CAPITOLUL 44

DeMarco şedea alături de Emma în barul Four Seasons din Georgetown, sorbind dintr-un pahar de cocktail albastru precum cobaltul. Se găseau acolo deoarece Emmei îi plăcea de pianist, un tip despre care ea pretindea că suna ca Tony Bennett{41}, cu toate că DeMarco nu îl auzise niciodată cântând.

— Eşti sigură că vrei să fii aici la această întâlnire, Emma? întrebă DeMarco. Dacă tipul ăsta află cine eşti, ţi-ar putea face viaţa mizerabilă.

— Să mi-o facă, replică Emma. Nu am nimic de ascuns. Apoi spuse ceva ce îl făcu pe DeMarco să se înece cu băutura: Viaţa mea e ca o carte deschisă.

În acel moment sosi Donnelly, acompaniat de patru din agenţii lui, toţi nişte plăvani de doi metri care se uitau de sus la şeful lor. DeMarco îşi dădu seama că lui Donnelly îi plăcea la nebunie să călătorească însoţit de un contingent de bodyguarzi, ca şi cum ar fi fost o veche vedetă rock şi ar li avut nevoie de paznici care să-i îndepărteze pe doritorii de autografe.

Donnelly îi zări pe Emma şi pe DeMarco şi le arătă agenţilor masa cu pricina. Agenţii se uitară urât la cei doi, apoi se răspândiră, ocupând poziţii în jurul încăperii. Râmaseră ca nişte cactuşi într-o pădure, fără să bea ceva, cu expresii sumbre pe chipuri şi cu omniprezentele căşti miniaturale în urechi.

Donnelly se apropie de DeMarco ca o furtună.

— Cine e? se repezi el, arătând spre Emma.

— E…

— Sunt Emma, zise ea, zâmbind cu veselie. Şi acum stai jos, jigodie ce eşti!

— Cucoană, nu ştiu cine dracu’ crezi că eşti, dar eu conduc Serviciul Secret. Pot să…

— Scuzaţi-mă, rosti Emma.

Se ridică şi se duse la pianist, vorbi ceva cu el, apoi depuse o bancnotă mare în vasul lui pentru bacşişuri. Nedumerit şi neştiind ce altceva să facă, Donnelly luă un loc. În vreme ce Emma se întorcea la masa lor, pianistul începu să cânte As Time Goes By.

— Iubesc cântecul ăsta, zise Emma, revenind la locul ei. Şi acum să discutăm despre tine, omuleţule.

— Vreau să-ţi văd o legitimaţie, ticăloaso, rosti Donnelly. Chiar…

— În 1963 aveai douăzeci şi cinci de ani şi lucrai pentru biroul Serviciului Secret din Los Angeles. Pe data de 23 noiembrie ai fost trimis la Dallas ca să ajuţi la investigarea asasinării lui Kennedy. Nu ai luat avionul – am aflat că nu-ţi place să zbori – şi ai condus de la L.A. la Dallas o maşină a instituţiei.

— Şi ce dacă? se repezi Donnelly.

Individul continua să fie furios, dar în tonul lui apăruse o notă de nesiguranţă.

— Maşina te-a lăsat baltă în Odessa şi ai chemat patrula de poliţie din Texas, cărora le-ai cerut să trimită o maşină după tine. Poliţistul care te-a luat cu el până la Dallas era un tânăr pe nume Maxwell Taylor.

Donnelly inspira scurt. Vru să spună ceva, dar Emma i-o luă înainte:

— Pe autostrada 20, la 50 de kilometri vest de Abeline şi la 250 de Dallas, tu şi poliţistul Maxwell Taylor aţi dat peste un accident de maşină. Se răsturnase o maşină condusă de un anume Ivan Antonio Guerrero. Botul maşinii era distrus, pe marginea drumului zăcea o căprioară moartă, iar domnul Guerrero murise, îţi aminteşti acest eveniment, domnule Donnelly?

— Ce naiba are asta de a face cu…

— Tu şi Maxwell Taylor aţi devenit brusc şi misterios bogaţi în iarna lui 1964. Taylor şi-a dat demisia din slujba lui la trei săptămâni după ce voi doi, ca nişte buni samariteni, aţi avut grijă de acel accident.

— Am moştenit… începu Donnelly.

— Ivan Antonio Guerrero era un cubanez, continuă Emma, şi nu există nicio explicaţie documentată a prezenţei lui în Texas în noiembrie 1963. Dar nu mă pot abţine să nu mă întreb ce concluzie ar fi tras Comisia Warren{42} dacă ar fi ştiut că în maşina domnului Guerrero se găseau patra milioane de dolari bani gheaţă.

