• Capitolul 22

Prietena lui Kathy, Marialena Reyes, procuroarea, zise:

— Cauţiunea lui a fost fixată la cincizeci de mii, aşa că Dicky o să rămână aici cel puţin încă şase sau opt săptămâni, până se redactează actul de dare în judecată.

— Şi avocatul lui a fost de acord?

— N-a vrut. Însă i-am spus înainte de audiere: Încearcă să te împaci cu orice va spune judecătorul şi stăm de vorbă după aceea. De aia a durat atâta.

Era marţi dimineaţă. Se aflau în snack-barul de la etajul întâi, în localul tribunalului din Palm Beach şi stăteau la o masă în picioare, cu faţa la perete, la o cafea. Marialena îi povestea despre procesul lui Dicky Campau care avea să urmeze probabil curând.

— Avocatul s-a uitat prin tot ceea ce a declarat Dicky în faţa oamenilor şerifului şi spune că este atât de neobişnuit şi oferă atât de multe circumstanţe atenuante, încât Dicky poate fi eliberat pe cuvânt de onoare. Şi are dreptate, căci sunt mai multe elemente decât se vede în dosar. Dar eu eram pregătită, de fapt mi se spusese ce să fac – Marialena luă o înghiţitură de cafea. Mă refer nu la împuşcături, ci la treaba cu aligatorul.

— Mi-a spus şi Gary ceva, spuse Kathy. Dar nu apare nimic în declaraţia lui Dicky.

— Nu, bineînţeles că nu. Numai împuşcăturile.

— Iar el susţine că Gibbs i-a spus să-i aducă un aligator acasă, nu-i aşa?

— Afirmă că i s-a dat de ales. Să aducă un aligator sau să stea la închisoare pentru o acuzaţie de contrabandă. Dicky spune că dacă aligatorul ar fi fost mort – şi el crezuse că este – nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Spune că nu ştia de ce dorea judecătorul Gibbs un aligator mort, dar nu avea cum să refuze. Ai noştri au vorbit cu Gibbs azi-dimineaţă, dar el neagă pur şi simplu că ar avea vreun amestec în toată chestia asta. Aşa că trebuie să presupunem că Dicky minte.

Marialena strânse din umerii largi îmbrăcaţi în costumul maro de in.

— De ce să fi vrut Gibbs să i se aducă un aligator în curte? N-are niciun sens.

Nu era o întrebare, aşa încât Kathy nu-i spuse nimic.

— Dar problema cu aligatorul va apărea din nou în actul de acuzare, nu-i aşa? zise ea.

— Tocmai despre asta am vorbit cu avocatul lui Dicky, spuse Marialena. I-am spus că nu vedem niciun motiv pentru care numele judecătorului Gibbs să fie implicat, din moment ce povestea lui Dicky nu stă oricum în picioare. Dacă pledează pentru împuşcături trase într-o clădire, asta înseamnă infracţiune de gradul doi pasibilă de cincisprezece ani şi atunci noi îi oferim şase luni în închisoarea departamentală plus libertate provizorie. Dacă însă Dicky insistă cu povestea cu aligatorul, atunci o să cerem toţi cei cincisprezece ani.

— Şi ce-a spus avocatul?

— Nimic, dar trebuie s-o-nghită. N-are de ales. Când am ieşit din instanţă, credeam că nevasta lui Dicky o să mă omoare. Ai văzut-o vreodată pe Inez Campau?

Kathy scutură din cap.

— Nu cred.

— Acceptăm drept circumstanţă atenuantă faptul că Dicky era beat, zise Marialena. Băieţii din Serviciile Speciale au găsit o sticlă de jumătate de litru goală cu amprentele lui pe ea; şi cum în casă nu era nimeni, deci n-a tras în cineva anume, cu premeditare… Spre sfârşitul anului, Dicky ar putea să devină unul din cazurile tale. Nu, aşa e, omul stă în Belle Glade. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile hatâruri. N-o să trebuiască s-o cunoşti pe nevastă-sa.

— A spus că a tras în casă?

— În ferestrele de la bucătărie. Explicaţia lui: pentru că era furios pe judecător. Şi, bineînţeles, beat.

— N-a văzut pe nimeni.

— Din moment ce voi doi eraţi afară, pe cine era să vadă?

— Vreau să spun, dacă nu cumva avea impresia că trage în cineva, prin fereastră.

