• Capitolul 20

Luni după-amiază în biroul lui, Gibbs spunea:

— Mi-am văzut din nou poza în ziarul de duminică şi în plus şi povestea vieţii mele… Ai citit?

Aşezată pe canapeaua cea joasă, Kathy încuviinţă din cap spre judecătorul Gibbs, atât cât se vedea acum din el, fără robă, adică doar umerii şi capul acestuia.

— Aşa că în dimineaţa asta sala de judecată era arhiplină, toată lumea venise să-l vadă pe judecătorul ăla pe care un ţicnit vrea să-l asasineze. Am ţinut şedinţele de astăzi într-o sală fară bănci pentru public şi să vezi ce s-a întâmplat.

— Am fost şi eu acolo, zise Kathy.

Dar el nu se opri, ci continuă relatarea:

— Unul din inculpaţi începe să înjure, să folosească un limbaj trivial şi obscen. Îmi zice să-l pup în fund. Mă face ticălos rasist de faţă cu toată lumea aceea. Mi s-a mai spus că sunt rasist şi înainte şi nu înţeleg de ce, pentru că nu am nimic împotriva oamenilor de culoare. Odată am apărut chiar în Revista de Conduită Judiciară, pentru o remarcă de-a mea pe care au considerat-o rasistă. Judecam un om care îşi împuşcase mortal nevasta când aflase că are o relaţie cu un om de culoare. Prezentând acuzaţia în faţa juriului, le-am spus că trebuie să decidă dacă e vorba de un act deliberat de omucidere, dar, în acelaşi timp, să ia în considerare şi faptul că e vorba de o infidelitate constatată şi încă în circumstanţe cam colorate.

— Chiar le-aţi spus aşa?

— Glumeam, nu vorbeam serios. Acum, în legătură cu cele întâmplate în dimineaţa asta, au vrut să mă repartizeze într-o sală de judecată mai mică. Adică, Serviciile Speciale au cerut aşa, ca să poată avea un control mai strict. Şi acuzatul începe să vocifereze, să spună fel de fel de măscări. Avea deja condamnări pentru viol, răpire de persoană şi tâlhărie. Ştia că am să-i dau cincizeci de ani încă trei în plus pentru mai multă siguranţă, aşa că, ce mai avea de pierdut! Începe să răcnească – aşa ticălos cum este, avea totuşi prieteni în sală, şi încep şi ăia să urle: Nu te lăsa, are dreptate. I-ai auzit: Luptă împotriva abuzurilor puterii. Tot felul de aiureli dintr-astea. Ce era să fac, să evacuez sala?

— Aţi fi putut să cereţi o pauză.

— La naiba. I-am atras atenţia acuzatului: Încă o singură ieşire de felul acesta şi îi ordon portărelului să-ţi pună căluş la gură şi să te lege de scaun cu lanţuri. Ei, a înţeles că eram hotărât s-o fac. La fel ca şi toţi ceilalţi prezenţi în sală. Când spun o vorbă, e vorbă. Dar parcă văd ziarele de mâine: Maximum Bob loveşte din nou, taie pofta de scandal. Îşi bat joc de mine. Maximum Bob, aşa mi-au spus în Newsweek, atunci când am apărut pe copertă.

Kathy îl vedea cum scutură din cap, obosit, poate că oboseala începea să-şi spună cuvântul, dar în momentul următor era din nou plin de viaţă.

— Poate îţi aminteşti, din întâmplare, când anul trecut un judecător de la curtea federală l-a înfundat pe Jim Bakker, predicatorul de la televiziune.

— Jim şi Tammy Faye?

— Ăsta e. Un judecător din Carolina de Nord, Robert şi mai nu ştiu cum, i-a dat lui Jim Bakker patruzeci şi cinci de ani plus o amendă de jumătate de milion de dolari. Aşa că au început să-i spună şi lui Maximum Bob. Asta-i presa, îmi ia porecla şi o lipeşte în altă parte. La naiba, eu i-aş fi dat predicatorului mai mult de patruzeci şi cinci de ani şi nu în puşcăria aia ca un club de ţară cu minimum de securitate. L-au dus acolo într-un Chevrolet Impala. O să facă vreo zece ani servind ca un chelner stilat la masă şi apoi se întoarce iar la afacerile lui. Când un om e condamnat, trebuie să o simtă, altfel la ce bun să-l mai condamni?

