• Capitolul 21

Porniră spre casa judecătorului însoţiţi, coloana motorizată Dodge, cum spunea Gibbs, cu un antemergător alb-verde şi două maşini fară însemne în urma celei în care erau ei, condusă de Wesley, băiatul de la Serviciile Speciale. Gibbs era foarte vorbăreţ. Îi zise lui Kathy:

— Trebuie să-ţi spun că mi-e dor de furgoneta mea. Ştii ce poantă îmi place să fac? Merg la Palm Beach la vreo sindrofie oficială şi unul din poliţişti mă opreşte. Eu îl las să se apropie ţanţoş şi pornit să mă dea afară până la fereastra portierei şi atunci îmi arăt şi eu mutra. Sau mă duc la un cocktail la una din vilele alea simandicoase, mă apropii cu maşina de poartă şi un tip de la securitatea lor mă opreşte şi zice: Aprovizionarea numai până la ora cinci. Atunci mă uit la el şi-l întreb: Măi băiatule, tu ai habar cu cine vorbeşti? Mă bucur de multă atenţie, dar nu de cea care mi-ar plăcea mie acum. Mie îmi trebuie o infracţiune foarte gravă, un asasinat de gradul întâi. Să-l trimit pe acuzat să stea mult şi bine la Old Sparky şi să-mi refac imaginea.

Kathy întâlni privirea lui Wesley în oglinda retrovizoare şi Gibbs spuse:

— Băiete, tu fii atent la condus. Nu-i treaba ta ce se întâmplă aici, în spate. Voi ăştia de la Serviciile Speciale sunteţi pricepuţi, nimic de zis, dar n-aş putea spune că e chiar o plăcere să trăiesc cu voi în preajma mea tot timpul. Doi în casă tot timpul, îi spuse el lui Kathy, alţi patru în jurul casei.

Băieţii din maşinile care veneau după ei urmau să-i schimbe pe cei care fuseseră toată ziua de serviciu acasă la el. Tocmai intrau pe aleea cu pietriş, când Gibbs spuse:

— Sunt liniştiţi ca nişte şoricei, dar le simţi prezenţa. O să stăm jos, bem un pahar, discutăm despre ceva plăcut, aşa pentru variaţie. După aceea am să-ţi arăt grădina.

— Am mai văzut-o, zise Kathy.

•

Îi spusese acestei Doamne Ţâfnă: Ei bine, dar n-ai văzut chiar totul.

Ea nu se arătase aşa de încântată ca Stephanie, care acum stătea la moşia ei din Orlando, naiba s-o ia; Steph ar fi fost entuziasmată de coloana de maşini, de toată această atenţie şi tevatură. Se vede că nu prea o citise bine pe fătuca asta. Nu vorbea aşa, numai de dragul de a vorbi, ca celelalte fete. Abia dacă scosese un cuvânt cât au trecut prin garaj ca să intre în casă, apoi s-a uitat la grămada de gunoi care aştepta să fie luat şi l-a întrebat dacă adusese cineva pizza acolo. El îi spuse că n-are habar, el nu mănâncă pizza. Poate poliţiştii.

Acum erau instalaţi pe terasă cu câte un pahar în mână şi primul lucru pe care îl spuse ea, privind la paravanul peticit fu:

— Am fost surprinsă să-l aud pe tipul de la telefon pomenind de aligator.

N-ar fi trebuit să apese pe difuzor să audă toată lumea ce se vorbeşte.

— Şi eu. Cel puţin, aici n-o să primesc niciun fel de telefoane, numărul de acasă nu e înregistrat. Odată am să-ţi pun benzile cu telefoanele de ameninţare, toţi cei care abia aşteaptă să mă vadă mort. Îţi imaginezi cam ce fel de om ar putea fi ăsta?

— Părea să creadă că ştiţi cine este.

— Da, săptămâna trecută am amendat un braconier cu cinci sute de dolari. Am pomenit de el, Dicky Campau. A împuşcat un aligator la Palm Beach Canal.

— Dar el vorbea despre cel de la dumneavoastră din curte.

Bob Gibbs îşi dădu seama că trebuia să adopte altă tactică. Nu-i plăcea să facă pe prostul în faţa acestei fete.

