ELMORE LEONARD

MAXIMUM BOB

 

• Capitolul 1

Dale Crowe Junior îi explica ofiţerului supraveghetor{1} Kathy Baker, care răspundea de el, că nu ştia să fi făcut ceva rău. Se dusese la baru’ ăla deocheat să se-ntâlnească c-un tip, un camarad de-al lui, luase şi el o bere şi-atâta tot, stătea la locul lui şi-şi vedea de treabă când curva aia a venit la masă şi a început să danseze pentru el personal, deşi el n-o rugase deloc.

— Îţi depărtează genunchii ca să se vâre cât mai aproape, mai-mai să ţi-o bage în nas, zise Dale Crowe. Pe asta o chema Earlene. I-am zis că nu mă-nteresează, da’ o ţinea tot p-a ei, aşa că m-am ridicat ş-am plecat. Da’ curva începe să urle că-i datorez cinci foi şi matahala de paznic vine în fuga mare spre mine. I-am dat un brânci, atâta tot şi, când să ies, dau peste rabla aia de poliţie alb-verde, că era parcată chiar în faţa uşii taman la pândă. Atunci matahala începe să facă pe duru’ şi să se dea mare, aşa că i-am ars una zdravănă, că eram sigur că copoii ăia dă-n maşină or să vadă că el începuse. Rahat, mi-au pus brăţările, m-au trântit în spate şi nici n-au vrut s-audă ce le ziceam eu. P-ormă m-au băgat pe computeru’ ăla mic, că unul din copoi avea unu’, şi zice: Ia te uită, ia te uită, eliberat provizoriu. După ce-a lovit un poliţist. Aşa că abia aşteptau ’mnealor să le dau puţin de lucru. Da’ ce, crezi că mie mi-a picat bine?

În dimineaţa aceea, Dale Crowe Junior fusese adus înapoi la secţia de cercetări penale a Tribunalului Departamental din Palm Beach, în arestul unde se înghesuiau o mulţime de infractori îmbrăcaţi cu uniforma albastră de puşcăriaş, în care arătau ca nişte medici în halate de spital. Siluete albastre de jur împrejur în semiîntuneric. Kathy Baker îi recunoscu pe câţiva dintre ei. Făceau câte un pas înainte ca să iasă la lumină şi îi spuneau printre gratii: „Salut”. Cei mai mulţi erau negri şi o întrebau ce mai face. Kathy ridica din umeri. Aceeaşi poveste, anturaj nepotrivit. Îi spuse lui Dale Crowe, în timp ce deschidea dosarul cazului său, că se grăbise foarte tare să se întoarcă la pârnaie. Două zile apucase să răsufle şi el afară din puşcărie şi gata, înapoi.

— Nici n-am avut când să-ţi complotez fişa de condamnare şi ai comis o nouă infracţiune.

— Pen’ că m-am dus la prăpăditu’ ăla de bar? Nu mi-a zis nimeni că n-am voie!

— Când să te prindă pe tine cineva să-ţi spună ce ai voie şi ce nu?! Trebuia să te prezinţi la Serviciul Eliberări Provizorii din Omar Road.

— Mi-au zis că am şaptej’ două de ore să mă vântur pân’ acolo. Foiam să mă duc la fabrica de zahăr, să făd de po’ să-mi iau slujba înapoi – Dale se întoarse într-o parte, strigând la cei care făceau gălăgie şi vorbeau în gura mare: Hei, gura, avem de vorbit aici!

Umbrele albastre din întuneric nu-i dădură nicio atenţie. Kathy se apropie şi mai mult de gratii. Acum simţea chiar şi mirosul lui Dale.

— Raportul poliţiei arată că băuseşi.

— O bere, atât. M-am pişat pen’ analize şi-a ieşit curate.

— Dar eşti minor. Ai încălcat legea fiindcă ai băut chiar şi o bere şi asta înseamnă infracţiune în timpul eliberării provizorii.

