• Capitolul 6

Kathy şedea în Volkswagen-ul cumpărat de ocazie, vopsit în bej, cu anvelope uzate şi peste o sută de mii de kilometri la bord şi aştepta să apară Dale Crowe Junior. Casa lui era cufundată în întuneric. Centrul de triere la care lucrase pe când era angajată la Spitalul de boli mentale era la numai câteva sute de metri mai jos, pe Swinton Avenue. Se simţise foarte stânjenită când îi spusese judecătorului că se mutase de la Spitalul de boli mentale la Corecţională şi el spusese că îi plăcea probabil să aibă a face cu cei loviţi de soartă, cu faliţii.

Exact cum spunea şi Keith, fostul… Scuzaţi, domnule doctor Baker. Aşa cum îi plăcea şi lui Keith să spună:

— Niciun om care are o cât de mică fărâmă de ambiţie n-ar accepta să lucreze într-un spital de boli mintale.

Cu tonul lui condescendent. Asta în timp ce ea era cea care îl întreţinea şi îi achita toate notele de plată.

— Dorinţa ta de a fi în contact cu nivelul subuman indică în mod clar o criză de personalitate. Este reacţia ta de adaptare la statutul de persoană adultă.

Încerca să-i spună şi s-o convingă că evită să dea piept cu lumea reală. Un bărbat care încuia grijuliu portierele maşinii când trecea prin Mica Havana, cartierul unde se născuse ea. Mama ei spusese:

— E un băiat perfect. Mărită-te repede, până nu-l scapi.

Sigur, asta ai şi făcut, te-ai măritat şi ai făcut copii. Cele mai multe din colegele ei erau deja căsătorite cu oameni care aveau o meserie. Keith era student la medicină, la Universitatea din Miami.

Fratele ei Ray Diaz, care lucra la Secţia Droguri, o întrebase:

— De asta te-ai căsătorit cu el?

Îi plăcea să stea de vorbă cu Ray pentru că erau foarte apropiaţi, dar nu chiar de aceeaşi vârstă, între ei era o diferenţă de doi ani. Întotdeauna avusese impresia că, dacă ar fi fost băiat, ar fi arătat exact ca Ray.

— Dacă încerc să explic de ce m-am măritat cu el sună stupid.

Ray spusese:

— Recunoaşte şi gata. Aşa ai fost.

— Aveam numai douăzeci şi trei de ani. Keith arăta de parcă ar fi coborât din ceruri. Dintr-o familie bună, cu un trup ca pentru revistele de modă…

— Ar trebui să-ţi fie ruşine.

— Era liniştit, avea un zâmbet drăgălaş, maniere alese…

— Niciun pic de simţ al umorului, spusese Ray. Habar n-are ce-i pe lumea asta, doar buchea cărţii şi tu l-ai ajutat. Dar ştii care era problema cea mare? Descoperise că tu eşti mai deşteaptă decât el. Însă din momentul în care şi-a terminat facultatea el era doctor, iar tu – nu. N-ai decât să-l întrebi pe tata sau pe Tony.

Tony, fratele ei mai mare, poliţist şi el la Metro-Dade. Venise cu Keith acasă în vizită sau la masă. Tatăl ei şi Tony se uitau la emisiunile sportive de la televizor, indiferent despre ce sport era vorba. Când Keith obţinuse diploma şi se dusese la North Broadward ca tânăr stagiar în psihiatrie, Tony spusese:

— Asta-i tot? Credeam că e cel puţin un împuţit de rege după cum se poartă.

Ray spusese că face pe superiorul ca să nu se vadă că e un retardat.

Ea îi spuse lui Ray:

— Am crezut că făcea pe marele doctor şi că o să-i treacă. Dar acum cred că n-o să-i mai treacă niciodată. Keith susţinea că problema mea este că mă complac în situaţii înjositoare. Dumnezeule, să-mi spună una ca asta. Când am intrat apoi tare în el i-am spus tot felul de lucruri urâte. Că nu şi-ar fi terminat facultatea dacă nu eram eu. Că n-ar fi avut ce mânca, n-ar fi avut rufe curate de îmbrăcat şi câte şi mai câte. Dar el de colo: „Dar ce, te-am obligat eu? Te-am pus eu să lucrezi în locul ăla?” Odată, când mi-am ieşit din fire, mi-a spus pe tonul lui superior: „Toată ziua am de-a face cu hispanici temperamentali şi nici acasă nu scap de ei”. Atunci i-am zis: „Dar pentru numele lui Dumnezeu, de ce te-ai căsătorit cu mine?” Şi ştii ce mi-a spus, acum că era doctor şi nu mai avea nevoie de mine? A zis: „Bună întrebare”.