— Păi… singurul lucru pe care mi-l pot imagina… este că tot el o fi adus şi aligatorul. L-a pus în curte, la vedere, nebun de furie, ştiind că oricum avea să primească o amendă mare. Ce zici?

Bob văzu că fata vrea să spună ceva şi continuă să vorbească:

— Am văzut-o pe nevastă-sa la tribunal când a fost judecata. Arăta chiar ca un aligator, cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o vreodată.

Spera să schimbe subiectul în felul ăsta.

Dar nu, Madam Ţâfnă o ţinea tot pe a ei.

— Spunea că vrea să facă un fel de târg?

Dar de ce tot punea ea întrebări? O fată, auzi, să-l descoase pe el. Cu poliţiştii e altceva, le spui care-i părerea ta şi înţeleg repede despre ce e vorba, ştiu cum funcţionează sistemul. Nu era îngrijorat din cauza lui Dicky Campau. Poate că fusese câteva clipe, la telefon, dar asta numai până în momentul când îşi dăduse seama că, indiferent ce poveste ar oferi Dicky, în balanţă era cuvântul unui infractor împotriva cuvântului său. Aşa că, n-au decât să-l înhaţe şi să spună ce pofteşte.

Acuma nu-şi mai amintea ce-l întrebase Kathy.

Nu conta, căci ea avea altă întrebare:

— Credeţi că el e cel care a tras în noi?

Gibbs era cât pe-aci să spună: Cine? Dicky? Înainte să-şi dea seama că nu era deloc o întrebare rea. De ce n-ar fi putut fi Dicky? Avea o puşcă în furgonetă. Chiar el le pomenise băieţilor de la Serviciile Speciale de armă. Dar atunci nu se gândea că Dicky ar fi putut fi cel care trăsese. Văzu că Madam Ţâfnă aştepta să audă ce gândeşte.

— Draga mea, ce se întâmplă? Îmi citeşti gândurile? Dicky Campau mi-a venit în minte chiar atunci când eram întinşi pe jos, înainte să se stingă ecourile împuşcăturilor. Cum e băutura, îţi place?

— E foarte bună. Dar n-aţi spus nimic nici şerifului nici celorlalţi poliţişti.

— Voiam mai întâi să reflectez puţin.

— Aţi mai pomenit cuiva despre asta înainte să primiţi telefonul ăsta de la el?

— Stai să văd. Toată săptămâna trecută am avut un program foarte încărcat, pe urmă şi cu băieţii ăştia pe cap… Ia puţină gheaţă.

Kathy zise:

— De unde putea să ştie unde e Dale?

Gibbs luase paharele şi ieşi de pe terasă spunând:

— Mă întorc imediat.

În bucătărie formă numărul de telefon al prietenului său McKenna.

— Bill, cred că au să-l aresteze pe Dicky Campau pentru unul din apelurile anonime.

— L-au şi arestat, spuse colonelul.

— Trebuie să caute o puşcă.

— S-a făcut şi asta. A fost trimisă la laborator.

— Dacă mai afli ceva, spune-mi şi mie, bine?

— Imediat cum aflu ceva, te sun.

Gibbs umplu paharele cu whisky şi luă o înghiţitură bună dintr-al lui. Începea să creadă că s-ar putea să fie nevoit s-o strângă de gât pe fata asta dacă nu reuşea s-o îmbete. Poate că nu era chiar momentul cel mai potrivit pentru o aventură galantă. Gibbs deschise uşa din spate şi intră în garaj. Wesley şi un alt băiat de la Serviciile Speciale stăteau de vorbă pe alee. Gibbs zise:

— Wes?!

Băiatul întoarse privirea spre el.

— Da, domnule.

— Doamna Baker doreşte să meargă acasă.

•

Wesley prinse un post de radio înainte să iasă în şosea. O întrebă pe Kathy dacă dorea să caute altceva. Ea spuse nu, e foarte bine. Dar întinse mâna şi-l dădu mai încet.

Erau pe Southern Boulevard când el zise:

— Aşadar, eşti prietenă cu judecătorul, da?

Kathy dădu din umeri, cu gândurile în altă parte.

— Dacă vrei să ştii părerea mea, e prea bătrân pentru tine.