Dale Crowe Junior avea douăzeci de ani{2}, un puşti înalt, osos, şi părea slăbuţ în uniforma albastră de penitenciar. Păr negru, nepieptănat, privire posacă, ochi care alergau de colo-colo, îngrijorat, deşi se străduia să pară plictisit. Dale provenea dintr-o familie de infractori aflaţi în mereu ba la puşcărie, ba afară. Unchiul său, Elvin Crowe, îşi ispăşise săptămâna aceea o condamnare şi urma să înceapă perioada de eliberare provizorie.

Kathy Diaz Baker avea douăzeci şi şapte de ani, nu măsura mai mult de un metru şaizeci şi opt, şi părea foarte zveltă în rochia de bumbac alb, gen cămaşă bărbătească, încinsă în talie cu o centură. Nu era deloc fardată în dimineaţa aceea şi părul negru, făcut permanent, era pieptănat pe spate, ca să n-o deranjeze. Avea un uşor accent spaniol – datorită ramurii Diaz din arborele ei genealogic, ceea ce era foarte plăcut – deşi putea să vorbească şi fără niciun fel de accent când voia. Devenise Baker printr-o căsătorie care durase paisprezece luni. Cunoscuse o mulţime de indivizi de teapa lui Dale Crowe în cei doi ani de când lucra la Secţia Corecţională a Poliţiei din Florida şi ştia de ce sunt în stare. Unchiul lui, Elvin Crowe, îi fusese repartizat de curând tot ei.

— Adicătelea po’ s-intru-n pârnaie, da’ nu po’ să rad ş-io o bere?

— Ascultă, am vorbit cu avocatul tău…

— Da’ n-o să-ţi bagi idee că n-am să mai trag şi io câteva berici acolo, după ce ies de la slujbă, cân’ toată ziua m-am cărat cu rabla aia de camionu’ cu zahăr? Şi nu mi-a scris nimeni nimic în permis, n-are nimeni nicio dovadă.

— Ai terminat? Kathy îl privea cum apucase gratiile cu mâinile şi încerca să le smucească Am stat de vorbă cu avocatul tău.

— O javră, aşa-i? Apărător de-n oficiu’, nu?

— Ascultă-mă. O să încerce să te scoată basma curată, dar fă în aşa fel încât să pară că e vorba de o infracţiune minoră. Doamna procuror n-are nimic împotrivă. O să lase totul la latitudinea judecătorului, dacă îţi recunoşti vinovăţia.

— La naiba! Da’ n-am făcut nimic.

— Vrei să mă asculţi o clipă? Dacă susţii că nu eşti vinovat, e ca şi cum ai căuta procesul cu lumânarea, judecătorului n-o să-i placă. Te vor găsi vinovat oricum şi te vor pune să plăteşti şi pentru faptul că ai irosit timpul tribunalului. Înţelegi? Recunoaşte-ţi vinovăţia şi încearcă să arăţi că îţi pare rău, fii politicos. Judecătorul s-ar putea să te lase-n pace.

— Să-mi dea drumu’?

— Va solicita recomandări. Procurorul va cere totuşi să faci câteva zile.

— Pen’ c-am ras o bere?

— Poate că va cere să fii trimis la lucru, undeva în afara perimetrului închisorii. Încearcă să-ţi păstrezi cumpătul, da? Lasă-mă să termin. Avocatul tău va pleda pentru o nouă perioadă de eliberare provizorie, o să spună ce muncitor sârguincios eşti. Nu va menţiona că ai fost dat afară decât dacă vine vorba. Dar să nu minţi, da? Trebuie să te previn că judecătorul e cam dur, zise Kathy. Nu ştii niciodată ce are de gând. Dacă faci pe deşteptul şi se convinge că nu-ţi pare rău, poţi să le spui deja la revedere lu’ mămica şi lu’ tăticu’, eşti terminat.

— La cine am nimerit?

— La judecătorul Gibbs.

Dale păru încântat.

— Bob Isom Gibbs, B.I.G., îl ştiu. La alegeri îi vezi numele pe panouri: BIG: domnul Bunăvoinţă, Inteligenţă, Generozitate. E sculă mare, aşa-i?

— S-a făcut cunoscut.

