• Capitolul 23

Lui Elvin îi fusese de ajuns să-l zărească pe sticletele în costum bleumarin ieşind singur din clădire ca să-şi schimbe imediat planurile în legătură cu vizita la Madam Sensi. O să mai aibă încă cinci ani de zile ocazia să o tot vadă. Dar individul ăsta smulge-păr în costum bleumarin era aici şi astfel de şanse nu ţi se oferă în fiecare zi.

Elvin şedea în maşină, îşi scoase pălăria şi îşi frecă dunga roşie pe care i-o lăsase pe frunte. Se gândise că cei doi vor ieşi împreună, căci era ora prânzului şi se vor duce să ia masa undeva. Se gândise că o să ia şi el un hamburger cu cartofi prăjiţi şi câteva beri, după care o să vină înapoi aici s-o aştepte, ca să scape şi de grija asta.

Dar văzându-l pe smulge-păr îndreptându-se singur spre maşină fără să-i treacă măcar prin cap că este urmărit, Elvin simţi o pornire irezistibilă să rezolve treaba imediat. Chiar acum. Fără să mai stea pe gânduri. Momentul cel mai bun este atunci când ei se aşteaptă cel mai puţin. Să-l lichideze în plină zi, mergând cu maşina în paralel cu el. Ar putea reuşi. Avea Ruger-ul în compartimentul pentru mănuşi. Sau unde o merge nătărăul, la vreun local să mănânce. Să intre, să facă treaba şi să iasă. S-o facă atât de repede încât nimeni să nu-şi dea seama de nimic. Având toate aceste gânduri în minte devenea tot mai nerăbdător. Uite-l: acum dădea maşina cu spatele din faţa clădirii. Cum îl chema, îşi spusese numele atunci, la Dale acasă, când îi arătase insigna; Gary şi mai-nu-ştiu-cum. Gary Smulge-păr.

Frăţioare, da’ ciudate lucruri se mai întâmplă în viaţă.

Când te gândeşti la înfumuratul ăsta cum îl trăsese de păr!

În timp ce urmărea Dodge-ul în sus, pe şoseaua Dixie spre sud, îi veni în minte că plănuise cu o zi înainte să se ducă la tuns, dar fusese prea mahmur ca s-o poată face.

Şi unde opreşte şi parchează Dodge-ul? În faţa unui local numit „Salonul de Coafură Betty”, numele fiind scris pe fereastră cu litere mari.

Te-ai fi gândi oare, îşi zise Elvin, că un Smulge-păr merge la frizer?

•

Uşa de la garaj era închisă. Acesta fu primul lucru pe care îl remarcă Kathy când se apropie cu maşina de casă. Se simţi oarecum descurajată. Coborî din maşină spunându-şi că poate nu era încuiată şi că nu trebuia decât să apuce clanţa şi să apese. Încercă. O apucă cu amândouă mâinile şi trase. Lovi în uşa de aluminiu cu piciorul şi mai încercă încă o dată. Era încuiată. La naiba! Gary ar fi întrebat-o, ei bine, şi acum? Gary cu tunsoarea lui nouă. Şi-l imagină ca pe un skinhead şi alungă repede imaginea din minte. Apoi îl văzu tuns scurt, ras deasupra urechilor şi spunându-i căpitanului că întotdeauna se străduia să fie la înălţimea aşteptărilor lui. Cu chipul neclintit. Era, de fapt, un om stăpânit. Se purta firesc, nu poza şi nici nu încerca să impresioneze pe nimeni. Ar fi trebuit să-l tundă cu o seară înainte, când era în chiloţi. Kathy se depărtă de garaj ca să examineze faţada casei, uşa, soarele care bătea în ferestre. Nici ţipenie de om, casa era cufundată în tăcere. Se întoarse, întrebându-se ce să facă şi aruncă o privire spre vegetaţia densă de dincolo de alee, la palmierii tineri şi ferigile înalte şi atunci zări maşina parcată la umbră.

Un Ford Escort, albastru închis, cu botul băgat sub un dafin uriaş.

Judecătorul mergea cu o furgonetă, dar poate că avea şi o limuzină, chiar dacă n-o folosea; nu era imposibil. Sau poate era a altcuiva, venit în vizită.