— Da, aşa e, spuse Kathy. Staţi tot timpul la el acasă?

— Adică, cei din serviciul de securitate? Da, în fiecare noapte.

— Şi ce mâncaţi?

— Ce mâncăm?

— Ce vă luaţi de mâncare? Vă gătiţi aici sau trimiteţi să vi se aducă de la vreun restaurant?

— Gătim la rotisorul lui.

— Pe băieţii de la Serviciul Tehnic îi cunoşti?

La fiecare întrebare a ei, Wesley îi arunca câte o privire.

— Îi cunosc pe toţi.

— Crezi că şi-ar aduce pizza la serviciu?

— Pizza?

— Joia trecută, când au venit acasă la judecător.

— Când a tras individul ăla în el?

— Da, crezi că şi-au adus o pizza cu ei?

— Glumeşti? Cu şeriful aici, de faţă?

Câteva minute niciunul din ei nu mai spuse nimic. Wesley dădu aparatul de radio puţin mai tare. Când ajunseră în dreptul Şcolii Militare o întrebă dacă n-ar dori o bere. Kathy îi spuse că trebuie să-şi ia maşina din faţa tribunalului şi să se ducă acasă. Îşi continuară drumul în tăcere. Wesley dădu din nou muzica mai încet.

— De regulă, lucrez ca agent secret.

— Atunci când nu eşti dădacă.

— Da.

Îi plăcu faptul că-şi amintise expresia aceasta şi zâmbi.

— Lucrez, de regulă, la descindere. De când sunt în Serviciile Speciale am făcut şaptesprezece descinderi în bârlogurile bandiţilor cu droguri. O dată am alergat spre curtea din spate şi ce să vezi, individul ieşea cu un automat în mână. Trag cocoşul, mă reped la el şi-i zic: Lasă-l jos sau pe mă-ta eşti un om mort! Vreau să zic, era la un pas să ne-mpuşcăm.

— Ai împuşcat vreodată pe cineva?

— Încă nu.

•

Kathy porni spre casă cu acest ultim răspuns în minte: încă nu. Se făcuse deja întuneric, era aproape ora şapte. Circulaţia pe autostradă nu era foarte intensă, câteva maşini rătăcite mergeau încet pe banda rapidă. Ai împuşcat până acum pe cineva? Gary spusese nu; fraţii ei, chiar şi Tony spuneau că nu şi Kathy avea impresia că sperau să nu aibă niciodată nevoie s-o facă. Dar erau şi poliţişti care credeau că aşa ceva trebuie să se întâmple, sau care chiar căutau o astfel de ocazie. Încă nu. Poate că data viitoare când va avea pistolul armat şi degetul încordat pe trăgaci… Opri în parcarea din faţa blocului ei, coborî din maşină şi o încuie. În întuneric se auzi un zgomot de portieră trântită.

Gary se apropie fără să spună un cuvânt şi o sărută. Încercă apoi să facă un pas înapoi, dar ea îl apucase de cravată şi nu-i dădu drumul până nu se sărutară din nou, de astă dată îndelung. Acum puteau să stea de vorbă.

— Cred că relaţia mea cu judecătorul s-a încheiat. Pun prea multe întrebări. Tu ce-ai făcut astăzi? întrebă Kathy.

— Am auzit despre Dicky Campau şi am aflat că doctorul Tommy are un penis maro închis, spuse Gary. Aproape negru.

— Întotdeauna avem ceva interesant de discutat, nu-i aşa? Hai să mergem sus să bem o bere.

— Ce-ar fi să mergi mai întâi cu mine. Vreau să faci cunoştinţă cu cineva. Nu va dura prea mult, trebuie să fie la serviciu la ora nouă.

— A, e o păsărică de noapte?

— Cu jumătate de normă, spuse el zâmbind. Iarăşi vorbeşte instinctul tău de poliţistă. Earlene dansează numai în nişte bikini la o cârciumă de pe Lake Worth Road şi face diverse trucuri cu o anumită parte a trupului.

— Ca să-şi cumpere droguri şi să se simtă în al noulea cer, zise Kathy. Dar în afară de faptul că are un asemenea nume, Earlene, ce mai are interesant fata asta? Nu, stai. Peştele ei o bate şi ea e însărcinată.