— El l-a trimis şi pe unchi-meu la zdup.

— Dale, judecătorul Gibbs a trimis mai mulţi criminali la moarte decât toţi ceilalţi judecători din statul Florida, îi închise ea gura lui Dale. Eu încerc să te conving că trebuie să fii cuminte. Da? Cu judecătorul ăsta s-ar putea s-o încurci.

Dale scutură din cap nevinovat. Apoi zise:

— Măi să fie-al naibii, nu ştiu! şi oftă suflându-şi duhoarea în faţa lui Kathy şi silind-o să întoarcă capul într-o parte. Şi n-o să-i spui şi cam cum vezi dumneata lucrurile?

— Dacă judecătorul va cere şi recomandările mele, da, o să am şi eu ceva de spus…

— Păi, asta-i bine. Zi-i că beau de la paijpe ani şi mă pricep la chestia asta, nu-i nicio problemă. Auzi, mai spune-i şi că am muncă la fabrica de zahăr. Pâine bună acolo, şi nu vreau s-o pierd.

— Altceva?

— Altceva nu-mi vine-n cap.

— Adică să mint pentru tine?

— Da’ ce, face rău cuiva? Spune doar c-am slujbă, ce Dumnezeu!

— Crezi că eu sunt de partea ta?

— Şi ce, nu eşti?

— Dale, eu nu sunt prietena ta. Sunt ofiţerul tău supraveghetor.

•

Kathy plecă de la arest, lăsând în urmă umbrele întunecate şi hărmălaia, trecu prin faţa unor uşi încuiate şi prin holul bine luminat, şi se întoarse din nou în lumea cămăşilor sport şi a rochiilor înflorate, printre oamenii care aşteptau să înceapă şedinţa de judecată.

— Ce s-a întâmplat?

Kathy ridică privirile. Era Marialena Reyes cu geanta doldora de acte, procuroarea adjunctă care urma să apară în procesul lui Dale Crowe peste zece minute. Era prietenă cu Kathy, o femeie în jur de patruzeci şi ceva de ani, celibatară, foarte pasionată de munca ei, îmbrăcată în dimineaţa aceasta într-un costum cam şifonat de în maro.

— Chiar acum am vorbit cu el, zise Kathy şi clătină dezamăgită din cap.

— Ce mai e nou?

— Toate vechi. Se uită cu toţii la mine şi ştiu: eu sunt fata cu lista care vine să-i bifeze. Ca şi când aş fi o asistentă socială.

— Asta depinde numai de tine. De când îţi tot spun: du-te la facultate şi ia-ţi diploma în drept.

— M-am săturat şi aşa de tribunal până peste cap. Cât o să primească Dale?

— Cred că un an şi o zi. N-o să facă decât nouăzeci de zile, dar în cazier se trece toată perioada. Poate că asta o să-l sperie.

— Nu e decât un copil prost, se crede un „dur”.

— Evident, asta e problema. Dar ia partea bună a lucrurilor – unul mai puţin în grija ta.

— Oricum, am şaptezeci şi trei. Îl dau la schimb pe Dale Junior pentru unchiul lui, Elvin. A ieşit sâmbătă, un tip solid, cu o pălărie de cowboy pe cap. Se aşază începe să se joace cu lucrurile de pe biroul meu… Consideră că nu e corect să facă zece ani puşcărie şi acum încă cinci de libertate condiţionată – ascultă şi tu – numai pentru că a tras din greşeală într-un tip. Şi nici măcar nu în cel pe care îl urmărea el. O să-mi povestească odată totul despre chestiunea asta. Atitudinea lui este cam aşa: bine, a omorât un om, ei şi ce-i cu asta? Parcă îl văd pe Dale Crowe peste douăzeci de ani…

— Dacă apucă, replică Marialena Reyes. Mda, cred că o să capete cel puţin un an şi o zi. Deşi, cu Gibbs, niciodată nu poţi să ştii. Dacă s-a simţit bine astă noapte, s-ar putea să fie într-o dispoziţie mai bună. O să-ţi ceară recomandări.

— Ştiu, dar nu prea am ce să-i spun.