Kathy se duse la uşa din faţă, sună, aşteptă, apoi încercă din nou. Se auzea soneria în interiorul casei.

Maşina putea fi a unui băiat din Serviciile Speciale care mai avea poate treabă pe aici. Băieţii ăştia mergeau cu fel de fel de maşini, ce le cădea în mână. Dar dacă era aici trebuia să-i spună pentru ce venise şi ce căuta… O, o cutie de pizza! Trebuia să intre în amănunte, să-şi expună teoria. Sau, poate, mai curând, să inventeze ceva. Şi-a pierdut un cercel. În lada de gunoi? Poate a fost aruncat din greşeală la gunoi. Şi-şi spuse: Gândeşti prea mult, ştii?

Dar dacă băiatul care mai rămăsese aici era din întâmplare în grădină, n-avea cum s-audă soneria. Ocoli pe lângă garaj spre colţul nordic al casei, privind cu atenţie tufişurile şi un şir de pini australieni care se pierdeau în depărtare. Canalul făcea aici o curbă spre lac.

Kathy se opri.

Auzea nişte voci. Sau i se păru că auzise.

Mai făcu câţiva paşi, dădu colţul clădirii şi ajunse lângă terasa acoperită din spatele casei, de unde se vedea grădina judecătorului cu orhideele atârnând din copaci. Se opri şi ascultă înainte de a porni din nou prin iarbă spre marginea curţii interioare, pavată cu cărămidă şi scăldată în soare. Privi spre terasa acoperită, unde lumina era mai slabă. Kathy rămase nemişcată.

O voce de femeie venind dinspre terasă întrerupse tăcerea:

— Le-am spus categoric că lucrez numai pe uscat, gata cu apa. Să mă învârt pe acolo şi să fac pe gazda, sau numărul ăla oribil cu păsările.

O altă voce, mult mai subţirică, de copil, spuse:

— Nu asta fost motiv.

— Ba da!

— Tu ştiut coapse la tine aratat aşa cum aratat. Merge cu fete alea tinere şi toate lume vede la tine dolofan. Nu, cucona, multumes.

— Dar nu sunt dolofană.

— Ba este tu.

— Ba nu sunt.

Urmă o tăcere.

Vocea de femeie spuse:

— E cineva acolo?

Kathy înaintă spre terasă.

— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez.

— Nu face nimic, vă rog să intraţi, nu mai staţi în soare.

Kathy spuse:

— Mulţumesc.

Deschise uşa şi intră.

Femeia era singură pe terasă.

Era de o frumuseţe cam demodată. Şi zâmbea plăcut. Avea un păr blond, până la umeri, legat cu o fundă de catifea într-o parte. Părea cam dolofană în rochia ei înflorată. Avea picioare frumoase în ciorapi negri şi pantofi albi eleganţi. Se ridică în întâmpinarea lui Kathy.

— Mi s-a părut că v-am auzit vorbind cu cineva.

— O, da, Wanda. A plecat.

— Dumneavoastră sunteţi doamna Gibbs, spuse Kathy.

— Leanne, te rog, spune-mi Leanne. Pariez că ştiu de ce ai venit aici.

•

În partea unde trebuia să aştepţi până-ţi vine rândul la tuns era mobilă de grădină, o masă plină cu reviste, şi o alta pe care erau expuse produse pentru îngrijirea părului. Un grilaj separa acest spaţiu de locul în care se lucra efectiv.

Elvin se apropie de grilaj şi privi printre zăbrelele încrucişate. Văzu patru scaune de frizer, câte două de fiecare parte, oglinzi mari fixate în perete în spatele lor, totul în aceeaşi culoare turcoaz, de la pardoseală până la plafon. În încăpere nu era nimeni. Dar tresări imediat auzind o voce de femeie.

Privind din nou printre zăbrele, îl văzu pe sticlete, pe Gary, venind din fundul încăperii cu un cearşaf turcoaz pe el ca o pelerină şi cu părul ud. Femeia mergea în faţa lui – era micuţă, cu obrajii boiţi cu roşu. Avea o bluză din acelaşi material turcoaz şi părea hispanică. Chiar era. O auzi din nou vorbind în timp ce îl invita pe Gary pe un scaun şi îl învârti ca să-l aşeze cu faţa spre oglindă.

