• Capitolul 3

Bob Gibbs o văzuse pentru prima oară pe soţia sa într-un spectacol de dans subacvatic, la cinci metri adâncime, evoluând într-un rol de sirenă. O privea prin peretele de sticlă al teatrului subacvatic. Se uita la coada ei lungă din lamé care unduia uşor, la părul ei de aur care se mişca lent, la gura zâmbitoare a Leannei, la dinţii ei perfecţi în apa limpede de izvor; se uita cum prinde delicat în gură, cu un gest foarte feminin, capătul tubului de respirat.

Bob Gibbs, pe atunci deja judecător, văzu puritatea din această fată sănătoasă, suspendată în apa de cristal, se lăsă fermecat de bulele mici de aer pe care respiraţia ei le trimitea în întâmpinarea soarelui de afară. Era destul de tânără ca să-i fie fiică, dar asta n-avea importanţă. Bărbatul din el îşi zise: „Vai, mama mea!”, ademenit de sirenă, transportat la gândul de a o face să acosteze în apele lui.

O văzu după aceea şi afară, cu un şort roz, mulat frumos pe fundul ei nostim, cu părul încă ud, făcând ochii mari şi oarecum înspăimântaţi în faţa acestui bărbat care venea spre ea, îmbrăcat în costum de seară şi cu cravată la gât. Faptul că i se prezentă în calitate de judecător la tribunalul departamental n-o încălzi prea mult, dar se simţi mai relaxată în momentul în care îi spuse cât de mult îi plăcuse spectacolul şi începând apoi să-i pună întrebări. Află că o cheamă Leanne Lancaster, că era din Luna Pier, Ohio, şi că lucra în acest spectacol la Weeki Wachee de trei ani, că-i plăcea munca ei, dar nu-i făcea prea bine la păr. Că vestiarul lor era undeva la subsol, acolo „unde ne desprindem cozile” mai spusese ea începând deja să-i zâmbească. La spectacol participau trei fete şi pe toate le chema Kim, mai înainte fuseseră treisprezece, iar anul trecut rămăseseră numai patru, zău aşa, şi pe toate le chema Kim. Gibbs mai află că, la fiecare minut, trei sute optzeci de mii de litri de apă curată urcau din adâncul izvorului prin crăpături până aici şi că trebuia să vadă neapărat spectacolul cu Păsările de pradă şi să facă o croazieră pe fluviu, în junglă, să vadă pelicani, ba uneori chiar şi aligatori. Leanne îşi strânse umerii şi se înfioră ca de frig când pomeni de aligatori. Spuse că aligatorii ar fi putut să înoate din fluviu şi să intre în izvor, dar n-o făceau, pentru că apa „era aşa de rece, brrr…” şi îşi strânse din nou umerii mici când făcu „Brrrr!” Atunci Bob Gibbs spusese:

— Ce-ar fi să stăm jos şi să luăm o Coca Cola?

El îi spuse că era chiar de acolo, din districtul Hernando, se născuse şi crescuse acolo, dar nu mai văzuse spectacolul cu sirenele până atunci.

— Îţi dai seama? Spectacolul se joacă aici de – ce să zic – de patruzeci de ani, şi eu îl văd astăzi pentru prima oară.

Îi spuse apoi Leannei că venise acasă ca să asiste la o înmormântare, dar dintr-o dată se răzgândise şi venise aici, dintr-un imbold pe care nu şi-l putea explica. Ciudat, nu-i aşa? Omise să spună că era mahmur, îi era groaznic de rău după petrecerea din seara precedentă şi nu se simţea în stare să reziste la slujba baptistă.

— Şi am lucrat pentru defunct, pe vremea când era procurorul districtului Hernando, înainte să mă mut la West Palm ca procuror; apoi am candidat pentru postul de judecător şi am ajuns ceea ce sunt acum.

În tot timpul acesta, Leanne se uitase la el, dând aprobator din cap din când în când. Apoi zise:

— Sunt vizitată de un bărbat înţelept – privirea îi deveni stranie, ca în transă. Sunteţi vestit, nu-i aşa? Sigur că da, v-am văzut pe coperta unei reviste.

