• Capitolul 5

Traversau podul din mijloc spre Palm Beach, Dale Crowe Junior la volan, iar unchiul lui, Elvin, pe bancheta din spate, ca să privească peisajul, să-şi dea seama ce se mai schimbase în cei zece ani cât fusese scos din circulaţie.

Când ajunseră pe Royal Palm Way, Dale zise:

— Uite, aici, dacă te văd noaptea mergând cu un camion poţi să fii sigur c-or să te-oprească, aşa, fără niciun motiv.

— Nu-mi fac eu griji din cauza asta, dacă nici ţie nu-ţi pasă, răspunse Elvin.

Părea foarte sigur de el pentru un tip de vârsta lui, căci se apropia de cincizeci de ani. Avea pe cap o pălărie de pai despre care zicea că e model Jug-de-bou şi purta ghete de trei sute cincizeci de dolari care, zicea el, fuseseră ale fratelui lui mai mare, Roland, acuma mort. Se dusese la Miami şi se lăsase împuşcat de o femeie. Elvin vorbea foarte mult despre fratele său, zicea că Roland lucrase acolo pentru nişte italieni care îl plătiseră bine pentru serviciile lui, purta ghete de trei sute de dolari perechea şi costume din Taiwan.

Se opriseră să mănânce o pizza într-un loc pe autostrada Dixie şi să bea două beri. Acum era aproape opt şi începea să se întunece.

— Dacă mă opresc şi mă pun să suflu în băşică, sunt un om mort, zise Dale.

— Da’ de ce-ţi faci griji? C-or să te bage la răcoare? Zi-le că ai deja de făcut cinci ani, să te caute dup-aia.

— Rahat, zise Dale.

Se mai liniştise de când zbierase la judecător în sala tribunalului; îl ameninţase că-i pun cătuşe la mâini şi la picioare, dar după aceea îl lăsaseră să plece, pentru că judecătorul nu făcuse caz de întâmplare. Avea la dispoziţie şapte zile ca să se gândească cam cum va fi la închisoare. În timp ce-şi mânca pizza, Elvin îi spusese c-o să-i vândă el nişte ponturi, cum să facă să-i fie mai bine la închisoare. Aveau timp berechet pentru asta, o săptămână întreagă.

Dale îl lăsase pe unchiul său să stea la el, căci colegii lui de cameră trebuiau să ispăşească treizeci de zile de închisoare pentru comportament huliganic. Îi apucaseră pandaliile şi spărseseră parbrizul unui tip aşa, fără niciun motiv. Acum Elvin se gândea cât ar putea rămâne aici după plecarea lui Dale. Casa era în Delray Beach, o cocioabă, dar la numai câţiva metri de ocean. O să trag pe nas aerul sărat al mării şi aşa o să iasă din mine duhoarea de puşcărie, îşi zicea Elvin. Păi da, zicea Dale, dar colegii lui de cameră trebuiau să iasă din puşcărie mâine, poimâine. Dacă voia să stea aici, o să trebuiască să vorbească cu ei, dar Elvin spuse că s-a săturat până peste cap de colegi de cameră şi că dacă rămâne aici, ăia trebuie să se care. Dale zise:

— Nu-i cunoşti pe colegii mei de cameră.

Mâncând pizza, Elvin răspunse:

— Nici ei pe mine. Şi nici tu nu mă cunoşti.

Asta, ce-i drept, aşa era. Avea zece ani când unchiul lui fusese arestat şi judecat pentru omor, aşa că Dale îl ştia mai mult din fotografii. Elvin în barca cu motor. Elvin împreună cu Dale Senior, cel mai mare dintre fraţi. Elvin cu Roland, doi flăcăi zdraveni, păreau doi gemeni, numai că Elvin era cu câţiva ani mai tânăr. Când Roland fusese ucis, iar Elvin trimis la închisoare pentru că împuşcase un om despre care credea că pusese pe femeie să-l omoare pe Roland, nimeni nu fusese surprins în familie.

Acum, Elvin zicea:

— E o stradă frumoasă, priveşte numai la copacii ăştia! Sunt cei mai înalţi palmieri pe care i-am văzut vreodată. Nu mi-ar displăcea să locuiesc aici, zicea el. E sigur mai bine decât în cocioaba aia căcăcioasă de la Delray Beach. Vara m-aş duce înapoi la Glades, totuşi, să-mi iau o barcă de mlaştină cu elice aeriană, zicea el. Nu e prea multă circulaţie acum, ăă? Cintezoii au plecat cu toţii acasă! Eu nici nu pricep de ce se tot omoară oamenii să se ducă spre nord. Eu dacă merg mai sus de Georgia îmi curge sânge din nas. Apoi zise: Ia-o spre sud pe Ocean Boulevard.