— Dacă admite aşa ceva, atunci trebuie să vorbim de tentativă de omor, zise Marialena. E mai bine să nu complicăm lucrurile.

Kathy exclamă:

— O, la naiba!

Şi Marialena aruncă o privire de jur împrejur.

Bob Gibbs intrase deja în snack-bar, numai în cămaşă, rânjind în stânga şi-n dreapta şi ridicând braţele în sus. Lui Kathy i se păru că voia să le dea celor prezenţi binecuvântarea. Se îndreptă spre masa de lângă perete la care se aflau ele şi zise:

— Ei, bine, câinii de pază au fost retraşi. Sunt din nou un om liber. Marialena, iubito, vrei să ne scuzi o clipă? Am ceva de discutat cu fetiţa asta.

Marialena se aplecă să-şi ia servieta.

— Oricum mă pregăteam să plec, domnule judecător.

— Şi eu trebuie să plec, spuse Kathy. Am nişte întâlniri fixate la birou.

Îşi luă poşeta de pe masă, dar Gibbs îi puse mâna pe braţ.

— Infractorii sunt obişnuiţi să aştepte, spuse Gibbs. Îşi petrec toată viaţa aşteptând; aşteptând să fie judecaţi, aşteptând să iasă din închisoare… Ascultă, am scăpat de băieţii’ de la Serviciile Speciale, nu mai trage nimeni în mine, aşa că nu mai prezint niciun pericol pentru persoanele aflate în compania mea. Mă gândesc ce-ar fi să mergem undeva, şi să luăm masa împreună diseară?

— Nu mai aveţi pază? întrebă Kathy.

— Nu mai este nevoie.

— Ştiţi că omul acela n-a tras în dumneavoastră.

— El aşa pretinde şi sunt gata să accept ce spune el. Sunt pur şi simplu fericit că am scăpat de toţi străinii ăia, din casă.

— Dar dacă mai e cineva care vrea să vă omoare?

— Ascultă, am mai primit şi azi dimineaţă un telefon de ameninţare. Un ţicnit, o să fie arestat şi trimis la închisoare pentru asta. Dar acum au să citească în ziare că făptaşul a fost prins şi or să se liniştească. Or să trebuiască să inventeze altceva, nebunii.

— Poate, spuse Kathy, dar nu cred – îşi puse poşeta sub braţ. N-ar trebui să retragă paza. Încă nu.

— Eşti îngrijorată pentru securitatea mea?

— Nu vreau să vă văd împuşcat.

— Iubito, este cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Hai să luăm masa împreună diseară. Te rog.

— Îmi pare rău, dar nu pot.

— Ai o întâlnire?

— Pur şi simplu nu pot.

— Dacă te temi să nu fim văzuţi împreună, vino la mine. Acum sunt singur, soţia a plecat de la mine, m-a părăsit.

— Credeam că e în vizită la nişte prieteni.

— Aşa e, dar nu pare că ar vrea să se întoarcă.

— Îi este teamă să nu cumva să mai apară un aligator? întrebă Kathy.

Gibbs se întoarse spre ea cu o privire blândă în ochi, aproape un zâmbet poznaş. Judecătorul ăsta – om bătrân şi se purta ca un băieţel prins cu un secret.

— Dar nu-ţi închipui că am comandat să-mi fie livrat la domiciliu un aligator viu de trei metri?

— Am auzit că trebuia să fie mort.

— Şi crezi povestea asta?

— Da, spuse Kathy, cred că da, şi dădu din cap.

Acum judecătorul îi zâmbi:

— Vezi, de asta îmi placi. Nu-ţi este teamă să-mi spui adevărul direct în faţă. Mi-am dat seama de asta atunci când ţi-am spus Doamnă Bacar.

— Întotdeauna mi-aţi spus aşa.

— Ştii despre ce vorbesc. Ai spus: Mă cheamă Baker, domnule judecător. M-a chemat întotdeauna Baker. Am fost şocat de felul în care m-ai înfruntat. Ştii la ce m-am gândit? De ce am vrut să stau de vorbă cu dumneata după aceea? Mi-am zis, ei, la naiba, eu şi fata aceasta gândim la fel.

— Vă rog să mă scuzaţi, dar dumneavoastră i-aţi dat lui Dale Crowe cinci ani şi eu am încercat să explic că era prea mult.