— Patru milioane? făcu Donnelly pe miratul. Ce dracu’ spui acolo?

Încerca să se comporte ca şi cum îl surprindea complet povestea Emmei, dar era prea nervos ca să-i reuşească minciuna.

— Corect. Patru milioane. În 1964 te-ai născut din nou din punct de vedere financiar, domnule Donnelly. În acel an ai plătit taxe pe două milioane de dolari, pretinzând că ai moştenit banii. Cred că ai simţit nevoia să vii cu o poveste pentru a explica bogăţia ta neaşteptată. Ca printr-o coincidenţă, Maxwell Taylor a început cam în acelaşi timp cu presupusa dumitale moştenire să cumpere parcele mari de teren, dar, spre deosebire de tine, el n-a dat nicio socoteală pentru sursa banilor. Aşa că am făcut calculele, domnule Donnelly. Am multiplicat cele două milioane pretins moştenite ale dumitale cu doi şi am dedus că suma de bani găsită în maşina lui Guerrero a fost de patru milioane, presupunând că voi doi aţi făcut banii jumi-juma.

Grasul de Neil spusese anterior că nu exista nicio legătură între Donnelly şi Taylor, dar descoperise că Taylor fusese poliţist de autostradă în Texas în 1963. Auzind de însemnarea ciudată din carneţelul lui Montgomery, Emma îşi dăduse seama că era posibil ca un agent alocat oficiului Serviciului Secret din Los Angeles din 1963 să fi fost trimis la Dallas după asasinarea lui Kennedy, ca să ajute la investigaţie.

Emma, Neil şi DeMarco petrecuseră patru zile în Texas căutând prin cutii cu arhive de documente. Mituiseră şi minţiseră o grămadă de oameni ca să aibă acces la ele. În cele din urmă găsiseră ce căutau: o legătură documentată între Taylor şi Donnelly. La data de 23 noiembrie 1963, poliţistul de autostradă Maxwell Taylor îl dusese cu maşina pe tânărul agent al Serviciului Secret Patrick Donnelly de la Odessa la Dallas. Acest fapt simplu nu ar fi ieşit niciodată la suprafaţă dacă Taylor nu ar fi raportat accidentul lui Guerrero. Nu era clar de ce raportase acel accident.

În însemnările lui Montgomery nu exista nicio menţiune despre Patrick Donnelly, dar Emma presupunea că Montgomery încercase să descopere sursa bogăţiei lui Taylor şi urmărise cariera individului până în Texas în 1963. Aflase, fie din aceleaşi documente găsite de Emma şi Neil, fie din alte surse – cunoştinţele pe care Taylor şi le făcuse în cursul şederii lui în Texas – că Taylor demisionase din slujba lui de poliţist la trei săptămâni după ce se confruntase cu un accident de maşină în care fusese implicat un cubanez. Dacă ar fi dat peste acelaşi raport, cel care menţiona că un agent al Serviciului Secret îl însoţea pe Taylor la momentul descoperirii cadavrului lui Guerrero, probabil că Montgomery ar fi presupus acelaşi lucru ca Emma: că agentul Serviciului Secret se găsea în Texas în acel moment din cauza asasinării lui Kennedy.

Constituia pură speculaţie faptul că Guerrero avusese bani gheaţă asupra lui şi că Taylor şi Donnelly, doi tineri sărăntoci, deciseseră pe loc, văzând un cadavru însângerat pe o autostradă pustie din Texas, să împartă banii şi să nu spună nimănui despre fapta lor. Dar totul avea sens pentru Emma, aşa cum ar fi avut sens probabil şi pentru Philip Montgomery.

— Cine era Ivan Guerrero, cubanezul cu o mulţime de bani în maşină? îl întrebă Emma pe Donnelly. Un al doilea asasin care fugea cu banii primiţi drept plată? Sau poate era doar un cărăuş, iar banii din maşină erau pentru Oswald sau pentru cel care îl ajutase pe acesta? Sau poate că nu aveau nicio legătură cu Kennedy?

— Oswald a acţionat singur, mormăi Donnelly.

Îl părăsise orice dorinţă de a se război, ca un cauciuc care se dezumfla din pricina unei pene.

— Ei bine, cred că nu vom şti niciodată, domnule Donnelly. Graţie lăcomiei tale.