Şi judecătorul în biroul lui îi spusese că nu arată tocmai a hispanică. Ca şi când i-ar fi făcut un compliment.

O, vă mulţumesc, Onorată Instanţă. Exact ce-şi dorea să audă de la un împuţit de ţărănoi rasist destul de bătrân ca să-i fie tată. Şi toată povestea aia cusută cu aţă albă, cu nevastă-sa care avea probleme cu sănătatea mentală şi vorbea cu vocea altei persoane! O, chiar aşa, nu mai spuneţi? Şi tot aşa, în loc să-i fi spus, domnule judecător, dacă e măritată cu dumneavoastră nu e de mirare că vrea să fie altcineva.

Probabil că ar fi trebuit să se simtă măgulită că un judecător vrea să se culce cu ea. Ca şi atunci când avocaţii o înghesuiau ca s-o sărute. Avocaţii aceia spilcuiţi, ca scoşi din cutie. „Eşti o fată isteaţă, aş putea să fac şi eu ceva pentru tine?” Cam ce anume? „O, să-ţi fac slujba mai uşoară”. Cum asta? „O, să pun o vorbă bună pe ici, pe colo”. Kathy ar fi trebuit, vezi Doamne, să-şi dea seama că asta era şansa vieţii ei. Mamă! Să se culce cu un avocat.

La spital, în loc de avocat, ar fi trebuit să se culce cu un doctor. La North Broadward era o infirmieră care agrea ideea. Cea pe care o vizita Keith seara, cam câte o oră sau aşa ceva. Fratele ei Ray, expertul în filaj, fusese cel care descoperise. Apoi îi spusese:

— Dacă ar fi fost băiat de treabă, nu ţi-aş fi spus niciodată. Asta este. Dacă vrei, vorbesc eu cu Keith, aşa ca între bărbaţi.

— Nu, rezolv eu, spusese Kathy.

O maşină de formă ciudată, cu ţeava de eşapament scoţând fum şi făcând zgomot, trecu pe lângă ea şi opri în faţa casei lui Dale Crowe. Din ea coborâră doi tineri cu pungi de alimente în mâini. Unul dintre ei era suficient de înalt ca să poată fi Dale, dar era mai solid, mai lat în umeri. Se îndreptară spre casă vorbind în gura mare, căci se vedea că băuseră ceva şi intrară. În camera din faţă se aprinsese o lumină, în timp de uşa rămăsese deschisă. Mai era lumină şi la alte case de pe stradă. Erau case cu un singur etaj, ascunse în spatele unor copaci şi arbuşti bătrâni, un cartier ieftin, lăsat în plata domnului. Case în care locuia infirmiera la Pompano Beach era ca acestea. Au trecut trei ani – poate că încă mai stă acolo.

Cei doi tineri păreau să se simtă bine acasă. Poate că ştiau unde este Dale acum, când mai are şapte zile până să intre în puşcărie. Ar fi putut profita de timpul de după proces ca să stea de vorbă cu el, în loc să se ducă în biroul judecătorul ca un ofiţer supraveghetor cuminte. Da, domnule judecător… O, chiar aşa?

Kathy ieşi din maşină şi o încuie, gândindu-se la noaptea în care se dusese cu maşina până la locuinţa acelei infirmiere, cu aceeaşi maşină, numai că atunci n-o încuiase. Trecuse pe lângă Mustangul decapotabil al lui Keith pe care i-l dăruiseră părinţii lui când terminase facultatea, se apropiase de uşă şi sunase de şase ori, iar în timp ce aştepta se gândea că îi făcuseră cadou o maşină, dar o lăsaseră tot pe ea să plătească chiria şi să cumpere de mâncare, iar ea nu spusese nici măcar o vorbuliţă. Infirmiera deschisese uşa mirată. Era o fată micuţă, blondă, cu un şal roz pe umeri şi un căţel în braţe. Kathy spusese:

— Vreau să-i spun ceva soţului meu.