Acuma mergeau de-a lungul coastei Atlanticului care era negru până departe la orizont, unde se întâlnea cu cerul. Elvin zise:

— Frumoasă plajă publică, da’ n-ai unde parca. Aşa că devine plajă particulară pentru toţi bogătaşii care locuiesc dincolo de zidurile alea. E interesant că bogătanii ăştia te calcă mereu pe nervi, da’ nici nu-şi dau seama de asta, aşa-i? Anu’ trecut am stat în celulă cu unul, Sonny. Drăguţ băiat, lucrase pentru un doctor. Doctoru’ e tot bogat, da’ nu mai e doctor. I-au luat dreptu’ de-a practica.

Dale zise:

— Uite, chiar aicea stă Donald Trump.

— Nu mai spune! Şi cine e Donald Trump? întrebă Elvin.

Înainte de a merge la pizza, pe când treceau prin West Palm, Dale îi arătase clădirea Băncii Barnett, cu geamurile ei strălucitoare care se ridicau mult deasupra tuturor clădirilor din jur şi-i spusese:

— Da’ ştii cum îi zic oamenii? Darth Vader.

— Da cine-i Darth Vader? întrebase Elvin.

Dale înţelegea că se putea să nu fi auzit în închisoare de Donald Trump, dar toată lumea ştia cine e Darth Vader. Însă era greu de explicat, aşa că Dale o lăsă baltă. Iar pe Elvin, oricum tot nu-l interesa. Voia să meargă în jos, spre Ocean Ridge.

— De ce?

— Doctoru’ de care ţ-am zis, spuse Elvin. Acolo stă – şi începu să-i povestească despre doctorul Tommy Vasco şi despre Sonny, băiatul cu care stătuse în celulă la Penitenciarul de Stat din Florida cu un an înainte. De fapt, n-a fo’ chiar un an. Câteva săptămâni ’nainte să mă ’liberez l-am dat pe două su’ de dolari. Sonny ăsta are un păr aşa blond că-l vezi imediat în curte. Puteam să iau şi mai mult p-el, da’ l-am lăsat la un amic.

Dale se uită la cele două raze de lumină pe care le aruncau farurile pe asfaltul negru al şoselei cu două benzi. De o parte şi de alta, drumul era mărginit de copaci. Dale simţea prezenţa copleşitoare a unchiului său, stând acolo, în spate, cu pălăria de cowboy pe cap. Încercă să spună cu o voce nepăsătoare:

— Păi, io ţi-o spun clar, nu mă vâr în d-ald-d-astea. Ţi-o spun de la bun început.

— Io am văzut şi pârnăiaşi care rămân „băieţi mari”, aşa că de-aia-ţ zic, să nu crezi că nu se poate.

Dar Dale scutură din cap spre şosea.

— Io cu poponari d-ăştia nici nu stau de vorbă.

— Ascultă-mă, zise Elvin, io n-am fo’ niciodată-nsurat afară. Da cân’ ajungi acolo, se schimbă calimera. Îndată ce-am priceput cum stă treaba cu populaţia d-acolo, am început să umblu şi io dup-o „nevastă”. Chestia e că acolo ori o vâri tu, ori ţi-o vâră alţii ţie. Se bat care mai de care pe curu’ tău şi tre’ să te lupţi serios să ţi-l păzeşti. Nu e cine ştie ce scofală să fii poponar. Pur şi simplu, aşa-i treaba. Sonny a venit cân’ mai aveam numa puţin pân’ să mă ’liberez, aşa că i-am dat un şut în curu lu’ ăla de era cu mine ş-am zis – a nu se pune laba, puştiu’ blondu’ i-al meu, şi nu vă mai zgâiţi aşa la el. Sonny n-a avut nimic împotrivă. E tipu’ de băiat care ţine la tăvăleală… Ăsta-i Ocean Ridge?

— Manalapan, zise Dale. Ocean Ridge e următoarea.

— Orişicât, zise Elvin, sărmanu’ băiat e pe viaţă, asta-nseamnă că tre’ să facă pe puţin doujcinci de ani, şi era cam abătut, adică deprimat, cică n-o să poa’ să reziste. Îi trebuia şi lui bărbat să-l mai îmbărbăteze, aşa unu ca mine. Pricepi, el vede de casă, de ce-mi trebe mie şi io am grijă de el.

— Da’ ce-a făcut? întrebă Dale atent la drum, unde începeau să apară case mari, elegante.

— A omorât o femeie. A bătut-o până şi-a dat duhu’ şi-a intrat la omor de gradu-ntâi.

— N-a scris în ziare? întrebă Dale.

— Tre’ să fi scris, acu f-un an juma. Atunci Sonny locuia la doctoru’ ăsta, Tommy Vasco, era ajutoru’ lui. Sonny făcea rost de pipiţe pen’ doctor, iar doctoru’ scria reţete de droguri pe nume false; Sonny mergea şi vindea marfa şi-i ieşea şi lui ceva.

— Făcea rost de pipiţe? întrebă Dale. Da doctoru’ de ce nu şi le căuta singur?