Văzându-l aşezat acolo, cu cearşaful înfăşurat în jurul lui, Elvin îşi aduse aminte de o carte pe care i-o citise Sonny la închisoare. Nu toată cartea, numai o parte. Era un western, în care tipul se duce la tuns, tipul cel bun, şi ăla rău intră la frizerie, e tare grăbit şi îi spune lu’ ăla bun să se scoale de pe scaun. Frizerul îşi terminase treaba, îi aranjase frumos părul ondulat, dur tâmpitu’ nu vrea să se scoale, face nazuri ca o fată şi nu se dă jos de pe scaun. Tipul care se grăbeşte, Frank, are un pistol sub braţ. Despre căcăciosul cel bun – Elvin nu-şi aducea aminte cum îl chema – noi ştim că nu are nicio armă, dar Frank nu este sigur. Nu vrea să fie împuşcat cu un pistol ascuns sub cearşaf.

Elvin se dădu înapoi de lângă grilaj şi îşi trase mai tare pălăria de pai pe ochi, gândindu-se la frizeria din carte. O frizerie adevărată, nu un salon de frumuseţe. Îşi pipăi buzunarul din dreapta al sacoului unde Ruger-ul atârna greu. Apoi se descheie la sacou.

În carte Frank se enerva aşa de rău pe tipul ăla bun că se apropie de el şi-i spuse iar să se ridice, iar tipul îl lovi pe Frank cu oglinda pe care i-o dăduse frizerul ca să vadă cum este tuns la spate. Nu se lupta cu el ca un bărbat, îl lovea cu oglinda-n cap.

Şi poliţistul ăsta, dacă nu erai atent şi te apropiai prea mult de el, era în stare să te tragă din nou de păr. Elvin nu se îndoia că Gary era înarmat. Numai că arma nu era pe genunchi, ci atârna între el şi scaun. Atenţie la braţul drept. Dacă îl ridică înseamnă că vrea să apuce pistolul.

Elvin îşi aşeză din nou pălăria, şi-o trase mai tare pe ochi. Scoase revolverul din buzunar şi şi-l puse în cureaua de la pantaloni, puţin mai spre stânga, şi trase haina peste el. Asta e. Gata?

Mai aruncă o privire printre zăbrele. Femeia din salonul de frumuseţe se ocupa acum de părul ud al sticletelui.

Gata.

Elvin pătrunse înăuntru. O văzu pe femeie cum se opreşte brusc cu pieptenele şi foarfecele în aer. Îl văzu pe sticlete cum ridică capul şi îi întâlni ochii în oglindă. Elvin zise:

— Aici tundeţi bărbaţi, sau numai femei şi copii?

•

— Te-am simţit în câmpul meu de energie, îi spuse Leanne lui Kathy, aşa că ştiam că eşti aici. Dar afară este atâta soare, încât nu ţi-am văzut aura decât atunci când ai venit înăuntru.

— Poţi să-mi vezi aura? întrebă Kathy.

— O, da, desigur, este bleu palid. Îl cunoşti pe judecător. Să vezi el ce aură are!

— Cred că am văzut-o sau aproape.

— Ai şti sigur dacă ai fi văzut-o. Hai, stai jos aici – Leanne trase un scaun de lângă masa de tablă. Ai venit pentru o analiză psihică, nu-i aşa? Nu ştiai că m-am întors. De fapt, nu m-am întors de tot. Am plecat de aici, dar încă nu m-am stabilit în alt loc. Când se va întâmpla asta, va apărea o notiţă în Al treilea Ochi şi în alte câteva ziare. O să trebuiască să plec în curând, dar, te rog, ia loc. Am trecut pe aici numai ca să iau ceva ce uitasem.

Kathy luă un scaun şi se aşeză lângă ea.

— Când ai plecat de aici te-ai dus la Weeki Wachee?

— Da, spuse Leanne. Voiam să reiau totul de la capăt. Dar după ce am mai reflectat puţin, mi-am zis, nu, acum am o altă viaţă.

Kathy observă că pleoapele Leannei începuseră să tremure. Se auzi cealaltă voce, a copilului, care spuse:

— La tine tremur şolduri chind merge.

— Nu-i adevărat.

— Încerci pui la tine coadă sirenă, văzut cum şade la tine, spuse vocea de copil.