— Aşa e. În Newsweek.

Leanne dădu din nou din cap.

— Dar nu-mi amintesc să fi văzut şi numele dumneavoastră.

— Pe copertă? Nu, scria: „În Florida Maximum Bob dă de-a azvârlita cu Codul Penal”.

Era o poveste în legătură cu faptul că tribunalul devenise mai dur cu traficanţii de droguri.

— Nu de mult.

— Da, au făcut mare caz de faptul că i-am dat unui traficant de droguri treizeci de ani, plus o amendă de două sute cincizeci de mii de dolari, în timp ce procurorul fusese de acord să fie lăsat în libertate provizorie.

— Îmi pare rău că nu l-am citit şi eu.

— S-ar putea să mai am vreun exemplar pe undeva şi o să ţi-l dau. Este foarte obiectiv – singura mea obiecţie este legată de tonul articolului, căci sunt acuzat că arunc cu Codul Penal în infractori. Eu spusesem: „La ce serveşte Codul Penal dacă nu ne conducem după el şi, da, câteodată, mai şi aruncăm cu el în inculpaţi”. Au publicat textual chestia asta. Apoi citează modul în care resping cererile de clemenţă. Eu spusesem: „Trimit oamenii la puşcărie atunci când au ucis pe cineva. Consider că aceasta este datoria mea”. După care susţin că multe din sentinţele mele au fost nepopulare şi mă citează: „Nu particip la un concurs de popularitate. Când condamn un om la moarte prin electrocutare o fac întrucât consider că merită să trăiască cel mai mare şoc din viaţa lui.”

Bob Gibbs îi zâmbi.

— M-ai făcut să mă aprind.

— Este interesant, replică Leanne întorcându-i zâmbetul, şi îşi strânse din nou umerii, tremurând uşor.

— Ştii, am mai fost acuzat că am o părere proastă despre femei, dar asta trebuie să-ţi spun că e o minciună, zise Bob Gibbs şi făcu o strâmbătură.

— Dar de ce spun aşa?

— O, odată, după ce am condamnat un inculpat pentru că îşi bătuse soţia, am zis: „Nu poţi trăi nici cu ele, nici fără ele”, fiindcă voiam să destind puţin atmosfera, într-un moment foarte sumbru. Asta a fost tot dar după aceea ziarele şi femeile s-au repezit asupra mea.

Apoi ea îl surprinse întrebându-l:

— În ce zodie sunteţi născut?

Dar Bob Gibbs nu era sigur. Îi spuse că se născuse pe 2 decembrie, fără să-i spună anul.

— Săgetător, călător prin timp, zise Leanne, aşa îmi ziceam şi eu. Vă place să exploraţi şi aveţi un al şaselea simţ foarte dezvoltat care vă îndrumă chiar şi atunci când nu ştiţi foarte bine încotro mergeţi. Dumneavoastră ştiţi. Numai că încă nu sunteţi în contact direct cu eul dumneavoastră interior.

— Asta trebuie să fie, zise Bob Gibbs şi constată că expresia de pe chipul ei se schimbă.

— O, Dumnezeule, spuse ea şi ochii i se dilatară, îşi duse mâna la gură şi păru foarte stânjenită.

— Ce s-a întâmplat?

— Am avut o senzaţie… Vă rog să nu râdeţi, da?

— N-am să râd.

— Promiteţi?

— Pe un teanc de Biblii. Ce este?

— Am avut o revelaţie, aşa, dintr-o dată, că într-o viaţă anterioară s-ar fi putut ca eu să fi fost mama dumneavoastră.

Bob Gibbs zâmbi, neputând să se stăpânească.

— Aţi spus că nu râdeţi.

— Nu râd. Numai că, cum să-ţi spun, nu prea arăţi ca bătrâna mea mamă.

— Este vorba de ce a fost înainte, zise Leanne. Se poate să fi fost cu sute sau chiar cu mii de ani înainte, pe când amândoi eram cu totul alţi oameni. Înţelegeţi? În vieţile noastre trecute.