— Viaţa grea face pe om bărbat, zise Kathy. Asta vreţi să spuneţi?

Judecătorul mormăi spre ea:

— Văd c-ai înţeles.

— Dale Crowe va avea de făcut zece ani acum.

— El a vrut-o, zise Gibbs, a semnat protocolul de luare la cunoştinţă a regulamentului. Dacă nu te prezinţi la data stabilită… Draga mea, nu eu îi trimit la puşcărie pe acuzaţi, ei singuri se duc.

— Cred că Dale a fost rău sfătuit.

— Păi de ce nu l-ai învăţat de bine?

— Nu l-am găsit.

— Ştii bine că cei de la urmăriri îl vor găsi imediat. Or să-l aresteze cu un mandat de evadat, nu-i nicio problemă. Şi atunci avocatul lui o să înceapă să se miorlăie: Dacă ei l-au putut găsi cum se face că doamna ofiţer supraveghetor nu l-a găsit? Dar oare a încercat? Şi o să fie vina dumitale că băiatul trebuie să facă zece ani. Cum te descurci?

— Nu eu l-am condamnat, zise Kathy.

Telefonul de pe biroul lui sună o dată, dar Gibbs îl ignoră. Kathy observă cum chipul acela solemn ce amintea de Harry Dean Stanton începe să se schimbe, să zâmbească. Îi vedea braţele goale, osoase şi palide, cum se ridicau şi se încrucişau la ceafă, în timp ce el se lăsa pe spătarul scaunului. Acum era aproape sigură ce-şi vopseşte părul care stătea lipit de cap şi lucea în lumină.

— Îmi plac tinerele care lucrează ca ofiţeri supraveghetori, zise el. Sunt întotdeauna pline de surprize. Şi dumneata pari dulce şi inocentă dar, sub această aparenţă, eşti o dură, nu-i aşa? Nu, nu dumneata l-ai condamnat, dar dumneata l-ai adus în faţa completului meu de judecată. Eu n-am ieşit în stradă să-l târăsc încoace.

Privirea judecătorului se mută. Urmărind-o, Kathy văzu în uşă pe unul din băieţii de la Serviciile Speciale. Era un băiat tânăr, pe nume Wesley, cu un moţ de păr blond care-i cădea pe frunte. Ceva mai devreme, pe când şedea în biroul asistentului lui Gibbs şi aştepta să intre la el, Wesley îi spusese:

— Tu trebuie să fii prietena aceea a lui Gibbs despre care am auzit.

Era descheiat la haină şi îşi ţinea mâinile pe coapse, în aşa fel încât ea să-i poată vedea pistolul Magnum 357. Îi spusese că, de regulă, lucrează ca agent secret, dar se procopsise acum cu slujba asta şi trebuia s-o facă pe dădaca. Acum Wesley vorbea pe alt ton.

— Domnule judecător, îmi permiteţi să vă deranjez?

— Dacă consideri că trebuie, spuse Gibbs.

— La telefon e un individ care vrea să vorbească cu dumneavoastră.

— Şi-a spus numele?

— Nu, domnule, dar acesta nu este ca ceilalţi.

Gibbs se aplecă în faţă şi se rezemă cu braţele goale de birou, privind la Kathy:

— Am primit o duzină, poate şi mai multe telefoane. Îmi zic: Sper să te nimerească ticălosule. Pentru ceea ce le-oi fi făcut băieţilor sau soţilor lor… Unul mi-a zis: Dacă ăsta nu te rade, să ştii că mie nu-mi scapi. Vorbe goale. Toţi ţicniţii s-au adunat la mine. Sâmbătă au găsit un şarpe în cutia mea poştală.

Băiatul de la Serviciile Speciale, Wesley, îndrăzni din nou:

— Domnule judecător…

Gibbs nu-l luă în seamă.