— Taci!

Leanne închise gura şi strânse tare din buze. Kathy o urmărea atent. Leanne închise ochii pentru o clipă, apoi îi deschise şi spuse:

— Wanda mă necăjeşte tot timpul de când l-am părăsit pe Big.

— Te superi dacă te întreb cum faci asta? spuse Kathy, neştiind exact ce cuvinte să folosească.

— Cum comunic cu spiritul meu îndrumător? O, există mai multe căi.

Leanne se aplecă spre Kathy, destăinuindu-se:

— Poţi rezona lipindu-te pe pământ. Înţelegi, în felul acesta poţi vibra la un nivel superior, astfel încât devii un conductor pentru cealaltă fiinţă. Dar acum Wanda intră în nivelul meu de energie aproape în orice moment, după cum i se năzare, spuse Leanne, îndreptându-se din nou. Mi-e tare dragă, dar a devenit o pacoste. Înţelegi, este supărată pentru că am plecat de aici,

— Wanda vrea să rămâi aici? întrebă Kathy şi văzu că pleoapele femeii tremură din nou.

— Nu terminat treabă al ei, spuse vocea de copil.

Leanne clipi din ochi.

— Acum încetează, te rog, spuse ea. Când am să vreau să te aud, am să iau legătura cu tine.

Privind din nou spre Kathy, Leanne spuse:

— Nici nu-ţi închipui ce mi-a făcut Wanda în maşină pe drumul până la Weeki. Tot timpul îmi smulgea volanul din mână ca să ne întoarcem. Mă mir că n-am făcut un accident.

— Aş avea foarte multe lucruri să te întreb, dacă nu te superi, spuse Kathy, aplecându-se peste masă.

— Pentru asta sunt aici pe pământ, spuse Leanne. Ca să răspund celor care mă întreabă.

Pentru o clipă, ochii începură să-i strălucească şi ea se îndrepta de spate şi dădu tare cu pumnul în marginea mesei.

— Nu! Acuma stai liniştită!

Kathy aşteptă un moment.

— Te simţi bine?

— Foarte bine.

— N-am să-ţi pun niciun fel de întrebări indiscrete.

— Am stat de vorbă cu mii de oameni. Viaţa mea este o carte deschisă.

— Întotdeauna mi-am pus întrebarea – când lucraţi sub apă, cum faceţi de nu vă ridicaţi la suprafaţă? Vreau să spun, că nu vă împinge apa în sus.

— Ca să rămânem în adânc învăţăm să ne controlăm respiraţia. Să nu crezi că-ţi pui coada de sirenă şi gata, ai devenit sirenă.

Leanne înălţă capul cu ochii strălucind de o înţelepciune interioară.

— Când cineva întreabă cum se ajunge vedetă la Weeki, Sirena îţi răspunde întotdeauna: prin exerciţiu!

— Foarte bine, spuse Kathy. Te superi dacă stăm puţin de vorbă despre aligator?

— Despre care? Despre cel de aici, sau despre cel de la Weeki?

— Să zicem că despre amândoi. Mai întâi despre cel de la Weeki.

— Vrei să-ţi spun toată povestea? Experienţa mea extracorporală şi ceea ce s-a întâmplat după aceea la spital?

— Totul, spuse Kathy.

— Ei bine, totul a început imediat după ora unu în după-amiaza unei zile extraordinare – privirea Leannei se îndreptă spre curte. Îmi amintesc că tocmai mă ridicasem din camera subacvatică din spatele paravanului de bule de aer care ne servea drept cortină şi vedeam luciul apei deasupra capului în lumina strălucitoare a soarelui…

•

Când Gary se aşeză pe scaun şi ea îl întoarse cu faţa spre oglindă el văzu ambele chipuri: cel palid al lui, alături de faţa ei strălucind de machiaj; femeia se apropie de el, îşi trecu mâinile peste umerii lui, studiindu-i imaginea reflectată în oglindă. Avea vreo cincizeci de ani, nu arăta rău deloc şi era plină de energie. Îi vorbise cu accentul acela cântat spaniol în timp ce-l spăla pe cap cu şampon în camera din spate.

— Vreau numai să mi-l scurtaţi puţin.

— Nu vă fie teamă, o să fiţi mulţumit. La fel ca data trecută.

