CAPITOLUL 5

Philip Montgomery şi preşedintele fuseseră colegi de cameră la Harvard. Montgomery fusese cavaler de onoare la nunta preşedintelui, iar preşedintele îi întorsese favoarea la două dintre cele trei căsătorii ale lui Montgomery. Preşedintele fusese guvernator al statului său, apoi senator, apoi preşedinte. Era inteligent, deşi nu excepţional, şi avea sentimentul că fugea de responsabilităţi dacă muncea mai puţin de şaisprezece ore pe zi. Opus ca temperament preşedintelui, Montgomery era un geniu literar care bea precum Tennessee Williams şi care juca, se bătea şi se regula precum Hemingway. Era un maestru al romanelor-fluviu de o mie două sute de pagini, care amestecau realitatea şi ficţiunea cu atât de multă măiestrie, încât era greu de spus care era una şi care cealaltă – nu că asta ar fi contat prea mult pentru cititori.

În fiecare an, de mai bine de douăzeci de ani, preşedintele şi Montgomery se întâlneau pentru trei sau patru zile ca să petreacă timpul împreună: schiind, vânând, pescuind, practicând raftingul – şi bând din greu. Vacanţa lui anuală alături de Montgomery, eveniment intens mediatizat, era singura perioadă când preşedintele părea să se relaxeze cu adevărat; cât despre Montgomery, el era întotdeauna relaxat. După ce fusese ales în cea mai înaltă funcţie oficială din stat, preşedintele continuase să se bucure de întâlnirile lor şi insistase ca grupul de agenţi ai Serviciului Secret care îl însoţea să fie cât mai mic. Asta pentru că preşedintele voia să reducă numărul celor care puteau să-l vadă pe el şi pe un câştigător al premiului Pulitzer comportându-se ca nişte beţivani. Ca atunci când aruncau cu sticle goale de whisky în râul Bitterroot şi le făceau fărâme cu arme automate împrumutate de la bodyguarzii prezidenţiali – distracţie care, desigur, nu trebuia să ajungă la urechile militanţilor pentru protecţia mediului sau pentru instaurarea controlului armelor.

În acest an, Montgomery şi preşedintele deciseseră să meargă la pescuit în Georgia, pe râul Chattooga. Durata călătoriei – de pe 14 până pe 17 iulie – fusese stabilită cu mult timp înainte, pentru a se încadra în programul preşedintelui, dar, conform celor spuse de Banks, destinaţia fusese decisă abia la sfârşitul lui mai. În mod firesc, numărul oamenilor care ştiau de această vacanţă era mare şi numărul scurgerilor potenţiale de informaţie era aproape infinit.

Banks primise scrisoarea de avertisment cu patru zile înainte de plecarea preşedintelui spre Georgia şi primul lucru pe care îl făcuse fusese să-l sune pe Patrick Donnelly, directorul Serviciului Secret. Donnely îi spusese lui Banks că era al naibii de improbabil ca un agent să fi trimis biletul. De fapt, Donnelly găsise amuzant faptul că Banks acordase vreo importanţă acelui bilet – atitudine pe care amiralul nu o apreciase.

Banks îi replicase lui Donnelly că biletul fusese tipărit pe hârtie cu antetul Serviciului Secret, îi fusese plasat într-un plic oficial al Serviciului Secret şi, mai important, îi fusese livrat lui Banks prin curierul departamental. Curierul era un mesager înarmat, care transporta documentele secrete între sediul Serviciului Secret de pe H Street şi biroul lui Banks de pe Nebraska Avenue. Doar personalul din sediul Serviciului Secret, o clădire bine păzită, avea acces la sacul poştal, care era livrat direct asistentei lui Banks.   

Apoi era jargonul folosit în bilet: „Eagle One“ şi „cercul interior“. „Eagle One“ era numele de cod al preşedintelui. „Cercul interior“ era format din agenţii cei mai apropiaţi de preşedinte atunci când acesta pleca undeva. „Cercul exterior“ cuprindea agenţii care păzeau perimetrul: agenţii din mulţime, de pe acoperişuri, din punctele strategice de control. Dacă acest cerc exterior era penetrat, datoria agenţilor din cercul interior era să moară protejându-l pe Marele Om.

Donnelly continuase să pretindă că biletul era o farsă. Poate că fusese într-adevăr trimis de un agent – mulţi dintre oamenii lui nu erau mulţumiţi de schimbările efectuate de Banks după preluarea şefiei departamentului –, dar asta nu însemna că biletul conţinea vreun sâmbure de adevăr. După care Donnelly, un maestru al şantajului birocratic, îl provocase pe Banks să îl sune pe preşedinte şi să-i ruineze vacanţa mult aşteptată pe baza unui bilet nesemnat care pretindea că era pus în pericol de propriii bodyguarzi. Banks nu sunase, dar păstrase scrisoarea.