— Fiecare apel este înregistrat în biroul asistentului meu judiciar. Bineînţeles că tipii nu-şi spun numele, dar Societatea de telefoane Southern Bell supraveghează linia, ne spune imediat de la ce număr s-a sunat şi aflăm unde este instalat telefonul cu pricina. Acuma băieţii din Serviciile Speciale îi adună aici pe toţi inteligenţii ăştia cu telefoanele de ameninţare – Gibbs îşi întoarse privirea spre uşă. Ăsta ce mai vrea? Tot să mă ameninţe?

— Spune că este în legătură cu Dale Crowe.

— S-a emis mandat de arestare împotriva lui. Spune-i să sune la Biroul Şerifului.

— Zice că e vorba de ceva ce v-ar putea interesa pe dumneavoastră.

Kathy se uita de la unul la altul. Gibbs ridică receptorul. Îi făcu cu ochiul lui Kathy, apăsă pe butonul difuzor care permitea ca discuţia să fie auzită şi de ceilalţi de faţă, şi spuse:

— Aici Bob Gibbs. Cu ce vă pot fi de folos?

Se auzi o voce care spunea:

— Sunteţi judecătorul? întrebă o voce cu accentul obişnuit în Glades.

— Parcă am spus că eu sunt, Gibbs.

— Vreau să fiu sigur.

— Spune ce doreşti sau închid.

Urmă o pauză, după care vocea se auzi din nou.

— Dacă îl vreţi pe Dale Crowe Junior, pot să vă spun unde îl găsiţi.

— Foarte bine, unde?

— Ştiu cu cine este şi cu ce fel de maşină merge.

— Spune-mi şi mie şi atunci vom ştii amândoi, spuse Gibbs.

Urmă încă o pauză.

— Vă amintiţi de aligatorul din curtea dumneavoastră…

De astă dată, judecătorul fu cel care rămase mut.

Kathy văzu cum se încruntă privind în sus, spre peretele de deasupra ei, poate că se gândea unde vrea să ajungă vocea ceea, sau ce să-i răspundă. Dar fu surprinsă să-l audă vorbind pe un ton diferit, mai grav, serios.

— Ce-i cu el?

Vocea spuse:

— Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Nu ştiţi cine sunt? Ochii judecătorului se ridicară din nou spre perete, de astă dată cu o expresie de îngrijorare care nu-i era firească. Zise:

— Mi-e teamă că nu.

Minţea – Kathy era sigură. Pentru că dacă n-ar fi ştiut s-ar fi răstit la vocea aceea să nu-l mai facă să-şi piardă timpul. Vocea spuse:

— Haideţi, domnule judecător – apoi făcu o pauză. Aşteptaţi un moment, da?

Kathy urmărea mâna lui Gibbs care se târa încet spre aparatul telefonic şi spuse:

— Se înregistrează? întrebă ea, şi mâna se opri.

Gibbs o privi fix o clipă, apoi dădu din cap a încuviinţare. Acum degetele lui, aproape de aparatul telefonic, începură să bată darabana în masă, fară să scoată niciun sunet. Kathy avea impresia că ar fi dorit să apese din nou butonul difuzor să nu mai audă şi ceilalţi discuţia, dar era prea târziu.

Vocea reveni spunând:

— Domnule judecător, n-am să spun nimănui nimic despre chestia cu aligatorul, dacă putem cădea la o înţelegere. Altfel, am să…

— Nu mai spune! zise Gibbs. Ei bine, întrucât nu ştiu despre ce vorbeşti şi cred că nici tu nu ştii, am să închid telefonul.

Wesley, care urmărea convorbirea, clătină din cap să-l oprească, dar judecătorul nu se uita la el, aşa că interveni:

— Domnule judecător, nu!

Dar era prea târziu. Gibbs închisese.

— Cu cine-şi închipuie el că vorbeşte? Eu nu fac niciun târg cu nimeni. Asta-i o treabă între procuror şi avocatul individului; n-au decât să ajungă ei la o înţelegere. A greşit muşteriul.