— Soţului tău?

Poate că nu ştia.

— Cel din dormitor, zise Kathy şi trecu pe lângă ea.

Keith era în pielea goală lângă pat şi încerca să-şi pună un şort bleu deschis pe care îl spăla ea întotdeauna. Îi aruncă o privire şi îi spuse, pe tonul lui superior:

— N-ai vrea să fii amabilă să aştepţi în camera cealaltă?

— Nu ştiu cum ar trebui să procedezi atunci când îţi prinzi bărbatul regulând o infirmieră, spusese Kathy.

— Nu fi vulgară.

— Nu asta făceai?

— De ce nu te duci acasă să mă aştepţi? Stăm de vorbă mai târziu. Bine?

— Ţi-am adus toate hainele, cărţile…

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun ceea ce am spus, că ţi-am adus hainele şi cărţile. Ce crezi că vreau să spun? Toate boarfele tale, sunt în maşina mea, împrăştiate, nu le-am împachetat. O să le iau de acolo şi am să le pun în maşina ta. Dacă e încuiată o să le las pe maşină sau le arunc în stradă, nu ştiu, am să văd cum îmi vine mai bine.

— Mi-ai adus toate lucrurile?

— Tot ceea ce ai tu, cărţile, cataloagele şi toate lucrurile pe care le-ai cumpărat cu banii tăi, ceea ce nu-i prea mult. Poţi să vii să mă ajuţi dacă vrei sau poţi să stai aici şi să continui s-o regulezi pe infirmieră sau să-i regulezi căţelul, nu mă interesează, ai ieşit din viaţa mea. Şi din apartamentul meu.

Keith făcea fel de fel de mutre stând acolo în pielea goală şi cu lenjeria intimă cea drăgălaşă în mână.

— Nu pot să cred că faci asta, zise el.

— Ei, Keith, vino-ţi în fire. Noi hispanicii suntem foarte impulsivi, băiete. Doar ştii prea bine.

În timp ce ieşea se adresă infirmierei care stătea tot cu căţelul în braţe:

— Este al tău de tot.

•

Elvin şi Dale trebuiră să aştepte un timp în faţa uşii până rând aceasta le fu deschisă de un tip mic şi bondoc despre care în prima clipă Elvin crezu că este un negru cu pielea mai puţin colorată. Apoi văzu că are o cămaşă largă pe el şi se gândi că poate vrea numai să pară de culoare. Omul se uită la camionul lui Dale care rămăsese în alee şi începu să-şi sugă dinţii, inspectând cu atenţie maşina înainte de a deschide gura:

— Ce vreţi? rosti el cu un accent destul de evident pentru ca Elvin să-şi schimbe părerea iniţială.

Era un fel de hispanic cu nasul mare, cu aspect de cubanez. Erau o mulţime din ăştia pe aici. Elvin zise:

— Unde-i doctoru’?

Tipul deschisese uşa numai câţiva centimetri şi se zgâia la ei. Avea părul dat cu unsoare şi strâns la spate într-un coc, un cercel mic într-o ureche şi purta o cămaşă din alea cubaneze care atârnă pe dinafară, peste pantaloni.

— Domnul doctor nu mai practică, s-a retras.

Elvin dădu din cap.

— Nici eu nu-s bolnav, făţosule. Am venit în vizită în curtoazie. Zi-i lu’ doctoru’ că a venit un prieten d-a’ lu’ Sonny.

Numele nu păru să-i spună nimic. Tipul răspunsese:

— Aşteptaţi aici, şi împinse uşa, lăsând-o deschisă numai câţiva centimetri.

Elvin îi spuse lui Dale:

— Nu-i frumos să ne lase aici să aşteptăm cu deştu-n cur, apoi împinse uşa şi intră.

Tipul cu mutră de cubanez ajunsese deja în capătul holului ţăcănind pe pardoseala de gresie cu cizmele lui cu tocuri înalte şi tocmai trecea în altă cameră. Nu întorsese capul, aşa că nu ştia că cei doi intraseră. Elvin îi făcu semn lui Dale să se apropie şi examină pe îndelete interiorul livingului – deşi era prea întuneric ca să vadă mare lucru – privind cu atenţie picturile şi statuile ciudate din hol. Ridică din sprâncene, se opri în dreptul uneia negre, strălucitoare şi îi spuse lui Dale că e probabil o femeie goală, deşi n-ar băga mâna-n foc.