— Cum te înţelegi cu el? Nu se poate să nu te fi remarcat până acum.

— Nu am discutat niciodată în afara sălii de judecată. Îmi spune „doamnă Bacar”.

— Ăsta-i genul. Crede că are haz şi toată lumea îi cântă-n strună.

— Dar nu mă cheamă Bacar, zise Kathy. Şi nu mă simt obligată să zâmbesc ca să-l fac fericit.

— Ai norocul că nu trebuie să-l vezi în fiecare zi. Cel puţin mă bucur că nu trebuie să ies şi în oraş cu el. Îi plac tinerelele. Ştiai că a fost convocat din nou în faţa Comisiei de disciplină?

— Am auzit ceva. Cică i-ar fi cerut unei femei să se dezbrace.

— În biroul lui, o avocată din oficiu, una nouă. I-a cerut, citez: „arată-mi comorile ascunse”. I-a spus că fusese rugat să dea o mână de ajutor la selecţia participantelor la concursul Miss Trestia de Zahăr şi spusese: „Cred că ai ce se cere”.

— Şi i-au dat drumul!

— Cu o mustrare. Au hotărât că purtarea lui reflecta mai curând un umor prost direcţionat decât comportament social inadecvat.

— Mă mir. Ştiu că fata a depus o plângere.

— Da, nu sunt multe care fac asta. A mai depus plângere o grefieră, nu a lui, a altui judecător. Gibbs a întrebat-o dacă nu vrea să joace cu el Carnaval. Ea a spus că nu ştie cum să joace şi atunci el i-a spus: „Te aşezi pe faţa mea şi eu ghicesc ce greutate ai”.

Kathy se surprinse încercând să-şi imagineze cam cum ar arăta scena asta.

— Poate că e nebun.

— Posibil, zise Marialena. Dar sigur e că e foarte fustangiu pentru un tip de aproape şaizeci de ani.

•

Iată că intra acum şi când te uitai la el părea absolut inofensiv. Avea vreun metru şaptezeci, o faţă osoasă, părul negru pieptănat lipit de cap. Poate cam prea negru, se gândi Kathy. Şi-l vopsea. Un omuleţ într-o robă de judecător care părea prea mare pentru el. Ţinea umerii ridicaţi, încât părea foarte sigur de el, în timp ce se îndrepta spre jilţ. Portărelul, Robbie, un ajutor de şerif într-o uniformă sport, ceru celor prezenţi să se ridice în picioare. Kathy privi de jur împrejur. Nu erau mai mult de o duzină de spectatori, prieteni sau rude ale infractorilor, aflaţi în rândul întâi, îmbrăcaţi în albastru.

Toţi rămaseră în picioare, în timp ce judecătorul Bob Gibbs examina curtea, mutându-şi privirea de la apărătorul public, un tânăr pe care Kathy nu-l cunoştea, la poliţistul care îi scotea cătuşele lui Dale Crowe. Acum se uita în partea în care se afla Kathy, aşezată la masa procuraturii, alături de Marialena Reyes.

— Buenos dias, doamnelor, spuse el. Văd că astăzi joacă latinii împotriva englezilor. Noroc, băieţi. O să cam aveţi nevoie.

Tânărul apărător public surâse. Dale Crowe, care stătea acum în picioare lângă el, nu zâmbea. Judecătorul se întoarse spre grefiera lui, Mary Ellen, care îi întindea un dosar. Îşi aruncă o privire pe el, apoi se uită la stenograful care şedea relaxat în spatele maşinii sale de stenografiat.

— Vrei să înregistrezi în engleză, Marty, nu-i aşa?

— Da, domnule, răspunse Marty fără să clipească, la fel de lipsit de expresie ca şi judecătorul.

Privind din nou spre ele, Gibbs spuse:

— Sunteţi de acord, doamnelor? Vom vorbi rar şi vom folosi dialectul sudic? Altfel cred că n-ar fi corect pentru apărare.

Marialena Reyes zâmbi şi spuse, în numele poporului din statul Florida.

— Ar fi de preferat, domnule judecător.