Fata se uita la el cu o privire – după cum i se părea lui – foarte drăgălaşă. Era aşa de serioasă. Şi părea atât de sănătoasă, de frumoasă chiar şi cu părul ud. Apoi Leanne adăugă:

— Am impresia că nu credeţi în reîncarnare.

— Metafizica este în afara jurisdicţiei mele, zise Bob, dar sunt deschis la orice, dacă mi se prezintă probe.

Şi chiar aşa şi credea.

— Dar nu sunteţi dispus că acceptaţi ceva numai pentru că vi se spune că este aşa. Vă place să faceţi ceea ce doriţi, aşa e? Vreau să spun, că, deşi sunteţi judecător, nu vă pasă de ceea ce gândesc oamenii, nu acceptaţi convenţiile.

Lui Bob i se păru că se cuvine să zâmbească şi de astă dată.

— Aş putea să-ţi spun şi eu câte ceva.

Dar ea îl întrebă:

— Sunteţi căsătorit? şi imediat îşi luă din nou acea mină serioasă, cu ochii pe jumătate închişi şi continuă. Nu, aţi fost căsătorit câţiva ani, dar acum sunteţi divorţat.

— De unde ştii?

— Soţiei dumneavoastră nu-i plăcea la Palm Beach.

— Din nou ai dreptate. Rosellen era din Ocala şi nu se putea adapta la viaţa de aici.

Acum fata se încruntase şi privea mirată spre el.

— Dar nu locuiţi chiar în Palm Beach, nu-i aşa? Am fost şi eu acolo o dată, mi-a plăcut foarte mult. Toate casele acelea mari cu vederea spre ocean!

— Nu, locuinţa mea este la ţară. Am fel de fel de copaci, flori…

— Iubiţi natura.

— Da, într-adevăr. Îmi place şi să fiu căsătorit şi era cât pe-aci să mă căsătoresc din nou, dar m-am răzgândit.

Asta din cauză că rareori se întâmplă să te căsătoreşti cu femeia din cauza căreia te-a lăsat nevasta. Era o altă lege, nescrisă, despre care ar fi putut să-i vorbească Leannei în ziua aceea la Weeki Wachee, pe când se străduia să arunce câte o privire în decolteul ei, ori de câte ori aceasta se apleca să se scarpine şi să se apere de puricii de nisip care o ciupeau de picioare. Luându-şi din nou mina aceea serioasă şi fiind convinsă, fără îndoială că îi ghiceşte gândurile, Leanne zise:

— La cei din zodia dumneavoastră se poate întâmpla din nou când vă aşteptaţi mai puţin.

— Sunt gata în orice clipă, răspunse Bob Gibbs. Dar ce-ai zice să luăm masa împreună diseară?

Aşa începuse povestea lor cu aproape şapte ani în urmă. Înainte ca Leanne să fi avut Experienţa. Îşi pusese în cui coada de lamé, se mutase la Palm Beach şi, câteva luni mai târziu, erau căsătoriţi. Un timp, Bob continuă amuzat să accepte comportamentul acela straniu ca făcând parte din şarmul ei special. Dar acum nu mai putea.

•

Acum lucrurile stăteau cam aşa. Leanne îl întreba:

— Big, ştii de ce nu eşti un om fericit?

Iar o luăm razna!

— De ce bei atât de mult?

Leanne îi explicase de atâtea ori de ce, încât nici nu mai conta dacă îi răspundea sau nu. Leanne păstra aceeaşi expresie senină, nelumească, aeriană, pe care Bob ajunsese s-o considere prostie curată şi spunea:

— Nu eşti fericit, Bob, pentru că permiţi eului tău negativ să te controleze. Nu ai învăţat cum să-ţi deschizi inima şi nici măcar nu încerci.

Atunci el îi răspundea:

— De unde ştii că inima mea nu este deschisă?

— Văd că nu este.

— Aha, dar cum?

— După aura ta.

— A, da, uitasem, aura mea. Cum arată astăzi?

— Este de un roşu aprins.

— Se vede că mi-a crescut tensiunea. Iată că ţi-am răspuns.

— Aura ta ar trebui să fie, de regulă, albastră. Dar este portocalie spre roşu, Big, şi mult prea mare. Te doare?