Ajunseră şi ei la uşa pe care ieşise fantele cubanez şi îl văzură stând cu spatele spre ei şi cu faţa spre o masă pe care se aflau tacâmuri şi lumânări. Un alt tip cu mutră de cubanez şi cu părul lins şedea singur în capul mesei. Era probabil doctorul, Tommy Vasco; acesta îşi lua masa de seară. Elvin mai observă încă un tacâm la masă, unde cineva mâncase şi îi veni în minte fantele care le deschisese uşa. Dar cine era oare? Tipul se întoarse în momentul în care doctorul Tommy se ridică de pe scaun cu privirea aţintită spre ei şi cu un şervet în mână, ca să-şi protejeze cămaşa de mătase.

— Parcă v-am spus să aşteptaţi.

Tipul făcea pe seriosul şi le arunca priviri furioase. Elvin ripostă:

— Păi ce, nu aştept?

Apoi îl auzi pe doctorul Tommy spunând:

— E-n regulă, Hector.

Era, fără îndoială convins că băiatul e pe cale să primească un şut în fund. Elvin îi citea pe tipii ăştia ca doctorul Tommy într-o clipă; trec speriaţi prin viaţă şi devin laşi. Se nasc bogaţi, altfel n-ar ajunge niciodată să locuiască în asemenea case.

— Speram că o să ne arăţi funu’ din filmele alea, zise Elvin, mergând direct la ţintă.

Văzu că doctorul avea nişte pantaloni ca de pijama şi papuci lucioşi cu moţuri aurii în vârf. Doctorul Tommy spuse:

— Poftim?

— Filmele pe care le-a făcut Sonny pen’ mneata şi femeilor mneatale.

Acum fantele se silea să zâmbească.

— A, da, Sonny. De unde îl cunoaşteţi?

— Am stat împreună la pârnaie. A zis că să vin pe la mneata, să vă zic că se gândeşte tot timpu’ la mneatale.

— O, înţeleg, făcu doctorul Tommy, recepţionând în mod clar mesajul. Aşadar, aţi fost împreună cu Sonny, da?

— El a fost cu mine. Io-s Elvin Crowe şi ăsta-i nepotu-miu, Dale. Da, io am avut grijă de Sonny şi Sonny mi-a văzut de casă.

Fantele dădea din cap. Se vedea că încearcă să gândească repede.

— Ar fi trebuit să vadă şi aici de casă, dar nu s-a priceput prea bine la treaba asta. Prefera să se ocupe de altele.

— Ca, de exemplu, să plaseze droguri, zise Elvin.

— Da, la asta se pricepea.

Acuma fantele nu mai dădea din cap, ci scutura în stânga şi-n dreapta.

— O adevărată ruşine ce-a făcut cu fata aceea.

— Da, da’ ţi-a salvat fundu’.

Doctorul zâmbi:

— Aşa ţi-a zis?

— Te-ai luat la pumni cu ea şi era cât p-aci să te bată măr, aşa că Sonny a pocnit-o cu vătraiu’.

Acum doctorul dădea din nou din cap spre stânga şi spre dreapta.

— Sonny a avut motivele lui ca s-o ucidă pe fata aceea. N-ai decât să întrebi la poliţie, dacă-ţi închipui că mint – doctorul Tommy ridică din umeri spre Elvin. Au la poliţie şi arma pe care a folosit-o, şi amprentele lui pe ea. Sonny a încercat să mă bage şi pe mine în încurcătură pentru că era speriat de moarte. Înţeleg, era singur şi nu i-o iau în nume de rău. Acum, din păcate, trebuie să plătească pentru ceea ce a făcut.

Doctorul se uită la ceasul de aur de la mână şi continuă:

— Îmi pare rău că nu pot să vă invit să luaţi loc, dar am o întâlnire în seara asta. Îmi pare foarte rău.

Elvin zise:

— Eu, speram că o să ne-arăţi filmele alea.