— Doamnă Bacar, aveţi ceva împotrivă?

Omuleţul cu mutră solemnă şi păr cănit privea fix la ea, aşteptând. Kathy spuse:

— Baker, domnule judecător.

— Poftim?

— Mă numesc Baker, nu Bacar.

Gibbs privi în jos, spre dosar, apoi ridică din nou privirea.

— Dar mai înainte v-aţi numit Bacar, înainte să vă schimbaţi numele, nu-i aşa?

— M-am numit întotdeauna Baker, spuse Kathy.

N-are decât să creadă ce-o vrea.

•

Kathy Baker fu nevoită să vorbească din nou atunci când Gibbs întrebă dacă Secţia Corecţională este mulţumită de faptul că domnul Crowe îşi recunoştea vinovăţia. Kathy spuse:

— Da, domnule.

Gibbs sublinie:

— Ştiţi că aceasta înseamnă că pot să-i revoc eliberarea provizorie şi să-l condamn pentru acuzaţia iniţială, molestarea unui ofiţer de poliţie. Este o infracţiune de gradul trei, care se pedepseşte cu până la cinci ani închisoare.

Kathy spuse:

— Da, domnule, întrebându-se oare de ce i se adresa judecătorul ei, în loc să-i comunice toate acestea inculpatului.

— Din Raportul infracţional reiese că incidentul a avut loc în parcarea de la Clubul Peekaboo, pe şoseaua Lake Worth. Poliţiştii i-au cerut domnului Crowe să prezinte actele de identitate… Aici scrie că domnul Crowe a răspuns grosolan şi agresiv – Gibbs ridică privirea din dosar. Cum e la Clubul Peekaboo, domnule Crowe? Se serveşte bine?

Dale surâse.

— ’Mnenţeles, meserie!

— Dar dincolo, acolo unde l-ai pocnit pe tip?

— Nu mai calc p-acolo, domle judecător.

Kathy observă că Dale începea să se frământe, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul, neliniştit, dar întrezărind o oarecare speranţă.

— Arăţi destul de zdravăn pentru un băiat de vârsta ta, spuse Gibbs. Anul trecut ai lucrat la Fabrica de zahăr Glades… Ei, de fapt, nu mai ai decât câteva luni până la majorat… Aşadar, am să trec cu vederea peste faptul că ai băut o bere. Eşti mulţumit, domnule Crowe?

— Mda, domle, răspunse Dale mormăit.

Marialena Reyes interveni, zicând:

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule judecător, dar domnul Crowe a înşelat încrederea pe care i-am acordat-o noi. Pentru ca eliberarea provizorie să aibă rost, consider că ar trebui să i se aplice, cel puţin pe hârtie, pedeapsa prevăzută de regulamentele departamentale.

— Hei, Marialena, zise Gibbs, tu şi cu mine suntem de aceeaşi parte a baricadei; reprezentăm interesele statului şi suntem conştienţi de faptul că se pune problema unei sancţiuni. Doamnă Bacar, cred că şi dumneavoastră gândiţi la fel, nu-i aşa?

— Baker, zise Kathy.

— Baker, aşa e. L-aţi schimbat.

— Cred că v-am spus că n-am numit întotdeauna Baker.

Înfruntă privirea acestui judecător parvenit şi mârlan care voia ca toată lumea să vorbească în dialectul din sud.

— Dacă insistaţi, spuse Gibbs. N-am de gând să mă cert cu dumneavoastră.

— Mulţumesc, zise Kathy şi constată că expresia de pe chipul lui se modifică, aerul glumeţ dispăruse.

— Nu-mi mulţumiţi încă, spuse el şi Kathy se întrebă ce voie să spună, apoi judecătorul se întoarse spre Dale Crowe. Pot trece cu vederea peste faptul că ai băut o bere, dar nu şi peste atitudinea dumitale. Se pare că, după părerea dumitale, dacă cineva te deranjează este cât se poate de firesc să-i arzi un pumn în ochi, nu-i aşa? Cine ţi-a băgat ideea asta în cap? Tatăl dumitale, aşa e? Te întreb pentru că l-am judecat de mai multe ori pe tatăl dumitale chiar în această sală. Când făcea contrabandă cu aligatori, când era prins cu kilograme de marijuana în barcă, venind pe lac.