— Numai când o aduci tu în discuţie, spunea Bob Gibbs.

Atunci ea făcea o mutră înspăimântată, îşi rotea ochii în cap, îi închidea şi-i deschidea de mai multe ori devenea aceea persoană străină şi apoi spunea cu vocea piţigăiată a unei micuţe negrese:

— Ea spune la dumneavoastră, judecător, ce face dumneavoastră la dumneavoastră singur. Şi spus la dumneavoastră o sută ori, tot nu ascultă niciodată.

Uneori el îi zicea: „Mai termină cu asta!” Sau se răstea la ea cam aşa: „De ce vorbeşti aşa?” La care Leanne făcea o figură mirată şi îl întreba cu vocea ei normală: „Aşa cum?”, pretinzând că nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea el. Dacă îi vorbise lui cineva, atunci nu putea fi decât cealaltă persoană care sălăşluia în trupul ei. Cam aşa se scursese primul an de căsătorie. Acum Leanne pretindea că putea fi prezentă atunci când vorbea cealaltă fiinţă care sălăşluia numai în trupul ei eteric, invizibil, în eul ei spiritual. Adică, vezi doamne, în timp ce ea rămânea în trupul ei cel real. Şi care începuse să se îngraşe.

Aşa au mai trecut încă şapte ani, din ziua în care ea avusese Experienţa.

•

După cum îşi amintea Leanne, totul începuse într-o zi memorabilă, imediat după ora unu după-amiază. Îşi amintea cum se ridicase din cabina subacvatică în spatele ecranului format din bule de aer care reprezenta cortina scenei lor spre suprafaţa sclipitoare a apei, în plin soare. Îşi amintea de blitzurile care clipeau prin peretele frontal de sticlă al cubului, de familiile venite în vacanţă cu camere de luat vederi şi de fetiţele care strigau că vor să se facă şi ele sirene. Leanne era convinsă că în felul acesta reuşesc spiritele să privească lumea noastră, ca şi când s-ar uita printr-un perete de sticlă şi bule de aer şi apă din lumea cealaltă spre noi.

Îşi amintea că în ziua aceea era programat spectacolul de magie. Una dintre fetele Kim lucra afară, pe uscat, dansând în ritmul muzicii şi prezentând povestea deasupra scenei de apă. O altă fată Kim se băga în lada care era apoi străpunsă cu mai multe spade şi ieşea de acolo zâmbitoare şi palpitând, ca să arate copiilor că este teafără şi nevătămată. Leanne îşi amintea că pornise înot spre locul ei, mişcând blând coada de sirenă pentru a imita mersul lent prin apă al acesteia. Într-o mână ţinea capătul tubului de respirat şi o banană. Numărul ei în acest spectacol era să facă să dispară banana. „Cum?” întreba Kim povestitoarea. „Mâncând această banană la cinci metri sub apă!” De fapt, numai vreo patru, mai aproape de suprafaţă decât celelalte patru fete din spectacolul de magie, pe când cea care ieşise din lada cu săbii se pregătea să bea o Cola.

— Da, la cinci metri sub apă! spunea fata Kim care lucra pe uscat.

Leanne avea impresia că este chiar ceva mai sus de patru metri, căci simţise că se înălţase puţin în timp ce cojea banana. Îşi amintea că se aşezase în profil faţă de public, pentru ca acesta să vadă ce face. Îşi ridicase încet bărbia, muşcase o bucată, începuse să mestece… Acesta era momentul când simţise că i se face pielea de găină. Mai întâi o umbră, o senzaţie vagă că deasupra ei este ceva. Apoi ridicase privirea şi văzuse aligatorul, abdomenul lui palid, botul, picioarele strâmbe şi boante care se mişcau prin apă chiar deasupra ei în timp ce ea înghiţea bucata de banană, exact în aceeaşi clipă. Se înecă, banana îi rămase în gât, apoi reuşi s-o înghită, dar înghiţi şi multă apă. Nu ştia când scăpase tubul de respirat, dar îşi amintea de momentul în care îşi dăduse seama că nu-l mai are şi îşi amintea foarte bine că nu ştia încotro s-o apuce. Văzuse coada aligatorului lovind apa în clipa în care acesta se întoarse şi o pornise spre ea. Ea începu să se scufunde, deşi ştia că nu va reuşi să străbată toată distanţa până la cabina de scafandru fără tubul de respirat. Îşi mai amintea cum se zbătea îngrozită, stânjenită în mişcări de coada de lamé care îi imobiliza picioarele, de zgomotul bulelor de aer, de respiraţia ei şuierătoare, din ce în ce mai agitată, de apăsarea aceea cumplită din piept… Ceea ce urmase îi rămăsese şi mai bine întipărit în memorie, căci aceea fusese, de fapt, Experienţa.