— Acuma eşti răutăcioasă. Ceea ce vreau eu să spun e că nici dumitale nici mie nu ne este frică să spunem ceea ce credem. La naiba, cred că ne-am simţi mult mai bine noi contrazicându-ne decât alţi oameni care se înţeleg de minune în tot ce spun. Ascultă, pot să te duc la petreceri, în Palm Beach şi peste tot şi ne certăm tot drumul şi la ducere şi la întoarcere.

— Putem vorbi despre orice?

— Alege un subiect.

— Dacă l-aţi pus pe Dicky Campau să vă aducă aligatorul acela…

— Cine-a spus? Ascultă, vrei să ştii adevărul adevărat? I-am zis, adu-mi şi mie o dată unul mititel. Şi dintr-o dată, într-o dimineaţă, uite-l. Of, a speriat-o de moarte pe Leanne şi ea a plecat. De bună voie.

Şi în ochi îi licări din nou o luminiţă.

— De ce nu-i daţi drumul?

— Cui? Lui Dicky? Nu mai este în mâinile mele. Ascultă, dacă ar fi să-l judec eu, i-aş da cel puţin cinci ani. Nu poţi să tragi cu puşca în casa cuiva şi să pleci liniştit acasă. Dar întrucât este vorba de casa mea, trebuie să mă recuz, să mă dau la o parte. Aşa că or să ajungă la o înţelegere, or să-i ofere şase luni şi ar însemna să fie chiar mai prost decât pare ca să nu accepte.

— Şi nimeni nu va şti niciodată…, spuse Kathy.

— Nu e treaba nimănui altcuiva. Îţi pot spune dumitale pentru că avem un mod de gândire asemănător şi ştiu că pot avea încredere în dumneata când este vorba de o problemă personală, spuse Gibbs aplecându-se deasupra mesei, mai aproape de ea.

Kathy îi simţea în nări mirosul de after-shave, se uită în ochii lui căprui, trişti şi văzu un actor de cinema care juca rolul de judecător, recitindu-şi textul în snack-barul tribunalului. Apoi Gibbs reluă:

— Ştii că aş putea face câte ceva pentru dumneata. Peste câţiva ani ai ajunge şefa Secţiei Eliberări Provizorii. Cum ţi se pare? Un pas mare în sus, mult mai mulţi bani.

— Să conduc o secţie de eliberări provizorii – visul vieţii mele, spuse Kathy.

Gibbs spuse cu aceeaşi privire tristă:

— E păcat, ai anumite calităţi pe care le vei irosi. Ei bine, n-am de gând să mă aşez în genunchi şi să te rog, mă simt prea bine dispus pentru aşa ceva. Nu vrei să te distrezi, nu-i nimic, sunt o mulţime de alte fete care abia aşteaptă.