— Nu cred că m-aţi mai tuns.

— Nu? Pe un bărbat aşa chipeş ca dumneavoastră? Mă mir. Sunteţi sigur că n-aţi mai fost la mine?

— Aş fi ţinut minte.

Asta îi plăcu. Scoţând pieptenele şi foarfecele din sertar îi făcu cu ochiul.

— Dumneavoastră sunteţi Betty?

— Bineînţeles. Dar cine? Poate că aţi fost la Helen. Helen a plecat de la noi. Nu, trebuie să fi fost Isabel. V-a plăcut cum v-a aranjat părul?

— Mmda, de-aia am venit din nou aici.

— Trebuie să fi fost Isabel. Încă n-a venit, are necazuri cu maşina. Dar n-aveţi teamă, şi eu mă pricep foarte bine. Puneţi capul aici.

Începu să-l tundă, fredonând uşor şi mişcând foarfecele rezemat de pieptene în ritmul cântecului.

Gary ridică ochii spre oglindă, îşi văzu capul ieşind din cearşaful turcoaz şi pe Betty care îi ridica părul ud, retezându-i şuviţele cu un gest larg al braţului şi mişcând din umeri în timp ce fredona. Îşi aminti de Kathy care îi mângâia părul; o revăzu în pat, în lumina dimineţii timpurii, deschizând ochii, pentru o clipă nefiind conştientă de prezenţa lui. De fiecare dată când fuseseră împreună şi ea se trezise îl simţise foarte aproape; era acolo, şi Kathy îl întreba:

— Ce faci? abia murmurând, încă adormită.

El spunea:

— Te privesc!

Asta fusese cu o dimineaţă înainte. Îşi înălţase capul de pe pernă. Stătea atât de aproape de ea încât Kathy îi replicase:

— Se vede că ai nevoie de ochelari.

În dimineaţa aceea se uita la el şi nu spusese nimic, aşteptând, şi atunci el îi oferise explicaţia:

— Îmi place să te privesc.

— Ne înţelegem bine, nu-i aşa? îi răspunsese ea cu expresia aceea calmă în ochi a omului care ştie ce vrea.

Îşi ridicase mâna spre faţa lui, îi pusese vârful degetelor pe buze…

Văzu în oglindă pălăria de cowboy.

Elvin spunea:

— Aici tundeţi şi bărbaţi sau numa femei şi copii?

Betty se întoarse spre el şi-i răspunse:

— Pe toată lumea, domnule. Luaţi loc, sunteţi următorul la rând.

Gary fu cât pe-aici să-i rostească numele, dar pălăria dispăruse din oglindă. Aşteptă şi, în cele din urmă îl auzi pe Elvin spunând:

— Dumneavoastră suntărăţi, dom’le ofiţer?

Iar Betty exclamă:

— O, vă cunoaşteţi?

Şi răsuci scaunul în aşa fel încât Gary era acum cu faţa spre Elvin care mârâi:

— Credeam că sunteţi fo coniţă care-şi face păru’.

Se instală comod în scaunul de alături, pe care îl umplu cu costumul lui albastru strălucitor. Gary îl iscodi:

— Vrei să te tunzi?

Elvin îşi aranjă haina în faţă.

— Mmda, şi mă grăbesc.

Betty spuse:

— Isabel vine imediat. Aşteptaţi puţin, da?

— Pă mine nu m-a tuns fodată fo Isabel, zise Elvin, şi n-am fos-în viaţa mea-ntr-on salon de frumseţe.

Atunci de ce-ai venit, să gândi Gary în timp ce Betty spunea:

— Noi executăm tunsori stil. Nu e un salon de frumuseţe, nu, nu. Dar pot să vă fac frumos dacă doriţi, domnule. Să vă aranjez.

— Nu m-ar deranja să m-aranjezi frumos, zise Elvin, dacâ n-ar trebui s-aştept.

— Isabel o să vină imediat.

— Da’ eu n-o vreau p-Isabel. Te vreau pe tine.

— Bine, în câteva minute. Nu mai durează mult.

— Da’ eu vreau chiar-acu’, spuse Elvin.