Doctorul încerca să se poarte firesc, să zâmbească şi începu să-şi sugă dinţii. Celălalt suge-dinţi – Hector – stătea acolo şi se holba. Elvin se uita în farfuriile lor, dar nu pricepea ce mâncaseră, ceva cu mult sos cafeniu. Arăta foarte bine, indiferent ce-o fi fost. Doctorul îi explica:

— Nu, nu mai am filmele acelea. S-au dus.

Elvin îşi zise: Ce ticălos împuţit. Dar răspunse:

— Păi atunci să ştii că Sonny e bine, nu-ţi faceţi griji.

— Mă bucur să aud. Îmi pare bine că ai trecut pe aici.

— Cre’ şi eu, zise Elvin. Poa’ că mai trec p-aici şi, dacă o să fiţi acasă…

— Sigur că da, oricând. Dacă sunt acasă, sunteţi bineveniţi, zise doctorul Tommy întinzând mâna ca şi cum ar fi vrut fie să le arate casa, fie unde e uşa.

Amicul lui, Hector, trecu pe lângă ei ca să-i conducă, dar în hol Elvin îi spuse că ştie drumul şi singur şi mai aruncă o privire furioasă peste umărul fantelui. Când fură din nou în maşină şi ieşiră de pe alee, Dale spuse:

— Credeam c-o să-l mardeşti.

— O să-l mardesc, zise Elvin.

— Da’ când?

— Încă nu m-am gândit, zise Elvin. Cân’ mardeşti un tip pen’ alt tip tre’ să-ncerci să vezi dacă nu-ţi iese şi ţie ceva. De se poa’.

•

Unul din tipi încerca să-i facă greutăţi lui Kathy.

Când întrebase dacă Dale este acasă şi ei o invitaseră înăuntru, se purtaseră corect cam jumătate de minut. Dar după aceea începură să o ia razna şi să insiste să bea cu ei o bere aşa că ea scoase din poşetă un portofel, îl deschise şi îl întinse spre ei ca să-i vadă legitimaţia şi insigna. O vedeţi?

Hai nu? Ofiţer supraveghetor? Se făceau că habar n-au ce înseamnă asta. Erau amândoi destul de afumaţi, ochii le luceau sticloşi şi aveau de gând să mai bea, căci pe o ladă de lemn care le servea drept măsuţă mai erau vreo duzină de sticle de bere. Unul dintre ei se împiedică de canapea şi căzu pe ea. Kathy se uita la el în momentul când celălalt îi smulse legitimaţia din mână.

— Katherine Baker? Eşti cubaneză?

Toată lumea se interesa de naţionalitatea ei.

— Sunt de la Secţia Corecţională, zise Kathy. Tu cine eşti?

În primul rând un ticălos căruia i se aprinseseră luminiţe roşii în creier. Kathy îi smulse legitimaţia înainte ca el să se decidă să i-o înapoieze şi lui nu-i plăcu deloc figura asta. Îi aruncă o privire furioasă şi încercă să pună din nou mâna pe ea, dar în clipa aceea Kathy îl prinse de degetul mic de la mâna dreaptă, răsucindu-i-l suficient de mult ca să-l facă să ţipe – au, au, au, ei – şi să-şi încovoaie umerii. Strânse celălalt pumn şi îl ridică în sus; atunci Kathy îndoi şi mai mult degetul. De astă dată el urlă:

— Isuse Cristoase, la naiba, dă-mi drumu’.

— Dacă-ţi dau drumul te porţi cuviincios?

— Te pocnesc peste mutră dacă nu-mi dai drumu’.

— Nu mai spune, zise ea şi mai îndoi puţin degetul.

Băiatul era solid şi degetul era şi el destul de gros.

— Bine, bine, bine, zise el, încercând să nu se mişte şi umerii i se încovoiară şi mai mult.