•

Elvin şedea în Lincoln-ul gri al doctorului Tommy de cealaltă parte a clădirii Secţiei Eliberări provizorii, o construcţie roz cu aspect ciudat, cu două etaje şi cu foarte puţine ferestre. Poate că era aşa înadins pentru ca amărâţii din interior care erau interogaţi să fie atenţi şi să nu se uite afară, cu gândul la alte locuri mult mai plăcute unde ar fi putut să se bucure de viaţă, deşi, la drept vorbind, în jur se vedeau numai clădiri industriale, locuri unde se muncea, iar vuietul autostrăzii se auzea până aici. Elvin fusese în birou la madam Sensi la etajul doi când se prezentase pentru prima dată. Stătuse înghesuit acolo în cutia aia de ghete întunecoasă în timp ce ea-i completa un formular post-detenţie. Timpul de detenţie ispăşit. Situaţia victimei. Statutul socio-economic. Cei aia? Calificarea profesională. Consum de alcool. Hobby-uri. Rahat. Se gândea să se ducă din nou acolo şi să-i dea noua lui adresă, numai că uitase care era. Şase şi nu mai ştiu cât, încă alte trei numere, Ocean Boulevard Nord. Trebuia să i-o facă. Să-i spună lu’ Madam Sensi că lucra cu normă întreagă acolo în serviciul de pază şi că, dacă venea să-l controleze, să-şi aducă şi costumul de baie. Sau să nu-şi aducă niciun costum de baie, dacă nu voia. Să facă baie în curu’ gol, ca doctoral Tommy. N-avea nimic pe el în afară de gleznieră, ca una din păsările alea sălbatice marcate în junglă ca să nu le pierzi urma. Doctorul ajunsese ca un câine turbat din noaptea aceea cu Earlene. După ce trăsese câteva fumuri, doctorul devenise nervos şi voise să danseze şi el. Earlene îi spusese că ăla nu era mambo, era cha-cha. Trebuia s-o creadă pe cuvânt, căci doctorul nu spusese nimic. Nici Hector nu vorbea. Însă îl urmărea ca o umbră peste tot împiedicându-l să afle unde îşi ţine doctorul banii gheaţă. Hector se ducea sus şi apărea cu o hârtie de o sută de dolari pentru prafuri de cocaină sau pentru băutură. O singură dată vorbise Hector şi atunci ca să-l întrebe: „L-ai omorât pe judecător?” Elvin era convins că până la urmă avea să-l împuşte pe Hector. Şi pe cine se găsiseră să ridice pentru că trăsese în geamurile judecătorului? Tocmai pe amărâtul ăla de Dicky Campau. Scrisese în ziarele din ziua aceea şi Elvin îi telefonase lui Inez s-o întrebe ce era în capul lui Dicky? Fusese aproape să-i spună că Dicky cât pe-aci să tragă în el, pentru Dumnezeu. Dar nu era nimeni acasă. În ziar nu scria dacă judecătorul mai este sau nu păzit. Ca să intri în sala de judecată, trebuia să treci de detectorul de metale. Aşa că tot acasă la judecător trebuia să opereze. Să facă rost de încă o cutie de pizza, în momentul în care sticleţii se cărau. Elvin nu observase să aibă vreo coadă cât timp mersese cu Lincoln-ul – deşi sticletele acela care îi trăgea pe oameni de păr venise cu o zi înainte la doctoral Tommy şi probabil că ştia că este acolo. Dar poate că de când îl arestaseră pe Dicky nu mai căutau pe altcineva.

Ce nostim ar fi fost să vadă ce mutră face Inez Campau citind acuzaţiile aduse în presă împotriva lui Dicky. Dar întotdeauna era ceva ce doreai să faci şi nu puteai.

Sau s-o invite pe Madam Sensi să ia masa de prânz cu el şi apoi s-o tăvălească un pic. Întotdeauna fusese convins că fetelor cu sânge hispanic le ardea pizda să se culce cu un alb. Iar dacă Madam Sensi se dusese cu smulge-păr însemna că nu era cu nimic diferită de celelalte. Trebuia să-l dea la o parte pe sticlete.

Elvin ieşi din maşină şi traversă Omar Road îndreptându-se spre clădire şi încercând să stabilească ce culoare avea. Un fel de roz, dar nu tocmai roz. În hol se aflau doi băieţi de culoare care părea condamnaţi şi doi albi, probabil consumatori de alcool sau droguri. Elvin îi spuse femeii de la intrare numele lui şi pe cel al Doamnei Sensi şi se aşeză să aştepte. Acum cei doi albi îl examinau din cap până-n picioare, de la cizme la pălăria de cowboy, unul din ei făcând diverse remarci ca să-l audă doar celălalt şi rânjind ca o maimuţă. Elvin le spuse:

— Ei, băieţi, purtaţi-vă frumos, auziţi? Că de nu, vă scot afară.

Băieţii de culoare se uitau la el cu nişte priviri voalate. Acolo sus la Starke ţi se vorbeşte la fel, la fel se vorbeşte.

Un tip în costum închis intră în hol. Elvin aruncă mai întâi o privire, apoi se uită din nou, mai atent, la individul care stătea acum în faţa ghişeului de la recepţie. Isuse Cristoase, zău că era sticletele ăla cu costum bleumarin, prietenul Doamnei Sensi. N-a trebuit să aştepte aici nici măcar un minut. Cineva a deschis imediat uşa de lângă ghişeul de la recepţie şi tipul a intrat. Elvin se uită lung şi îşi zise: Ei, la dracu? Eu am fost mai întâi aici.

•

Kathy îl aştepta în faţa biroului. Cum îl văzu spuse:

— L-ai văzut pe Elvin? E jos în hol.

Gary se apropie de ea pe coridorul îngust.

— Erau câţiva indivizi, dar nu l-am observat – o urmă în birou. A venit aici ca să te vadă?

— Da. Să-i spun să vină sus?

— Dacă mai este acolo.

— Mă îndoiesc, spuse Kathy, întorcându-se spre biroul ei. Ar fi trebuit să-i spun funcţionarului să-ţi spună că era acolo.