— Îmi pare rău că am pomenit de instinctul tău de poliţistă. Vrei să-ţi spun sau mai încerci să ghiceşti?

— I-a rămas datoare patronului şi ăsta a bătut-o.

Kathy era foarte vorbăreaţă pentru că era fericită să-l vadă.

— Niciuna nici alta. Fata asta, Earlene, i-a spus unui prieten de-al ei despre un client cu care a fost, iar prietenul, care a vândut droguri într-o vreme, este, din întâmplare, unul din informatorii mei. Mi-a spus despre ce este vorba, fetei îi este frică de individul ăla şi nu ştie ce să facă. Eu am spus că mă interesează, aşa că informatorul meu s-a dus înapoi la ea şi-a întrebat-o dacă vrea să stea de vorbă cu mine. Fata e cam speriată şi omul a trebuit s-o convingă că totul e-n ordine.

— E un ciripitor foarte devotat băiatul ăsta.

— Cooperează cu noi ca orice cetăţean onest…

— Sau o încasează!

— Fiecare din noi trebuie să facem anumite alegeri în viaţă, nu-i aşa? zise Gary. Dar de astă dată vrea să-şi ajute prietena. Este îngrijorat din cauza ei.

— Aşa că te-ai dus să stai de vorbă cu ea.

— Chiar acum câteva clipe. Ceea ce o nelinişteşte pe ea este că tipul i-a spus că are de gând să ucidă pe cineva. A spus că a omorât deja un om. Acuma o s-o facă din nou şi, dacă nu-l crede, n-are decât să se uite zilele astea în ziare.

— Elvin, spuse Kathy.

— Poate. Individul a dus-o într-o casă din Delray.

— Elvin este. Poate să-l recunoască şi să-l identifice?

Gary zâmbi în întuneric.

— Aici intri tu în joc.

•

Kathy aştepta pe bancheta din spate, în Dodge-ul parcat lângă un şir de alte maşini din faţa unui bloc dărăpănat din Lake Worth. Gary aduse la maşină persoana: o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, cu părul lung, braţe palide, ieşind dintr-o bluză fără mâneci, cu o sacoşă de umăr pe care acum o ţinea însă strâns în mână: Să nu pleci niciodată de acasă fară strictul necesar. Gary îi deschise uşa şi fata ezită, văzând-o în spate pe Kathy. Gary zise:

— Earlene, ea este Kathy Baker, ofiţerul supraveghetor de care ţi-am pomenit. Omul despre care vorbeşti tu s-ar putea să fie unul din cazurile ei.

O ajută să se urce, apoi închise portiera.

— Ce mai faci, Earlene? o întrebă Kathy.

Niciun răspuns. Earlene îşi dădu capul pe spate, îşi trase părul din ochi urmărindu-l pe Gary care înconjura maşina. Gary se purta altfel. Imediat ce porniră, zise: „Am plecat”, ca şi când ar fi mers într-o excursie, la ţară. Apoi, pe drum vorbi despre vreme, despre trafic, despre restaurantele etnice de-a lungul Autostrăzii Federale. Era de-a dreptul nostim – Gary făcea conversaţie pentru o prostituată cu jumătate de normă, care fuma mereu, dădea din cap gândindu-se la ale ei şi nu scotea un cuvânt. Earlene îi spusese lui Gary că îşi amintea strada din Delray unde fusese, dar nu ştia adresa exactă. Poate că dacă ar vedea casa… Kathy o întrebă în ce noapte o dusese acolo. Ea spuse că sâmbătă. Kathy vru să ştie dacă bărbatul purta o pălărie de cowboy şi Earlene spuse da, da, aşa e. Gary coti pe strada cu case vechi şi copaci. Se opri în faţa casei lui Dale şi întrebă:

— Asta e?

Earlene nu era sigură.

— Aş putea să spun dacă aş vedea-o pe dinăuntru, zise Earlene. Dar dacă el e acolo, eu nu intru. Nici vorbă.

Gary îi aruncă o privire lui Kathy, în spate.

— Ai ceva împotrivă?

— Doar vezi că nu e nimeni acasă.