— Aşa făcea când era însurat şi călca alături. Era mereu ori beat ori mahmur, zise Elvin. Asta pân’ ce tat-su s-ajurat că-i taie fondurile dacă nu se poartă cum trebuie. Tat-su l-a trimis la facultatea de medicină, undeva, într-o insulă, după aia l-a instalat, i-a cumpărat casa asta mare… Şi tat-su fusese doctor şi avea o mulţime de case prin Miami, era un scârţan foarte bogat şi uite că fi-su a ieşit aşa un derbedeu. Pricepi cum stă treaba?

— Adică vrea să-l creadă tat-su băiat cuminte, trage storurile şi face partuza la el acasă, zise Dale.

— Te-ai prins. Şi Sonny aducea femeile şi drogurile. Fel de fel de droguri. Dar cu pipiţele e mai încurcată treaba. Doctoru’ e-n limbă după alea mari, blonde, nu-i plac hispanicele. Tre’ să fie zdravene, da’ nu grăsane şi să aibă ţâţele cât mai mari.

— Câte femei avea o dată? întrebă Dale.

— O, lua câte două sau trei o dată pentru o partuză. Pricepi, ce-i plăcea lui era să-l filmeze Sonny cum se regulează cu două-n pat. Dup-aia s-aşezau şi beau, luau cocaină şi se priveau la video isprava. Asta aşa, până-ntr-o noapte… a, da, am uitat să-ţi zic. Avea una, o favorită, o chema Pola şi era din Lake Worth. O zdrahoancă de f-un metru optzeci şi solidă de tot. Sonny ’cea că era mai lungă ca el şi el să tot fi avut f-o unu şaptejcinci şi era cam grăsunel. Io aşa-i şi ziceam: Uite, grăsunelu’, ce ţi-am adus!

Dale îşi zise, Dumnezeule! Şi nici nu voia să mai audă aşa ceva.

— Şi-i dădeam o bomboană pen’că şi el era un dulce, zise Elvin. Femeia aia de care ţi-am zis, Pola, a venit într-o noapte singură numa’ ea, au făcut treaba, au băgat ceva sub nas, au pus filmul şi Pola aia zice că tat-su ar fi grozav de fericit să vadă filmele alea, aşa glumea cu el. Sonny nu credea că femeia vorbeşte serios, da’ doctoru’ îşi ieşea din minţi la gându’ ăsta. Atunci i-a ars o palmă şi femeia l-a plesnit şi ea. S-au luat la pumni şi femeia l-a bumbăcit rău de tot. Atunci el a strigat la Sonny, că să-l ajute. Da’ Sonny nu ştie să se bată aşa că a luat un vătrai din cămin ş-a pocnit-o cu el. Da’ femeia – zice Sonny – se repede la el ca o fiară, aşa c-a trebuit s-o tot pocnească mereu până a nimerit-o mai bine ş-aia a mierlit-o. Atunci doctoru’ i-a zis ce să facă – s-o pună-n maşină şi s-o ducă la Lake Worth. S-o lase cu maşina în stradă şi să-i ia şi poşeta ca să facă să pară c-a fo’ violată şi bătută şi tipu’ a-ntins-o. Aşa că Sonny face întocmai da’ cân’ să iasă din maşină, cine vine şi pune faru’ pă el…

Dale dădu din cap, în semn că a priceput.

— Copoii. Sonny a fost acuzat, că era tot plin de sângele ei, şi l-au condamnat, zise Elvin. Încercase el să le zică de doctor, că el l-a pus, da’ n-au putut să-i găsească nimic în afară de reţetele alea false, aşa că i-au dat şase luni şi i-au luat dreptu’ să practice medicina, pe care el tot n-o mai practica oricum. Sonny a căpătat puşcărie pe viaţă – dacă se poartă bine, cel puţin doujcinci dă ani şi acu’ stă cu amicu’ ăla al meu. Asta e. Şi vrei să-ţi mai spun ceva?

— Ce?

— Judecătorul care l-a condamnat pe Sonny şi pe doctor e tot ăla care mi-a dat şi mie dintr-un foc zece ani şi ţie cinci pen’ infracţiune în timpul eliberării provizorii. Judecătorul Bob Gibbs, se vede că e tare ocupat, puiu’ de târlă.

În timp ce se apropiau de Ocean Ridge trebuiră să se oprească la un stop de pe şoseaua A1A; afară era întuneric şi linişte şi în maşină se făcuse, de asemenea, linişte. Dale parcă îl vedea pe judecătorul Gibbs cum părăseşte sala de judecată în timp ce ţipa la el. Judecătorul ieşise şi acum Dale încerca să şi-l imagineze pe băiatul acela blond care o bătea cu vătraiul pe femeia blondă, solidă. Când se făcu verde şi porniră din nou, Dale zise:

— Vrei să arunci o privire la casa doctorului, un’ s-a întâmplat chestia asta?

— Vreau să-l văd pe doctor, zise Elvin.

— Da’ de ce?

— M-a rugat Sonny.

Dale nu înţelegea.

— Adică vrei să spui că ai ceva să-i transmiţi?

— Într-un fel, da, zise Elvin. Sonny mi-a zis să-l crestez.