— Pe vremea aia, io eram mic, zise Dale.

— Parcă văd cum înveţi legănat pe genunchiul tatălui dumitale, spuse Gibbs, adică pe ăla pe care nu i l-a muşcat aligatorul. L-am văzut aici pe tatăl dumitale, l-am văzut şi pe unchiul Elvin, un individ pe care îl consider drept un model de recidivist. Braconaj, tâlhărie cu mână înarmată, atac asupra oamenilor pentru a le fura banii… Aproape că am şi uitat infracţiunea cea mai mare, ultima. Dacă se va ridica vreodată o statuie în memoria puşcăriaşilor, Elvin va servi cu siguranţă drept model. Cred că am mai văzut aici o mulţime de alţi Crowe, din neamul dumitale – judecătorul îşi mută privirea de la el şi continuă. Marialena, aşa, de curiozitate, ai auzit vreodată de vreun Crowe cumsecade?

— Domnule judecător, nu ştiu prea multe despre această familie.

— Dar ai auzit destule despre ei.

— Da, le-am auzit numele.

— Ei bine, cred că înţelegi ce vreau să spun. Oricum, dacă nu există nici circumstanţe atenuante, nici agravante în legătură cu cazul în speţă, atunci te consider vinovat, Dale Crowe. Verdictul curţii este ca, în numele legii, să fii încredinţat Secţiei Corecţionale pe o perioadă de cinci ani, cu luarea în considerare a timpului deja ispăşit. Aveţi dreptul să faceţi apel…

— Domnule judecător… interveni Kathy.

În acelaşi timp Dale protesta:

— Cinci ani, dar pentru ce? Pentru că am pocnit un tip? Dar ce era să fac, se dăduse la mine!

Apărătorul îşi puse mâna pe braţul lui Dale, când Gibbs îl întrebă:

— Cine, domnule Crowe?

— Paznicul, când tocmai voiam să ies din bar.

— Dar eu vorbesc despre prima acuzaţie, domnule Crowe. Molestarea unui ofiţer de poliţie, cauzatoare de rănire. Sentinţa este dată pentru această faptă, pentru indiferenţa sau, mai bine zis, lipsa dumitale totală de respect faţă de lege. Mai mult chiar, voi recomanda să fii trimis la PSF, Penitenciarul de Stat din Florida, unde şi-au ispăşit pedepsele şi tatăl, şi unchiul dumitale. Vei continua tradiţia familiei.

— Domnule judecător, aş dori să amintesc Curţii că inculpatul se afla în libertate provizorie de numai două zile când a fost arestat, spuse Kathy.

— Corect, zise Gibbs. Asta confirmă ceea ce spuneam. Nu stă deloc pe gânduri, nu-i aşa?

— Voiam să spun că nu se prezentase încă la Serviciul Eliberări provizorii şi deci nu ştia care sunt condiţiile pe care trebuia să le respecte.

— Atunci este vorba de încă o infracţiune: faptul că nu s-a prezentat la dumneavoastră.

— Nu, din acest punct de vedere era în regulă. Mai avea timp.

— Aţi stat de vorbă cu el înainte de a veni aici?

Kathy începea să-şi dea seama încotro bate vântul şi regretă că nu tăcuse.

— Am discutat cu el în dimineaţa aceasta.

— Unde, la arest?

— Da, domnule.

— Bine, şi ce aveţi de comunicat Curţii?

— Consider că nu este în interesul statului să-i aplice pedeapsa de cinci ani pentru o faptă pentru care, iniţial, i se acordase eliberare provizorie.

— Daaa? spuse Gibbs, încercând să-şi compună o mină serioasă, apoi aruncă o privire spre portărel, spre grefier, spre toată echipa sa, înainte de a se întoarce din nou spre ea. Şi ce i-aţi da dumneavoastră?