•

— Am venit înapoi, zise Leanne, pentru că mi-am lăsat un cristal de fereastră, frumos şi rar îngropat în curtea din spate – Leanne privi într-acolo. Vezi palmierii aceia pitici? Arată ca nişte femei, nu-i aşa, în nişte rochii ciudate. Cristalul este îngropat între ei.

— În pământ?

— Ca să-şi revitalizeze energiile. Ştii, pământul are puteri regenerative uimitoare. Cristalul se foloseşte la meditaţie, îţi permite să priveşti în propriul suflet şi să-ţi cunoşti eul adevărat. Nu cel pe care-l vezi în oglindă, cel pe care îl afişezi.

— Oh, făcu Kathy.

— E ca atunci când foloseşti o sferă de cristal ca să-ţi vezi propria aură, ca să spunem aşa.

— Şi cu asta poţi să vezi şi în viitor?

— Oarecum. Sau îl poţi folosi ca să localizezi persoane dispărute, sau să-i ajuţi pe alţii să le vadă. Dacă îndrept un cristal spre tine şi apoi mă uit la el cu cel de-al treilea ochi al meu, îmi pot forma o idee destul de corectă despre eul tău interior. Wanda mă cicăleşte tot timpul să-l folosesc cu Big.

— Şi de ce nu l-ai folosit?

— Nu l-am putut convinge niciodată, nici măcar să atingă un cristal. Wanda spune că îi este frică, dar ăsta nu e un motiv ca eu să nu continui să acţionez asupra lui.

— De aceea nu voia să pleci?

— În parte, da. Îi place aici, îi aminteşte de ţinuturile ei natale de la Clinch County, din Georgia. Dar cel mai mult o preocupă faptul că eu nu pot să-l salvez pe Big, să-l fac să se schimbe. Wanda spune că va suferi cumplit dincolo dacă nu învaţă să-şi deschidă inima. Dar încearcă să-l faci pe Big să se gândească la moarte!

— S-ar putea să ai mai mult noroc cu el acum, zise Kathy, după toate cele ce s-au întâmplat. Ştii că cineva a tras în el?

— Când am văzut în ziar povestea asta m-am întrebat dacă nu cumva s-a schimbat. Tu ce crezi?

Kathy se gândi puţin, apoi dădu din cap:

— Pare mai puţin sigur de sine.

— E conştient de faptul că e muritor?

— N-aş merge chiar atât de departe, zise Kathy, dar cred că n-ar strica să fii acum alături de el, i-ai putea face foarte mult bine.

Kathy ezită, apoi îşi făcu curaj şi zise:

— Adică, dacă ai inima să stai aici şi să fii din nou soţia lui – respiră adânc. Big are nevoie de tine.

Leanne o privi într-un mod straniu, absent, ca şi când ar fi fost uluită de ceva. Poate că îşi folosea cel de-al treilea ochi. Kathy nu era sigură.

— Tu ai fost trimisă aici, zise Leanne.

— De fapt, am venit să caut ceva în lada de gunoi.

Asta o aduse pe Leanne înapoi la realitate.

— Gunoiul a fost ridicat azi dimineaţă, zise ea şi păru că încearcă din nou să se concentreze. A fost dus de aici. Ai pierdui ceva de valoare? Poate te ajut să găseşti ce-ai pierdut.

Kathy se aşeză mai comod pe scaun şi rămase liniştită o clipă. Apoi spuse:

— Mulţumesc, oricum, nu era chiar aşa de important, nedorind să intre în amănunte.

Atunci o văzu pe Leanne aruncându-i din nou acea privire stranie, ca şi când ar fi fost în transă. Leanne zise:

— Tu ai fost trimisă aici. Vrei să vorbesc cu cineva pentru tine? O rudă decedată?

— Nu, nu cred, dădu din cap Kathy.

— Ai adus un mesaj, spuse Leanne, mi-ai transmis să rămân şi să-l ajut pe Big. Am sentimentul că trebuie să-ţi dau şi eu unul în schimb. Cred că trebuie. Stai puţin. Wanda îmi spune ceva despre cineva… Cine?… Nu ştie. Este cineva care a murit recent.

— Nu ştiu pe nimeni, spuse Kathy.

— Şşşş, făcu Leanne uitându-se la ea.

Apoi privi din nou în gol, ca în transă, şi ridică o mână.

— Stai puţin, persoana încă n-a murit. Ce? O, Dumnezeule, moare chiar acum, în clipa când vorbesc.