Era o situaţie dificilă din care fata nu ştia cum să iasă. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să-i dea drumul. Şi atunci, ce se întâmpla? Dacă voia s-o lovească, o lovea. Kathy avea un pistol pe care i-l dăduse fratele ei, Tony, şi avea şi permis pentru el, dar îl ţinea acasă. La Corecţională se spunea că agenţii de reintegrare socială trebuie să evite situaţiile de felul acesta, aşa că nu aveau de ce să poarte armă. Să plece şi să cheme poliţia. I se mai întâmplase şi altă dată şi nu fusese lovită când dăduse drumul degetului. Dar era altceva, tipii aceia erau în libertate provizorie, aşa că le spusese: „Să nu îndrăzneşti să mă atingi, nici măcar să nu te gândeşti la aşa ceva”, iar tipii dăduseră înapoi, ştiind că era în stare să-i molesteze, chiar să le rupă un deget. Dar băiatul ăsta nu era în libertate provizorie după cât ştia ea. Dacă o lovea, putea să cheme poliţia şi să-l aresteze. După aceea trebuia să apară la tribunal ca reclamantă împotriva lui, să piardă o groază de timp…

— Ştii care e numele meu, zise Kathy. Acuma spune-mi şi tu cum te cheamă.

Îi spuse că-l cheamă Ron şi umerii i se relaxară puţin.

— Cred că nu vrei să dai de belea, Ron, aşa e?

— Nu, doamnă.

— Ai de gând să te porţi ca lumea?

— Da, doamnă. Cum spuneţi dumneavoastră.

Kathy n-ar prea fi vrut să dea drumul degetului, dar spuse, „În regulă” şi îi dădu drumul pentru că tot trebuia s-o facă odată şi odată.

Înainte să poată face vreo mişcare, tipul o apucă de umeri şi o trânti pe canapea, alături de celălalt tip care adormise stând în capul oaselor, şi se aruncă deasupra ei, împingându-i capul în pernele care miroseau a mucegai. Îşi băgase un genunchi între picioarele ei, încercând să-i desfacă coapsele.

— Ştii că abia am ieşit din pârnaie? întrebă el.

Voia s-o sperie şi mai tare, de parcă nu reuşise destul. Sau poate s-o impresioneze: vezi Doamne, la vârsta lui făcuse deja închisoare!

— Ştiu că o să ajungi înapoi dacă nu te ridici imediat de pe mine.

— Ţi-ar fi plăcut să-mi rupi nenorocitu’ ăla de deget. Şi nici nu te-am atins.

— Mă atingi acum, Ron.

— Vreau să-ţi arăt că pot să fiu şi drăguţ dacă vreau.

Îi sufla în faţă şi respiraţia îi duhnea a bere. Kathy întoarse capul şi văzu fereastra fără perdele, cu geamurile murdare, becul fără abajur, zugrăveala scorojită de pe pereţi şi de pe tavan.

— Dacă zici că eşti drăguţ, atunci ridică-te.

— Dar îmi place aici. Sunt foarte aproape de… ce zici?

— Îţi închipui cumva că o să întreţii relaţii sexuale cu mine?

— Dacă o să vreau. Şi încep să mă excit. Simţi?

Dar Kathy zise:

— Ron, eu ştiu să rup şi altceva decât degete.

În momentul acela auzi cum uşa se trânteşte de perete. Ron dădu să întoarcă capul. Kathy zări o pălărie de cowboy deasupra lor, Ron fu săltat de pe ea şi ţipa: „Au, ce naiba…” în timp ce era zvârlit cât colo, răsturnând în drum sticlele de bere de pe lada de lemn care le servise drept măsuţă; văzu şi cine era sub pălăria de pai – Elvin Crowe, care îl ţinea pe Ron de la spate, de curea şi de guler. Kathy se rezemă de canapea şi se ridică, netezindu-şi rochia şi trăgând-o în jos, peste coapsele goale. Îl văzu pe Elvin care privea la ea şi pe Dale, care se dădea la o parte din drum, în timp ce Elvin îl arunca pe Ron pe uşă afară. Elvin se întoarse şi îl trase în sus şi pe celălalt tip, icni din cauza efortului, dar nu se uită la ea şi nici nu scoase vreo vorbă. Kathy văzu cum tipul deschide ochii buimăcit de somn, fără să înţeleagă ce se întâmplă. Elvin îl târî spre uşă şi acum şi acesta dispăru afară în noapte. Îl văzu pe Elvin întorcându-se spre ea şi aranjându-şi pălăria, deşi nu i se clintise din loc. Şi-o trase mai mult pe ochi şi i se adresă:

— Acuma aş putea să vă ofer ceva? O băutură răcoritoare?