CAPITOLUL 10

Echipa FBI-ului constă dintr-un singur agent echipat cu un carneţel legat cu o spirală de plastic. DeMarco îşi dădu seama că Banks era dezamăgit. Amiralul în rezervă se aşteptase în mod evident la o prezentare în Power Point pe computer, cu hărţi colorate prezentând hărţi, unghiuri de tragere şi copii mărite ale rapoartelor de laborator.

Agentul, un oarecare Gregory Prudom, era un om de înălţime medie, cu trăsături regulate. Avea părul castaniu tuns scurt. Costumul albastru, cămaşa albă şi cravata în dungi roşii şi aurii reprezentau un camuflaj birocratic. Era un individ atât de şters, încât nici propria mamă nu l-ar fi identificat dintr-un şir de oameni. În acelaşi timp, avea aerul unui om care se putea ţine pe poziţie dacă i se ordona asta, fără a ceda niciun centimetru dacă nu i se cerea să se retragă. Oamenii precum agentul Prudom păreau scoşi pe bandă din Quantico{12} într-o matriţă de titan.

Prudom începu informarea uitându-se la DeMarco şi spunând:

— Domnule amiral, mi s-a spus să vă fac favoarea de a vă prezenta un raport privind progresele în acest caz, dar am înţeles că veţi fi singur. Pot să vă întreb cine este acest domn?

— Favoare pe dracu’, îl repezi Banks. Eu conduc Departamentul de Securitate Naţională. Am nevoie să ştiu.

— Dumneavoastră da, domnule, dar acest gentleman?

— Şi el. Este unul dintre asistenţii mei.

Răsucindu-se către DeMarco, Prudom rosti:

— Pot să văd o legitimaţie, domnule?

DeMarco îi zâmbi, dar nu-şi duse mâna la portofel. Prudom îşi zicea că nemernicul ăsta nu arăta ca asistentul cuiva, ci ca băieţii pe care îi urmărea pentru diverse delicte.

— Nu e nevoie să-i vedeţi legitimaţia, domnule Prudom, rosti Banks. Aveţi cuvântul meu că are autorizarea necesară şi are şi el voie să afle. Şi acum daţi-i drumul!

Prudom rămase o secundă pe gânduri cântărindu-şi opţiunile şi privindu-l pe Banks drept în ochi. Nu era intimidat şi încerca doar să calculeze dacă nesocotindu-l pe Banks era în interesul FBI-ului.

— Da, domnule, acceptă el în cele din urmă, deschizându-şi carnetul. Răsfoi până la o pagină cu câteva însemnări pe ea şi spuse: Am descoperit în sfârşit cum a lucrat Edwards.

— Minunat, rosti Banks, cu o expresie care lui DeMarco i se păru mai degrabă neliniştită.

— În ziua în care preşedintele a fost împuşcat, reluă Prudom, agenţii nu l-au văzut pe cel care a tras; nici măcar nu erau siguri de unde a tras.

— Atunci în ce naiba trăgeau? întrebă Banks.

— În creasta de deasupra râului, răspunse Prudom. Era singurul loc care conferea un oarecare adăpost, aşa că au tras în prostie cu gloanţe într-acolo, în încercarea de a împiedica asasinul să tragă din nou. După cum ştiţi, nu au avut succes, deoarece asasinul a trimis un al treilea glonţ după ce agenţii au deschis focul, ucigându-l pe agentul James, cel care stătea peste preşedinte.

După cel de-al treilea foc, împuşcăturile au încetat, dar nimeni nu a putut ajunge imediat pe creastă ca să se ducă după asasin. Agenţii rămaşi au trebuit să-l ducă pe preşedinte la elicopter, ca să fie transportat la cel mai apropiat spital, şi doi dintre ei l-au însoţit pe preşedinte. Cel de-al treilea agent a rămas la faţa locului şi…

— Cine a rămas pe loc? se interesă Banks.

Prudom îşi consultă iarăşi însemnările.

— Agentul Preston. Oricum, imediat după decolarea elicopterului, Preston a chemat agenţii care păzeau perimetrul de opt kilometri din jurul cabanei şi le-a cerut să se deplaseze spre locul de unde se trăsese. După aceea s-a urcat el însuşi pe creastă după asasin. I-a luat o jumătate de oră ca să se caţere în vârf, dar, când a ajuns acolo, asasinul dispăruse. Sau aşa a crezut el.