— Pentru Earlene?

Pentru Earlene – pentru Gary – ca să-l scutească de alergătura pentru un mandat de percheziţie.

— Şi dacă uşa e încuiată ce fac, o sparg?

— Băieţii mei au verificat ieri. Nu e încuiată.

Kathy împinse uşa care se deschise, intră şi aprinse becul fară abajur din tavan, apoi lumina în bucătărie şi în dormitor. Gary o conduse pe Earlene înăuntru.

— Asta e casa, spuse ea. Dumnezeule, câte sticle de bere şi ce mizerie! – traversă încăperea şi se duse spre dormitor. Aici este locul unde, practic, m-a violat.

— Violat? Cum adică? întrebă Gary.

— Era aşa de brutal şi mirosea aşa de urât. I-am zis: Cum poţi să locuieşti într-o gaură de şobolan ca asta şi să mergi cu un Cadillac? Şi i-a sărit muştaru’.

Gary aruncă o privire spre Kathy.

— Are un Cadillac? Asta nu ne-ai spus.

— Da, unu’ negru.

Earlene se îndreptă spre bucătărie şi Kathy urmări felul în care se mişca, cu fusta ei scurtă şi pantofii fară ştaifuri, sigură pe sine, balansându-şi încet coapsele. Îşi ţinea mâna pe geanta pe care acum şi-o atârnase pe umăr. Se uita în bucătărie.

— Isuse – vedeţi chestia asta? Mi-a băgat-o sub nas.

Era şişul făcut dintr-o lingură, lăsat pe masa din bucătărie. Gary trecu pe lângă ea şi-l luă.

— Credeam că nu te-a ameninţat.

— Asta a fost când i-am spus că locuinţa asta arată ca o gaură de şobolan. Vine la mine şi zice: Mă faci negru? Am uitat de partea asta. Ştiţi, aici eram când mi-a zis c-a omorât un om şi are de gând să mai omoare unul.

Gary o ajută continuând în locul ei:

— Şi dacă nu-l crezi…

— Da, o să văd în ziare.

— Dar chiar dacă ar fi fost o relatare despre o omucidere în ziar, cum puteai tu să ştii că el a comis-o? întrebă Gary.

— A spus că o să fie un titlu mare pe pagina întâi şi cu poză, nu aşa că a fost omorât nu ştiu ce negrotei.

— Şi după aceea aţi mers în dormitor?

— Da şi patul puţea încă şi mai rău decât el.

— A mai pomenit după aia despre asta? Despre faptul că vrea să omoare un om?

— Niciun cuvânt – Earlene se întoarse din bucătărie. Şi nici noaptea trecută.

Se mişca într-un ritm lent care părea să-i fie familiar, şi îşi înfigea călcâiele în podea. Gary ieşi din bucătărie făcându-i semn cu capul lui Kathy. Dintr-o surpriză-n alta.

— Earlene, ai fost şi aseară aici?

— Am fost în casa unui tip, pe malul mării.

Gary privi din nou la Kathy.

— Cum îl cheamă?

— Nu ştiu, un tip.

— Unde era? Palm Beach, Lantana, Ocean Ridge?

— Nu ştiu, una din astea. Mi-a spus să mă las jos, pe podeaua maşinii când am mers într-acolo.

— Era tot cu Cadillac-ul?

— S-ar putea să fi fost altă maşină, spuse Earlene ridicând din sprâncene. Celălalt tip m-a dus pe urmă acasă. Ăsta nu mi-a spus să mă culc pe podea, dar oricum, eram aşa de ameţită că nu mai conta. Mă dau jos din maşină şi unsurosu’ ăla zice: Să nu mai vii niciodată înapoi. Da’ eu îi zic: Ce, am venit c-un tip care avea cheia de la uşa din faţă, dacă nu te superi dracului, da? Auzi, un tip care-i servitor acolo să-mi vorbească mie aşa!

— Ai recunoaşte casa dacă ai vedea-o din nou?

— Eu n-am văzut casa, adică unde este! Înţelegeţi? Ei, nu plecăm? Isuse?

Începuse să dea semne de nelinişte. Fusese foarte vioaie pe drum, dar acum se pleoştise. Kathy se apropie de ea.