Se juca cu ea. N-ar fi trebuit să deschidă deloc gura.

— Nu este de competenţa mea, domnule judecător.

— Consideraţi că domnul Crowe trebuie să fie pus din nou în stare de libertate provizorie?

Kathy ezită. Nu era sigură că e foarte bine să fie iertat chiar de tot.

— Cred că cinci ani şi jumătate, ceea ce înseamnă că va face aproximativ douăzeci de luni, este o sentinţă cam dură.

— V-am întrebat cât i-aţi da dumneavoastră şi nu ne-aţi răspuns.

— Ei bine, m-aş gândi la un an şi o zi.

— Vă bazaţi evident pe evaluarea caracterului său… Pe ce altceva?

— Mă gândesc la vârsta lui, la gravitatea infracţiunii…

— Şi aceasta după ce aţi discutat cu el nu mai mult de zece minute la arest? Printre gratii, în hărmălaia şi învălmăşeala aceea de acolo? M-ar interesa să ştiu despre ce anume aţi discutat.

— I-am spus că avocatul lui are dreptate, trebuie să-şi recunoască vinovăţia.

— Şi ce v-a spus domnul Crowe dumneavoastră?

— Nu sunt sigură că înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Bine, voi formula mai explicit întrebarea, zise Gibbs. Ceea ce mă interesează pe mine este să aflu cum se face că un infractor cu perspectiva unei pedepse de cinci ani reuşeşte s-o determine pe o poliţistă tânără şi drăguţă ca dumneavoastră să-i pledeze cauza. Ce a putut spune ca să vă facă să treceţi de partea lui?

Kathy începuse să scuture din cap încă înainte ca Gibbs să-şi fi terminat fraza.

— Domnule judecător, nu sunt de partea lui. I-am şi spus-o.

— Deci el nu v-a spus nimic…

— Ba da, sigur, a vorbit…

— Nu voi spune în faţa Curţii ceea ce gândesc, întrucât nu vreau să se consemneze în procesul verbal, zise Gibbs. Dar dacă sunteţi curioasă, doamnă… Baker, aşa e? Dacă vreţi să aflaţi ce bănuiesc eu, treceţi pe la mine după ce terminăm aici. Deocamdată, continuă el, făcând o însemnare în dosar, hotărârea Curţii rămâne în vigoare.

Kathy îl urmări în continuare cu atenţie pe Gibbs. Avocatul ceru un răgaz de şapte zile pentru domnul Crowe, pentru ca acesta să-şi poată pune treburile în ordine. Îl privea intens pe Gibbs care părea că se gândeşte profund pentru ca apoi să fie de acord, cu condiţia ca Dale Crowe să se prezinte zilnic la Serviciul Eliberări Provizorii. Acum privi din nou spre ea şi o întrebă pe Kathy dacă n-are de gând să-şi păzească băiatul. Kathy îşi impuse: „Nu trebuie să zâmbeşti. Nu trebuie nici măcar să răspunzi”. Sau ar fi putut să întrebe: „La cine vă referiţi atunci când vorbiţi despre băiatul meu? La inculpat?” Auzi vocea lui Dale care striga, ridică privirea, spre el. Acesta i se adresa lui Gibbs:

— Ei, dom’le judecător! Cu chestia asta o să mai vedem noi! Să nu crezi c-ai terminat-o cu mine, dom’le judecător, să ştii că eşti un rahat, m-auzi?

Kathy îl văzu pe Gibbs părăsind sala pe lângă doi poliţişti care se şi repeziseră spre Dale cu cătuşele în mâini. Kathy fu surprinsă că judecătorul nu-i ripostează în niciun fel lui Dale, privindu-l doar cu dispreţ. Marialena Reyes o atinse pe braţ.

— Ai de gând să te duci la el?

— Nu ştiu.

— Ai face mai bine să te duci.

— N-a spus că trebuie.

— Nu, dar cred c-ar fi o idee bună.

— Şi trebuie să şi zâmbesc, nu-i aşa? zise Kathy.

Marialena se uită o clipă la ea, apoi spuse:

— Faci cum vrei.