— Eu plec, zise acesta. Toate astea sunt nişte tâmpenii şi nu poţi dovedi nimic din ce ai spus.

Pentru urechile lui DeMarco, afirmaţia suna mai degrabă a întrebare. Observă că Donnelly nu făcu nici cel mai mic efort de a se ridica de pe scaun.

— Pot dovedi că dispuneai de un venit considerabil şi de neexplicat în 1964, domnule Donnelly, rosti Emma.

— Am moştenit acei bani, la naiba.

— De la cine, domnule Donnelly? Nu contează, o să lăsăm FBI-ul să-ţi pună această întrebare.

— FBI-ul nu mă va întreba nimic, zise Donnelly. Eu conduc…

— Dar cel mai important lucru pe care îl pot demonstra, pe baza unui raport întocmit în Texas în 1963, este acela că tu şi Max Taylor vă cunoşteaţi. Emma se aplecă peste măsuţă până ce aproape atinse cu faţa chipul lui Donnelly. Pot dovedi asta, nemernicule.

— Ne-am întâlnit o dată. Asta nu înseamnă…

— L-ai alocat pe Mattis gărzii personale a preşedintelui când ţi-a ordonat Taylor să o faci. Poate că nu ştiai că plănuia să-l ucidă pe preşedinte, dar după tentativa de asasinat ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri ca să obstrucţionezi ancheta. Şi pentru ce? Deoarece Taylor te ameninţa – pe tine, şeful Serviciului Secret – cu dezvăluirea a ceea ce aţi comis împreună în noiembrie 1963. Iar ultimul lucru din lume pe care ţi-l doreşti descoperit este legătura ta cu Maxwell Taylor.

— Nu poţi dovedi nimic din toate astea, insistă Donnelly, pentru a treia oară.

Avea dreptate. Nu puteau dovedi. Nu exista nicio înregistrare a vreunei comunicaţii între Taylor şi Donnelly, ambii fiind prea grijulii la detalii. Le era imposibil să dovedească faptul că Donnelly şi Taylor găsiseră o mare sumă de bani în maşina lui Guerrero. Nici măcar nu puteau folosi fiscul ca să-l strângă pe Donnelly cu uşa; individul îşi plătise regulat taxele, indiferent de sursa banilor. Dar asta nu mai conta.

— Dovezile sunt pentru judecători, domnule Donnelly, zise Emma. Însă ziariştii nu au nevoie de dovezi ca să-ţi facă viaţa un iad. Dispunem de un lanţ de coincidenţe şi de dovezi circumstanţiale puternice care vor fi mai mult decât suficiente pentru ca Stone Philips să realizeze un reportaj pentru Dateline{43} şi să te facă să pari complice la jaf, crimă şi conspiraţie, în acelaşi timp susţinând sus şi tare că oficial nu eşti suspect. Iar FBI-ul va fi obligat să sape mai adânc. Cine ştie ce ar putea descoperi acasă la Taylor care să vă lege pe voi doi? Iar prietenii tăi din Congres, nu că ai avea vreunul, te vor chema la audieri televizate. Va trebui să explici de ce ai minţit în privinţa testelor cu detectorul de minciuni administrate agenţilor tăi şi nu ai anchetat legătura dintre Dale Estep şi Billy Mattis. Vei fi întrebat în mod repetat, pentru tot restul vieţii, despre legăturile tale cu un psihopat din Georgia şi despre rolul tău în tentativa de asasinare a omului pe care ai jurat să-l protejezi.

Mahoney îi ceruse lui DeMarco să nu-i spună lui Donnelly că Montgomery fusese adevărata ţintă. Una este să conspiri la uciderea unui scriitor; cu totul altceva este o conspiraţie pentru uciderea unui preşedinte.

Faţa lui Donnelly se făcuse cenuşie, iar fruntea îi era plină de broboane de sudoare. Probabil că mai avea puţin şi făcea un atac de cord.

— Nu, rosti el. Se ridică de pe scaun cu picioare tremurânde. Nu, rosti el, de această dată mai tare. Nu veţi ajunge la mine. Nimeni nu poate ajunge la mine. Eu conduc Serviciul Secret.

Apoi plecă de la masă, la început încet, încercând să-şi menţină o urmă de demnitate, apoi fugi din bar cât de repede îl puteau duce picioarele lui scurte, cu bodyguarzii repezindu-se să-l ajungă din urmă.

— Ei bine, a fost distractiv, trase Emma concluzia.