— Ai vrea ceva să te linişteşti, nu-i aşa?

— Cred că glumeşti, răspunse Earlene cu ochii la Gary care le privea.

— Nu, nu-i nicio problemă, zise Kathy împingând-o uşurel pe Earlene spre canapea şi ajutând-o să se aşeze.

Se aşeză şi ea alături şi continuă:

— Ai ceva în poşetă, nu-i aşa? Ceva care să te ajute să te relaxezi. E-n regulă, zău aşa. Pe el nu-l priveşte.

Earlene îşi deschise poşeta aruncând încă o privire spre Gary. Scoase un pachet de ţigări şi o cutie de chibrituri. Kathy luă chibriturile. Earlene scoase din pachet o ţigară mai subţire decât celelalte, rulată strâns, iar Kathy îi aprinse chibritul. Earlene se lăsă pe spate, rezemându-se de canapea şi trase de mai multe ori adânc, în piept. Kathy simţi în nări mirosul cunoscut şi se întrebă dacă Gary fumase vreodată iarbă. Ea şi doctorul Baker fumau câteodată, în week-end-uri, pe vremea când el era încă student, Keith fiind singura persoană pe care o cunoştea Kathy şi care era în stare să fumeze fără să schiţeze nici cel mai mic zâmbet.

Kathy îi spuse fetei:

— Tipul cu casa, cum arăta?

— Era drăguţ.

— Te-ai culcat cu el?

— Nu avea chef. A spus că altădată.

— Vă mai duceţi acolo?

— Poate. Nu ştiu.

— Tipul că pălăria de cowboy şi cel cu casa trebuie să fie prieteni foarte buni.

— Nu păreau chiar aşa.

— Ai spus că cel care te-a dus acolo avea o cheie de la casă?

— A deschis uşa din faţă cu ea, zise Earlene. O, şi se făcuse frumos pentru mine. Avea cel mai urât costum pe care l-am văzut în viaţa mea.

— Chiar aşa urât?

— Era un albastru strălucitor, ar fi trebuit să-l vezi.

— Te-ai culcat cu el aseară?

— Da, şi ştii ceva? Ticălosul nu mi-a plătit. E pentru prima oară în viaţa mea că nu cer banii înainte şi uite ce păţesc. Eu îi zic: Ei, băiete, eu nu dau nimic pe gratis! Da’ el cică să ne distrăm pentru plăcerea noastră, ca şi când eu aş avea chef de regulat în ziua mea liberă. Şi acuma sunt furioasă. Când m-a luat într-acolo, ce crezi că-mi zice? Ia şi bikinii ăia, c-or să te plătească să le dansezi. Numai că n-au decât muzică de-aia sud-americană, numai un rahat de cha-cha. Însă tipu’ ăla drăguţ mi-a dat un sutar. Dar ştii ceva? Mi-am uitat bikinii acolo, şi erau cei mai buni, negri şi cu paiete.

— O să văd dacă nu putem să-i recuperăm, zise Kathy.

O bătu uşurel pe mână, se ridică de pe canapea şi îi făcu un semn lui Gary. Intrară amândoi în bucătărie.

— Elvin locuieşte acum acolo? întrebă Kathy.

— Aşa s-ar părea.

— Fata nu e furioasă că el vrea să omoare pe cineva, e necăjită că nu i-a plătit.

— Am înţeles şi eu, zise Gary.

— Şi vrei să mai ştii ceva? – Kathy se apropie de masă şi luă o cutie de carton goală de Pizza de la Pisa. Un carton exact la fel cu ăsta se află şi în bucătăria judecătorului, iar el nu mănâncă niciodată pizza.

•

Kathy se gândea că nu făcuseră bine că luaseră o pizza venind încoace. Sau ar fi trebuit să facă dragoste imediat ce ajunseră în apartament, în loc să deschidă cutii de bere, să se aşeze la masă cu pizza în faţă şi să discute despre o cutie plată de carton care conţinuse o altă pizza şi care se afla acum acasă la judecător, plină de amprentele lui Elvin.

Gary spuse:

— Dacă ai noroc.

Mânca şi pizza cu furculiţa. Gary!