Era sub apă…, şi, dintr-o dată şi-a văzut trupul tras afară, iar fata Kim care lucrase pe uscat îi făcea respiraţie artificială gură-la-gură; le-a văzut pe cele patru sirene din apă cum dădeau din cap şi toate acestea Leanne le urmărea de undeva, de deasupra lor, privind în jos. Apoi se făcuse întuneric şi Leanne era în altă parte, undeva sub apă, însă nu mai putea să respire.

Mai târziu, fusese întrebată de diverse persoane dacă seamănă cu tunelul acela despre care se povestea. Acela cu o lumină aurie la capăt.

Nu, pentru că acolo unde fusese ea nu existau niciun fel de forme, nu era nici lumină, numai un fel de strălucire difuză. Ca şi când ai fi fost sus, în cer, în momentul în care amurgul se transformă în noapte. Nu sufla nici vântul, aşa cum poate ar fi fost de aşteptat şi nu era frig, era plăcut. Leanne spusese că se mişcase, dar nu înotase şi nici nu făcuse mişcările sirenei, stătuse în poziţie verticală şi se făcea că parcă lunecă prin acest spaţiu vid, dar fără să-şi mişte picioarele. Până când, dintr-o dată, o zărise pe micuţa negresă ieşind din ceaţă şi ridicând mâna ca s-o oprească. Micuţa negresă nu avea pe ea decât o rochiţă albă, simplă şi stătea în picioare, oh, cam la vreo şase metri, de fapt, nu stătea pe nimic, era acolo şi atât. Lăsase mâna în jos şi spusese: „Mergi înapoi, Leanne”. Zău aşa, o chemase pe nume. Apoi spusese: „Nu poţi veni acum încă”.

Leanne relatase toate acestea de nenumărate ori de atunci la diverse reuniuni şi seminarii în Florida, Georgia, ba chiar ajunsese până în nord, în Ohio. Când ajungea la partea cu „Nu poţi veni încă”, în încăpere se simţea un fior iar oamenii îşi strângeau unii altora braţul.

•

În legătură cu încăperea în care deschisese ochii a doua zi, era o altă poveste. Întrebase:

— Unde mă aflu?

O infirmieră îi spusese că se află la Memorialul Lykes din Brooksville şi că fusese adusă aici aproape moartă, dar că acum părea să fie bine. O infirmieră nu prea blândă şi care nu-i arăta niciun fel de simpatie. Leanne îl aşteptase pe Big. El fusese primul căruia îi spusese:

— Am avut o experienţă extracorporală.

Big îi luase mâna care se odihnea pe pătură şi o bătuse uşurel.

— Serios! M-am înecat de-adevăratelea, dar încă nu venise timpul, aşa că a trebuit să mă întorc.

Gibbs spusese:

— Vreau să renunţi la slujba asta a ta.

Iar Leanne replicase:

— Nu fi îngrijorat.

— Am o casă mare de cărămidă, la ţară, cu grădină mare, portocali, tot felul de palmieri, dafini cu frunze verzi, orhidee care cresc peste tot, o terasă mare cu geamuri de sticlă…

Leanne spuse:

— Sună frumos…

— Dacă vrei să te măriţi cu mine, pun să se construiască o piscină în grădină şi o să fii micuţa mea sirenă…

— Dar abia ne-am cunoscut, spusese Leanne.

— Ştiu că eşti ceea ce îmi doresc.

— Aş putea să mă mai gândesc puţin? Acum am atâtea lucruri în minte!