Kathy văzu că ochii i se închid strâns şi auzi vocea micuţei negrese:

— Este doi, Leanne.

•

Ei, că asta-i bună! Femeia încercă s-o dea pe glumă, dar nu mai era chiar aşa de sigură, devenise nervoasă şi zise:

— Nu pot să-l las pe omul ăsta aici, să stea aşa până te termin pe dumneata, nu-i aşa?

— De ce nu poţi?

— A venit primul şi a avut şi oră reţinută. Este un client bun.

Sticletele se uita la el şi nu scotea un cuvânt, fără îndoială gândindu-se ce naiba se întâmplă. Glumea sau ce naiba voia? Între timp, femeia începuse să se ocupe din nou de el, ţăcănind din foarfece şi încercând să termine cât mai repede.

— Ştiu io cine-i, zise Elvin, da’ vreau să vii aici şi să mă tunzi. Vreau să mă tunzi foarte scurt, ca să nu mă mai poa’ trage nime de păr.

— Dacă aveţi răbdare câteva minute, zise femeia cu accentul acela hispanic, iar poliţistul scoase mâna stângă de sub cearşaf. O ridică spre ea şi zise:

— Nu-i nicio grabă.

Aproape ca în carte. Elvin revăzu imaginea: Sonny citea, ajungea la partea unde Frank ridica pistolul spre tip ca să se mişte din scaun şi tipul îi spune că dacă-l mai ridică un centimetru îl omoară. Cu ce? Elvin ştia că tipul blufează. Frank de ce nu ştiuse? Sonny citea mai departe, dar Elvin îşi pierduse interesul pentru Frank, căci ştia că va fi mort înainte de sfârşitul cărţii aşa că la ce bun să mai citească? În loc să stea să pălăvrăgească şi să fie apoi păcălit, de ce dracu’ nu folosise arma aia? Asta era diferenţa dintre o carte şi viaţa adevărată. În carte tipul cel rău întotdeauna trebuia să moară la sfârşit.

Elvin se ridică de pe scaun şi se duse în spatele lui, între chiuvetă şi măsuţă, privindu-se în oglindă. Luă un uscător de păr care arăta ca un pistol Rogers şi se gândi să spargă fereastra cu el. Îi vedea cum îl urmăresc cu privirea. Mai întâi s-o întrebe pe femeie dacă îl tunde. Ea începe să vocifereze, atunci el sparge oglinda şi spune: Acuma mă tunzi? Şi sticletele o să sară din scaun imediat… Mai bine să nu se atingă de nimic. Să fie totul cât mai simplu. Se îndreptă spre deschizătura din grilajul de zăbrele şi aruncă peste umăr:

— Dacă sunteţi aşa de ocupaţi am să mă întorc mai târziu. Să mă tundă Isabel.

— Foarte bine, spuse femeia, puteţi merge şi în altă parte.

Las-o să creadă ce vrea.

Elvin păşi prin camera cu mobilă de grădină, spre uşa din faţă, o deschise şi o lăsă să se trântească închizându-se la loc. Erau atâtea lucruri pe care doreai să le faci şi nu puteai şi iată, în sfârşit, şi ceva ce puteai face dacă te ţineau nervii, dacă nu te mai gândeai la nimic şi te apucai de treabă. Se întoarse la paravanul despărţitor din zăbrele fără să facă niciun zgomot, cu revolverul în mână de astă dată şi privi printr-o deschizătură – Isuse, sticletele îşi scoase cearşaful peste cap şi i-l întindea femeii, gata să se ridice de pe scaun – şi Elvin trebui să păşească repede spre deschizătură. Îl împuşcă pe Gary în momentul în care acesta se ridica şi căzu înapoi pe scaun. Îl împuşcă încă o dată, pe când începea să alunece într-o parte. O împuşcă şi pe femeie pentru că ţipa. Împuşcătura o azvârli la pământ şi o făcu să sară apoi o dată în sus. Smulge-păr era pe podea, sprijinit în genunchi şi în mâini, acum se ridica – Isuse, cu pistolul în mână – şi Elvin îl împuşcă încă o dată şi apoi încă o dată înainte de a pleca de acolo, în timp ce zgomotul împuşcăturii continua să-i sune în cap.