimbat, dar aveam unele îndoieli, însă acum văd cu ochii mei că aşa este.

El zise:

— Leanne?!

Nu pentru că i-ar fi pus la îndoială identitatea. Voia să ştie ce face aici, dar nu reuşea să scoată niciun alt cuvânt.

— Big, mesagerul mi-a confirmat ceea ce entitatea mea mi-a comunicat tot timpul, că a fost un gest egoist din partea mea să te părăsesc, ştiind că eu pot fi sursa iluminării tale. Big?… Sunt iar acasă.

— O, Dumnezeule! zise el.

Iar ea răspunse:

— Lăudat fie-i numele!

•

Elvin voia s-o vadă. Nu-şi dădea foarte bine seama de ce, poate că voia să-i privească chipul, acum când ştia ce ştia.

Se oprise la un bar imediat după ce ieşise din salonul de frumuseţe. Văzându-l cum dă pe gât primul pahar, barmanul îl întrebă dacă îl călcase cumva vreo maşină sau îl fugărea soţul amantei. Elvin respira încă greu, dar acum totul era în regulă.

Aşteptase în maşină cam o oră, apoi se dusese în hol şi căutase să vadă la ce apartament stă: 219. Când o pereche de locatari mai în vârstă, probabil pensionari, intrară în bloc, intră şi el cu ei, iar când bărbatul cu o pălărie golf pe cap îi aruncă o privire mai bănuitoare, îi spuse:

— Mă duc în vizită la ofiţerul meu supraveghetor. Mai vreţi ceva?

Urcă până la 219, bătu la uşă ca să fie mai sigur, apoi se aşeză pe jos, cu spatele rezemat de perete. Trebui să-şi tragă pălăria mai pe frunte, căci borul se lovea de perete.

O bătrână în rochie de casă veni cu găleata de gunoi pe coridor. Îi aruncă o privire neliniştită, dar nu spuse nimic decât la întoarcere.

— Pot să vă ajut cu ceva? zise ea.

Elvin trebui să-şi ia pălăria din cap ca să poată privi în sus, spre ea.

— Ce-anume?

— Vă simţiţi bine?

— Mă simt bine şi frumos.

Se întreba oare ce-ar fi făcut femeia dacă i-ar fi spus că tocmai a împuşcat doi oameni. Să-i vadă mutra. Nu putea decât să scrâşnească din dinţi când se gândea la asta.

— O-aştept pe dama care locuieşte-aici. I-ofiţerul meu supraveghetor.

— O, spuse femeia şi intră în apartament închizând repede uşa.

O auzi cum trăgea zăvoarele.

Nu era greu să-i sperii pe oameni. Şi faptul că ştiai acest lucru putea fi, de asemenea, de folos. Elvin ştia că Madam Sensi se temea de el. Asta ar putea să-l ajute ca s-o trântească în pat şi pe urmă o să vadă ea singură că-i place. Ai de gând să-mi faci raport? Nu, te rog, tăticule, încă o dată. Se întrebase dacă aflase deja despre prietenul ei. Dacă era o persoană importantă, o vor informa. Trecuse pe la biroul ei după ce ieşise de la bar şi i se spusese că e plecată.

Trecuse probabil încă o oră până când, în cele din urmă, auzi ascensorul, uşa de deschise şi se închise şi iat-o că vine pe coridor, cu o pungă de cumpărături în mână, învârtind pe un deget inelul cu cheile. Elvin se ridică în picioare şi îşi puse pălăria pe cap, observând că e calm.

— Ce faci aici?

El zise:

— Daţi-mi voie să v-ajut, şi întinse mâna spre pungă, dar ea se trase înapoi.

— Elvin, ce doreşti?

— Am vru’ să stau de vorbă cu ’mneavoastră, atâta tot.

— Discutăm la birou. Trebuia să vii ieri la o analiză de urină.

— Am uitat cu totu’.

— Mâine, sau ai încurcat-o.

— Am fos’ azi, da’ nu eraţi la birou.

— Ai venit şi ai plecat.

— Am avut o treab-urgentă de rezolvat. Po’ să intru pen’ un minut?

— Elvin, pleacă imediat de aici. Dispari.

Nu părea tristă, se vedea că încă nu aflase nimic.

— Mâine-am de lucru, spuse Elvin, încercând să meargă mai departe. V-am spus de serviciu’ ăla!

Asta o făcu să se oprească. Uitându-se la ea, Elvin fu convins că voia să-i spună ceva. Exact atunci începu să sune telefonul în apartament. Ea se întoarse să vâre cheia în broască, iar el zise:

— Daţi la mine! şi apucă punga din mâna ei.

Kathy îi aruncă o privire în timp ce deschidea uşa, dar nu voia să piardă nicio secundă. Avu o clipă de ezitare, neştiind ce să facă – să ia punga din mâna lui sau să se ducă să răspundă la telefon, lăsându-l pe Elvin afară cu ea în mână.

— Mergeţi, spuse Elvin, o să le aduc io-nuntru, şi ea se execută, mai nerăbdătoare să răspundă la telefon decât îngrijorată de faptul că-l lăsa să intre în casă.

Elvin înconjură masa din sufragerie în formă de L. Drăguţă casă, cu picturi pe pereţi… Madam Sensi stătea în picioare lângă biroul din living, cu spatele la el şi vorbea la telefon. Spuse: Daa? de mai multe ori, ascultând mai tot timpul. Elvin puse punga pe masă şi rămăsese în picioare urmărind-o cu privirea. O auzi spunând:

— Lou, spune-mi ce s-a întâmplat.

Apoi o auzi spunând:

— O, Isuse! Unde este? A păţit ceva?

Elvin era sigur acum că vorbeau despre prietenul ei, ăla care trăgea oamenii de păr. O văzu cum se întoarse spre el şi îl priveşte drept în ochi în timp ce spune:

— E mort, nu-i aşa?

Elvin avu un sentiment straniu, simţindu-se privit atât de fix, în timp ce Kathy asculta ce i se spunea la telefon. Mai zise ceva ce nu reuşi să înţeleagă apoi o văzu punând telefonul în furcă. Privea tot la el. El zise:

— Aţ primit niscaiva veşti proaste?

Ea nu răspunse. Continua să-l privească, de parcă n-ar fi ştiut ce e cu ea.

— Apăi… zise el şi se întoarse să plece.

Când ajunse în dreptul uşii şi era gata să iasă o auzi spunând:

— L-ai urmărit, nu-i aşa?

Elvin îşi continuă drumul. N-avea niciun sens să stea de vorbă cu o femeie supărată şi cu nervii slabi.