Era nerăbdătoare acum. Şi el, dar în alt fel, în timp ce se uita la ea cum ia receptorul şi formează numărul ar fi dorit s-o poată atinge, să-şi plimbe mâinile prin locurile alea tainice şi cunoscute, să-i simtă coastele, stomacul plat, picioarele zvelte încolăcite în jurul lui. Îi vedea silueta bronzată prin fusta albă pe care o purta.

— Kathy la telefon. Elvin Crowe mai este acolo?

Îi plăcea cum îi era tuns scurt părul la spate, lăsând să i se vadă gâtul lung. Se întoarse spre el acum şi îl privea, aşteptând. Îi plăceau ochii ei, felul în care se uita la el şi în care părea să înţeleagă totul. Spuse:

— Mulţumesc, şi închise telefonul clătinând din cap. A plecat.

Gary zâmbi, nu se putu abţine.

— Pari foarte bună de mâncat.

— Cu furculiţa? întrebă ea aruncându-i o privire cu subînţeles.

— Cu degetele goale, spuse el şi urmări cu privirea sprâncenele care i se ridicară într-un fel de mirare leneşă.

Şi gestul ăsta trebuie memorat, alături de cel cu degetul mare în chiloţi care astfel alunecă imediat în jos. Voia s-o ducă acasă acum imediat, dar mai trebuia să se vadă cu un tip care îi spusese ceva despre un Cadillac. Îi zise că, în urma verificărilor ieşise la iveală că doctorul Tommy avea un Cadillac, iar Dicky Campau spunea că, ultima oară când îl văzuse pe Dale Crowe, acesta era într-un Cadillac împreună cu Elvin.

— Am de gând să trec mai târziu în după-amiaza aceasta pe la doctorul Tommy, poate vrei să vii şi tu.

— Ca să te introduc şi aici în casă? Sigur, de ce nu.

Dădea din cap, dar Gary ar fi putut jura că se gândea deja la altceva.

— N-ai vrea să dăm o fugă până la locuinţa judecătorului mai întâi?

— De ce? făcu Gary fără să se gândească. Să nu-mi spui că vrei să cauţi cutia cu pizza!

— Dar e probă materială, spuse Kathy.

— În legătură cu ce? Vrei s-o luăm iar de la capăt? Elvin n-a făcut nimic.

— Încă.

— Şi nici nu plănuieşte niciun fel de act criminal de care să avem cunoştinţă altfel decât din mărturia unei prostituate care pretinde că l-a auzit spunând aşa ceva.

— Dar voiai să vorbeşti cu el.

— Despre Dale. În momentul de faţă, Dale este un evadat: Cadillac-ul reprezintă o urmă.

— Foarte bine, atunci mă duc singură, spuse ea.

Era foarte directă, îi spusese că dacă nu vrea să meargă, foarte bine. Asta îi plăcea la ea. Ştia ce vrea, nu amâna niciun fel de acţiune când dorea să obţină ceva. Acum tocmai îi spunea:

— Am să iau cutia de pizza şi am să ţi-o pun pe birou, aşa, ca o favoare din partea mea. După aia, totul depinde de tine. Poţi s-o duci la laborator sau s-o arunci la gunoi. Dar în acest caz va însemna că distrugi probele materiale ale cauzei.

— Eşti foarte sigură de tine.

— Am şi de ce, spuse ea, gata să se întoarcă şi îi mai aruncă încă o privire. Dacă vrei, poţi să vii cu mine la plimbare. Conduc eu.

Gary îi zâmbi, ar fi vrut să meargă şi spuse:

— Aş merge, dar nu pot. Trebuie să mă duc să mă tund.

— Asta ai spus şi săptămâna trecută.

— Tocmai când plecam ca să vin încoace m-a oprit acelaşi căpitan.

— Ăla cu cămaşa!

— Da, vine şi zice: Sergent, nu vreau să te mai văd dacă nu te tunzi. E clar?

— Şi tu i-ai spus, zise Kathy ridicând mâna ca să-i atingă părul, că scopul tău în viaţă este să te ridici la nivelul exigenţelor lui.

— I-am spus că o să mă tund.

— Păcat, spuse Kathy, plimbându-şi degetele prin părul lui şi netezindu-l uşor. Scurtează-l puţin aici şi în spate, dar nu prea mult, da? Îmi place părul tău.