— O să ai maşina ta. O să mergi la petrecerile din înalta societate de la Palm Beach… Şi o să te odihneşti puţin, iubito.

O bătuse uşurel pe mână, o sărutase pe frunte. Mirosea frumos a aftershave şi nu arăta rău. Era el cam copt… Dar nici ea nu va mai trebui să-şi facă griji cu părul şi nici nu va mai fi nevoită să lucreze la magazinul de cadouri sau să mai apară în spectacolul cu Păsările de Pradă. Se întreba cum se adresează oamenii unei soţii de judecător.

În ziua următoare, Leanne auzi voci în hol şi văzu familia aceea de negri care veniseră în vizită la cineva. O fetiţă aflată mai la urmă se opri în uşa Leannei şi se uită la ea. Avea cam doisprezece ani.

Mai târziu, Leanne avea să povestească la seminariile de psihologie din Florida până în Ohio: „Era aceeaşi fetiţă pe care o întâlnisem în experienţa mea extracorporală. Zâmbea la mine şi s-a întors vrând să plece, dar eu i-am spus: Stai puţin, te rog. Ea s-a uitat la mine şi-a zis: Acuma tot bine, Leanne. Eu întorc când doreşte la mine. Eu am repetat: Stai puţin. Dar ea plecase deja. M-am sculat din pat, m-am uitat pe coridor într-o parte şi în alta şi am căutat apoi în toate camerele. N-am zărit-o nici pe micuţa negresă, nici familia ei. Imediat ce m-am întors în pat, am adormit. Când m-am trezit, era deja seară, mă simţeam perfect refăcută şi pentru prima dată liniştită de când avusesem accidentul. Dar mai simţeam şi altceva, aşa, ca o prezenţă străină în cameră. M-am uitat… era pe noptiera mea. Un cristal. Nu fusese acolo mai înainte şi când am întrebat-o pe infirmieră, mi-a spus că nu ştie nimic despre el şi nici cine l-a adus. Nici eu nu ştiam. Atunci. N-am aflat decât mult mai târziu că era… Puteţi să ghiciţi? Bineînţeles, un cuarţ roz. Cu razele lui roz care se concentrează asupra chakrei inimii şi îi insuflă dragoste, iertare, pace interioară. Dar pe atunci n-aveam nici cea mai mică idee…”

•

Între timp, judecătorul o îmbrăţişa tot mai strâns atât de aproape încât îi vedea clar vinişoarele de pe nas şi un luciu al tenului care nu era semn de sănătate. Big îi spuse:

— Eu întorc când doreşte la mine?

— Aşa a spus şi fata aia.

— Şi tu crezi că este din lumea spiritelor.

— În mod sigur.

— Păi, dacă ştie să vină până aici, de pe lumea cealaltă, oriunde o fi ea, cum se face că nu e în stare să vorbească corect englezeşte? Arată exact ca cealaltă pe care ai visat-o, asta-i tot.

— Dar n-a fost un vis.

— Ascultă, şi eu mă chinuiesc tot timpul să-i deosebesc pe unii de alţii, şi apar în faţa mea zi de zi fel de fel de…

Leanne zise:

— Dacă nu mă crezi…

Iar el deveni din nou tot numai lapte şi miere.

— Iubito, tu eşti mica mea sirenă. Vreau să am grijă de tine, să-ţi cumpăr lucruri frumoase, să te fac fericită. Uite, priveşte! şi îi arătă fotografii ale casei de la ţară, cu copacii, cu crângul de portocali, cu grădina cu flori şi terenurile întreţinute de deţinuţi eliberaţi condiţionat pentru a munci.

Leanne spuse:

— Pare atât de liniştit şi plăcut. Un loc admirabil pentru meditaţie, dacă aş avea şi un câine cu care să mă joc!

Singurul lucru care nu prea îi plăcea era canalul din imediata apropiere a grădinii, un şanţ mare plin cu apă.

— Sunt uneori şi aligatori aici?

— Iubito, dacă vrei, pun să se facă un gard. Dacă vrei un căţel, o să-l ai. Orice doreşti. Hai acasă cu mine.