— Domnule judecător, spuse Wesley, nu aveţi nicio idee cine ar fi putut fi?

— Vreun tâmpit. Poate fi oricine.

— Individul credea că-l cunoaşteţi.

— Pentru că l-am judecat cândva îşi închipuie că trebuie să-l ţin minte.

— Păi, dacă mai este acolo de unde a telefonat, al nostru e.

Gibbs dădu afirmativ din cap cu o expresie gânditoare în privire, şi privi din nou spre ea. Îi surprinse neliniştea ce i se citea în ochi, înainte de a-şi muta privirea în altă parte. Wesley se întoarse şi dădu să plece când Gibbs spuse:

— Stai o clipă… Mă întreb dacă n-o fi cumva tipul acela din Belle Glade pe care l-am condamnat mai deunăzi. Dacă-mi amintesc cum îl cheamă…

Juca teatru şi asta o făcu pe Kathy să se gândească din nou la Harry Dean Stanton. Judecătorul minţise şi acum încerca să-şi scape fundul înainte de a fi prins. Se uita la el cum bate cu pumnul în masă şi îl priveşte pe Wesley care era tot în uşă.

— Dicky Campau. Pun pariu pe orice că el era. L-am condamnat pe Dicky Campau pentru că a împuşcat un aligator folosind o armă pe care o are în camionul lui. Ascultă, sună la Glades şi spune-le să aibă grijă. Să se apropie cu precauţie.

Kathy îl privea pe judecător care se lăsa din nou pe spate în fotoliul lui, după ce-şi recăpătase siguranţa de sine şi se simţea chiar mândru de el însuşi.

— Aş vrea să vii acasă cu mine, îi spuse el. Unul dintre poliţişti o să te aducă după aceea înapoi cu maşina.

•

Dicky şi Inez erau în bucătărie, Dicky tocmai bea apă de la chiuvetă. De fapt, ar fi vrut să tragă o duşcă de Seagram, dar ştia că dacă începe să bea, nevastă-sa sărea cu gura pe el şi-i strica toată plăcerea. Inez curăţa fasole la masa din bucătărie de unde se zgâise tot timpul la el în timp ce vorbise la telefon. Asta îl făcuse să se încurce îngrozitor. Încerca să vorbească la telefon şi s-o asculte şi pe ea în acelaşi timp. Când îi spusese că judecătorul închisese, Inez zisese:

— Nici nu mă miră. Vorbeai de parcă i-ai fi cerut o favoare. Ţi-am zis să-i spui ticălosului că ăsta-i târgul, îţi place sau nu-ţi place, totuna-i. El a vrut aligatorul. Noi n-am primit nici măcar pielea.

Inez stătuse tot timpul cu gura pe el, de când apăruse în ziare treaba aia cu aligatorul, de parcă ar fi fost vina lui. Doar ea-i spusese că aligatorul e mort.

— Mi-ai spus să nu vorbesc prea mult.

— Ţi-am zis să nu-i spui cine eşti. Lasă-l să ghicească.

— Îs sigur că ştie.

— Atunci cum de-a închis? Dacă ai fi zis ce ţi-am spus eu, în loc să te scremi să brodeşti tu ceva…

Dicky, care se uita pe fereastra de la bucătărie cu un pahar în mână, zise:

— Inez!

— Ce e?

— Nişte sticleţi în curte cu pistoale în mână.

— Păi tu eşti ăla care ştie să vorbească, du-te şi întreabă-i ce vor.

•

Când se trezi în dimineaţa aceea, Elvin merse în hol şi bătu în toate uşile până când Hector ieşi pe una din ele în halat şi într-o dispoziţie foarte proastă. Elvin luă o mână de antinevralgice de la el şi se întoarse în pat. Imediat cum ajunse şi se întinse, simţi mirosul târfei din ajun, parfumul ei; sări imediat în picioare şi se duse să izbească din nou în uşa lui Hector, vrând să ştie unde este Earlene. Hector îi comunică:

— Am dus-o cu maşina acasă, nu-ţi aduci aminte?