— Bine, spuse ea, poate nu chiar peste tot. Poate că n-o să găseşti decât una sau două bune. Dar câte îţi trebuie? Dacă ţi-e jenă să intri în Biroul Şerifului cu o cutie goală de pizza în mână, mă duc eu.

Rău. Prea încrezută, chiar arţăgoasă. Şi pentru că el nu zâmbea îi venea să-şi ia cuvintele înapoi şi se temea că acum tonul lui va fi condescendent, ca s-o pună la punct. Nu fu condescendent, ci politicos. Aşa că şi ea trebui să fie politicoasă şi să asculte. Gary lucra metodic, poate puţin cam rece când îi explica: asta avem şi asta nu avem.

— Să presupunem că reuşim să prelevăm de pe cutia de carton amprente care să se potrivească cu cele ale lui Elvin. Nu vom afla decât că Elvin a ţinut cândva în mână acea cutie. Dar asta nu înseamnă în mod obligatoriu că a fost în casa judecătorului în noaptea de joi. Să presupunem că avem dovada că acea cutie era în bucătărie. Ştim că judecătorul nu mănâncă pizza şi că băieţii din serviciul tehnic n-au adus pizza cu ei. Dar asta încă nu înseamnă că a adus-o Elvin. Şi chiar dacă reuşeşti cumva să dovedeşti că a fost în casa judecătorului, continuă Domnul Metodă, nu putem să dovedim că avea intenţii criminale. Ce a făcut? A dat o spargere, a luat ceva? Nu ştim nimic de felul acesta.

— Era acolo, spuse Kathy, l-am văzut.

— Susţii că ai văzut ceva, sau pe cineva.

— Da, exact asta fac, susţin.

— Dar nu asta mi-ai spus?

— Gary, ştim amândoi că Elvin vrea să-l omoare pe judecător.

— Că vrea să omoare pe cineva. Şi avem această informaţie de la un martor nu tocmai de încredere care pretinde că i se datorează bani pentru întreţinerea unor relaţii sexuale ilicite din punctul de vedere al corpului legislativ.

— Sună cam politic.

— Am să-l verific pe doctorul Tommy pe calculator. Dacă posedă un Cadillac, îl trec pe listă şi va fi supravegheat. În felul ăsta îl vom localiza pe Elvin şi vom fi cu ochii pe el. Altceva ce mai doreşti?

— Să pun mâna pe cutia de pizza, zise Kathy. Face legătura dintre Elvin şi judecător şi s-ar putea să-ţi fie de folos.

Kathy îl văzu dând din umeri, luând o înghiţitură de bere şi punând mâna pe furculiţă. Nu voia să discute în contradictoriu, simţea deja un nod în stomac.

— Mai e o bucată, spuse Kathy. N-o vrei?

Gary mesteca şi clătină din cap că nu.

— Mergem în pat?

Gary înghiţi şi zise:

— Nu sună cam politic?

Kathy se simţea deja mai bine.

— Corpul legislativ…

•

A fost bine. Poate chiar mai bine decât prima dată. Începeau să se cunoască. Soneria telefonului rupse liniştea.

— Muncă, muncă şi iar muncă, zise Gary, îşi trase chiloţii pe el şi se duse să răspundă la telefonul din living.

Lumina care venea prin fereastră cădea pe cearşaful tras peste ea. Asculta vocea lui Gary, dar nu distingea cuvintele. Era foarte calm. Asta îi plăcea. Se întreba dacă lui nu i se pare că ea este prea impulsivă. Lucra în cercetări penale şi era foarte metodic. Aşa şi trebuia să fie. Nu era deloc rău să mănânci pizza cu furculiţa, sau să-ţi aranjezi revistele în ordine cronologică. Avea un album nou al formaţiei Dire Straits, The Notting Hillbillies, despre care ar fi trebuit să-i pomenească Michellei, căreia îi plăcea părul lui, dar care nu-l cunoştea deloc. Avea şi un corp frumos. Îl vedea în lumina din living, apropiindu-se acum de pat în chiloţii lui albi.

— Dicky Campau a semnat o declaraţie. El a tras focurile de armă.

— Şi ce-i cu asta? spuse ea.

— Asta înseamnă că afacerea este închisă.