— Şi ce are… începu să protesteze Banks, dar Prudom ridică un deget şi îl reduse la tăcere.

— Specialiştii noştri au ajuns la locul scenei la patru ore după împuşcături, dar n-au găsit nimic: niciun fel de resturi, niciun fel de urme, nicio zonă unde iarba să fi fost călcată în picioare. Toată lumea şi-a imaginat că Edwards trebuia să fi tras de pe creastă – era varianta cea mai logică. Dar Serviciul Secret afirmă că este imposibil ca individul să nu fi fost depistat înainte. Agenţii patrulaseră creasta până la plecarea preşedintelui, iar elicopterul care trebuia să-l ducă pe preşedinte înapoi spre Washington zburase deasupra crestei până cu foarte puţin timp înainte. Toată lumea şi-a închipuit că Edwards a reuşit o adevărată victorie în arta camuflajului ca să nu fie văzut pe vârful acelei creste înainte de împuşcături. Sau că a fost blestematul de Om-Invizibil. Scuzaţi-mă, domnule, adăugă Prudom ca justificare pentru limbajul lui colorat.

— Spune mai departe, îi ceru Banks.

— Încă de la început, reluă Prudom, unul dintre oamenii noştri de la laborator a spus că unghiurile de tragere nu aveau sens. Omul a efectuat o grămadă de simulări pe computer şi a susţinut că, pentru ca unghiurile să capete sens, asasinul ar fi trebuit să se afle la circa un metru sub vârful crestei. Toată lumea l-a luat pe individ în derâdere, crezând că toate calculele lui au fost eronate. Ieri, tipul a primit permisiunea de a zbura până în Georgia şi a găsit o gaură pe partea laterală a crestei, la un metru sub vârf.

Vedeţi dumneavoastră, continuă Prudom, de-acum de-a dreptul entuziasmat, asasinul a săpat această gaură – lungă cam de doi metri şi având cam un metru în diametru – cu ceva timp înainte de sosirea preşedintelui la râul Chattooga. A camuflat deschizătura ca să nu poată fi văzută decât de la foarte mică distanţă şi doar privind drept spre ea.

— Dumnezeule! exclamă Banks.

— Mda, rosti Prudom, renunţând la orice formalism. Nemernicul ăsta a coborât peste marginea crestei, probabil suspendat de o frânghie, şi a săpat o gaură de şobolan în deal. Având în vedere durata călătoriei preşedintelui, momentul sosirii echipei de cercetaşi a Serviciului Secret la râul Chattooga pentru securizarea zonei şi ţinând cont de patrulările efectuate în vreme ce preşedintele se afla acolo, noi credem că a săpat adăpostul cu cel puţin o săptămână înainte de sosirea preşedintelui, a intrat în adăpost chiar înainte de sosirea lui, apoi a stat ascuns acolo cele două zile cât preşedintele a pescuit pe râu cu Montgomery. Pe urmă – şi asta este chestia cu adevărat uluitoare – a rămas în blestemata aia de gaură cel puţin o zi după tentativă. S-a strecurat afară a doua noapte, după ce toţi anchetatorii plecaseră acasă, chiar pe lângă agenţii noştri trimişi la faţa locului. E singurul mod în care ar fi putut părăsi creasta.

— Am văzut poze cu tipul ăsta, Edwards, în Post, interveni DeMarco. Nu arăta deloc ca un atlet. Ştiţi, genul cam grăsuţ.

Era prima dată când DeMarco vorbea şi Banks îi aruncă o privire care spunea clar că asistenţii ar trebui să fie văzuţi, nu şi auziţi. DeMarco pretinse că nu pricepe.

Prudom ridică din umeri.

— Era suficient de scund ca să se potrivească în gaură. Am măsurat totul. Iar dacă eşti mai plinuţ nu înseamnă neapărat că nu mai eşti în formă. Unde mai punem că individul ăsta era vânător şi făcea parte dintre rezervişti, ceea mă conduce la următorul punct de pe agendă, răspunse Prudom. Arma folosită a fost un Remington 700 cu o lunetă tactică Leupold Mark 4. După serie am depistat că a fost furat din depozitul de armament al unităţii de rezervă a armatei, cu o lună înainte de tentativa de asasinat.