Elvin mârâi: O, aha. Se întoarse în pat şi lăsă antinevralgicele să-şi facă efectul.

Când se trezi a doua oară, cu gâtul arzând de sete şi capul învârtindu-i-se, trecuse de nouă. De astă dată ieşi din camera de oaspeţi în izmene şi cu cizmele în picioare, cu gândul la o bere rece şi dădu peste Hector care stătea în hol, cu ochii holbaţi şi cu un deget la buze făcându-i semn să tacă.

— Ce dracu te-a apucat?

— E un poliţist aici.

— Ei şi? Doa’ n-am făc’t nimic.

Elvin făcu un pas spre scară, dar Hector îl apucă de braţ.

— A întrebat dacă eşti aici.

Elvin îşi eliberă braţul.

— Şi acuma unde este?

Hector făcu un gest cu capul şi Elvin se duse spre uşile cu geamuri care dădeau spre terasă.

Erau acolo, lângă piscină. Doctorul Tommy în pielea goală, numai cu glezniera, îşi ţinea mâinile pe coapse şi stătea de vorbă cu sticletele în costum bleumarin. Elvin ştia că el trebuie să fie. Cel care-l trăsese de păr, prietenul lui Madam Sensi.

Elvin se întoarse repede în camera de oaspeţi cu capul încă vâjâind, dar simţind o dorinţă nemaipomenită să-l lichideze şi simţind, în acelaşi timp, că nimic nu-l putea opri. Îşi văzu hainele pe un scaun şi zări şi bikinii Earlenei atârnând pe un scaun. Văzu şi sticla goală de Scotch pe birou – asta-l adusese în halul ăsta de mahmureală, aşa cum Beam nu reuşise niciodată, de simţea că-i crapă capul. Dar nu văzu nicăieri pistolul, Ruger Speed-Six. Îl zări pe Hector în uşă şi-l întrebă:

— Nu mi-ai văzut jucăria?

— Ce?

— Blestematu’ ăla al meu de 357.

— Nu-i al tău.

Privind peste cuverturile răvăşite ale patului şi simţind în nări damful târfei din seara trecută, Elvin se dezmetici repede:

— Tu l-ai luat.

— Nu e al tău.

Ieşi în fugă din cameră. Elvin se luă după el şi îl prinse pe nătărău chiar lângă scară fiind cât pe-aici să dea cu el de pământ, avea o poftă nebună s-o facă.

— Ai de gând să-mi spui unde e?

Dar, ce-i asta, ce face imbecilul, plânge?

Dumnezeule, ce casă de nebuni. Doctorul stă acolo în pielea goală şi discută cu un sticlete, iar nătărăul ăsta începe să se smiorcăie ca o fetiţă şi să te roage să nu-l baţi.

•

— Unde s-a dus?

Doctorul Tommy ridică privirea şi îl văzu pe Elvin în capul scării pe terasă: cu pălăria de cowboy pe cap, în izmene şi cu picioarele goale vârâte în cizme şi cu un pistol în mână. Individul era încă beat.

— A sunat telefonul de pe maşină şi a plecat.

— Te-a întrebat despre mine, nu?

— Voia să ştie dacă lucrezi aici.

Doctorul Tommy îl văzu pe Hector apărând pe terasă, ceva mai în spatele ucigaşului în izmene.

— I-am spus că vii din când în când pe aici şi lucrezi în grădină. Ce aveai de gând să faci, să-l împuşti?

— N-aş fi avut nimic împotrivă.

N-ar fi avut nimic împotrivă. Doctorul Tommy se scărpină pe burtă privind în sus, spre terasă. Elvin ar fi avut chef să împuşte un poliţist. Ar fi avut chef să-l împuşte pe judecător. Hector ar fi avut chef să-l împuşte pe Elvin, sau să-i dea un brânci la vale pe scări… Şi mă rog, îşi zise doctorul Tommy, tu cam ce-ai avea chef? Mai mult ca orice.

Chiar acum?

Păi, un dans de douăzeci şi cinci de dolari pentru început, o pipă pe cinste, nu într-o biată cutie de bere.