Banks se uită la DeMarco. Billy Ray Mattis era rezervist al armatei.

— Din care unitate de rezervă a fost furată? întrebă DeMarco.

— Cea din Fort Meade, din Maryland, răspunse Prudom. Fosta unitate a lui Edwards.

DeMarco îşi amintea din dosarul lui Billy că unitatea lui de rezervişti se găsea în Richmond, Virginia.

— Credeam că Edwards era vânător, zise DeMarco. De ce nu a folosit una dintre armele lui personale?

— Le-a amanetat, răspunse Prudom, deoarece era şomer de atâta vreme. Tot ce avea în casă era o pereche de carabine.

— Şi bănuiesc că FBI-ul investighează furtul din depozit? continuă DeMarco.

Prudom dădu nerăbdător din cap.

— Bineînţeles, împreună cu Serviciul de Contrainformaţii al armatei, dar încă n-am descoperit nimic legat direct de Edwards, în afară de faptul că toate armele furate se găseau în blestemata lui de casă. Arma de calibru 45 cu care s-a sinucis? Provenea din depozit.

— Puşca este singura dovadă pe care o aveţi? întrebă Banks.

— Adică dacă mai e ceva în afară de armă şi de biletul de sinucigaş?

— Mda, făcu Banks.

— Ei bine, am descoperit o chitanţă în maşina lui de la o staţie de benzină aflată cam la o sută de kilometri de râul Chattooga. Dar tipul nu a lăsat nimic în adăpost, iar dacă te gândeşti mai bine, chestia asta este iarăşi uluitoare. A stat în gaura aia săpând, mâncând, făcându-şi nevoile şi trăgând cu arma – şi totuşi a reuşit să nu lase nicio urmă. A luat tot gunoiul cu el când a plecat, iar cât a stat acolo trebuie să fi fost acoperit din cap până în picioare de ceva, deoarece nu a lăsat niciun fir de păr sau fragment de piele sau altceva din care să extragem vreun fragment de ADN. Apropo, în casa lui nu a fost descoperit niciun fel de costum special.

Prudom îşi închise carnetul.

— Vestea bună, domnule general, este că povestea asta foloseşte Serviciului Secret. Adică, înseamnă că procedurile lor nu au fost prost aplicate sau că agenţii şi-au încălcat misiunea. Tipul ăsta, Edwards, o fi fost el un ratat – dar era bun. Foarte bun.

— Dar cum a plănuit toată chestia asta? întrebă DeMarco.

Banks aproape că îşi suci gâtul când capul i se întoarse spre DeMarco.

— Cum adică? se miră Prudom.

— Spuneaţi că Edwards s-a dus în Georgia cu o săptămână înainte ca prima echipa a Serviciului Secret să ajungă la râul Chattooga, şi ca atunci şi-a săpat gaura unde s-a ascuns. De unde ştia când să plece la drum?

— Nu ştim sigur, dar chestia asta pe care preşedintele o făcea cu Montgomery în fiecare an se bucura de fiecare dată de o atenţie specială din partea presei. Şi este clar că mulţi oameni din Washington ştiau când pleacă preşedintele şi unde se duce. În plus, am aflat alaltăieri că Montgomery a avut recent o lansare de carte, unde a spus că pleacă în Georgia cu preşedintele la o partidă de pescuit. Am aflat de patronul editurii unde a fost publicată cartea. Ca atare, ca să vă răspund la întrebare, nu ştim exact cum a aflat Edwards de programul preşedintelui, dar ştim că planificarea călătoriei nu a fost un secret de stat.

După plecarea lui Prudom, Banks şi DeMarco râmaseră tăcuţi câteva clipe, gândindu-se la cele aflate.

— Ştii, zise Banks, fiindcă Mattis era rezervist, la fel ca Edwards, trebuie să cercetezi şi pista spargerii depozitului.

— Mă îndoiesc că pot reuşi eu acolo unde FBI-ul nu găseşte nimic.

— Mda, dar tot trebuie să verifici.

— Desigur, acceptă DeMarco.

Evident, n-avea nici cea mai mică intenţie să verifice ceva.