O săptămână mai târziu, Philip Montgomery şi un agent al Serviciului Secret fuseseră ucişi, iar preşedintele rănit. După tentativa de asasinat, Banks fusese cuprins de remuşcări, îngrozit la gândul că biletul fusese autentic şi că el nu trecuse la acţiune. Îl sunase pe Donnelly şi-i spusese că-i trimite biletul original de avertizare, cu instrucţiunea de a cerceta amprentele de pe document şi urmele de ADN din saliva cu care fusese lipit plicul şi de a afla cine introdusese acel bilet în sacul poştal.

Donnelly încercase din răsputeri să-l determine pe Banks să se răzgândească în privinţa cercetării biletului. Îi spusese că, dacă trimitea biletul la un laborator şi începea să ancheteze oameni, conţinutul biletului avea sa fie aflat de mass-media în decurs de câteva ore. Insistase că ultimul lucru de care aveau nevoie era să se dea naştere la vreo teorie abracadabrantă cum că Serviciul Secret ar fi fost implicat în tentativa de asasinat. Dar Banks insistase cu încăpăţânare. Donnelly fusese numit de preşedinte, dar Banks continua să-i fie şef.

A doua zi, Donnelly venise să-l vadă pe Banks. Deşi negase categoric posibilitatea ca Serviciul Secret să fie implicat în tentativa de asasinat, Donnelly adusese totuşi câteva argumente serioase ca să-l convingă pe Banks că biletul era o făcătură. Mai întâi, îi spusese, toţi agenţii de la râul Chattooga fuseseră supuşi testului cu detectorul de minciuni imediat după incident, conform procedurii standard a Serviciului Secret în asemenea cazuri. Toţi agenţii trecuseră cu bine testul, cum era de aşteptat. Iar dacă asta nu ajungea, mai erau momentul apariţiei biletului şi probabilitatea să fi fost scris de unul dintre oamenii alocaţi cercului interior.

La râul Chattooga, cercul exterior constase din peste şaizeci de agenţi. Cabana unde stătuse preşedintele fusese aleasă nu numai pentru că se găsea în apropierea câtorva locuri bune de pescuit, ci şi pentru că era într-o zonă izolată, relativ greu accesibilă. Cu trei zile înainte de sosirea preşedintelui, cei din Serviciul Secret trimisese o echipă mare de cercetare în zonă, care trăsese un cerc imaginar cu diametrul de opt kilometri în jurul cabanei, apoi blocaseră toate drumurile şi potecile din zonă şi postaseră agenţi la toate punctele de intrare. Ulterior, oamenii cercetaseră zona din interiorul cercului din aer şi pe jos ca să se asigure că nu era nimeni acolo. Toţi cei care intraseră în zonă înainte de sosirea preşedintelui fuseseră escortaţi până la plecare, iar după sosirea preşedintelui nimănui nu i se mai permisese accesul. Periodic, pe parcursul întregii şederi a preşedintelui, zona fusese inspectată din elicopter.

Odată perimetrul asigurat şi ca să se respecte indicaţiile exprese ale preşedintelui ca numărul de gărzi de la faţa locului să fie redus la minimum, cercul interior constase din doar patru agenţi: Billy Mattis, Robert James, cel care fusese ucis acoperind trupul preşedintelui cu propriul trup, Richard Matthews şi Stephen Preston.

Cercul interior fusese selectat pe data de 5 iulie, iar biletul de avertizare fusese trimis cinci zile mai târziu, pe 10 iulie. La momentul trimiterii misivei, agenţii Matthews şi Preston nu fuseseră încă repartizaţi gărzii prezidenţiale. Alţi doi agenţi fuseseră alocaţi iniţial, dar aceştia avuseseră un accident de maşină pe şoseaua de centură la data de 12 iulie, în timp ce făceau naveta împreună, iar Matthews şi Preston îi înlocuiseră în ultimul moment. Aşa că, explica Donnelly, oricine ar fi scris biletul nu se putuse referi la Matthews şi Preston. Banks argumentase că era posibil ca unul sau amândoi agenţii desemnaţi iniţial să fi compromis securitatea preşedintelui înainte de accidentul de maşină şi ca accidentul să nu fi fost decât o diversiune pentru a evita să fie prezenţi la râul Chattooga în ziua asasinatului. Donnelly ripostase că aşa ceva era extrem de improbabil, de vreme ce accidentul fusese o ciocnire frontală cu o betonieră.

Cel de-al treilea agent era cel ucis: Robert James. Donnelly îl scosese din ecuaţie datorită dosarului său ireproşabil, faptului că servise în Serviciul Secret peste douăzeci şi cinci de ani fără greşeală şi faptului că murise salvând viaţa preşedintelui. Banks contracarase însă logica lui Donnelly, afirmând că era posibil ca asasinul să-l fi ucis pe agent ca să-l reducă la tăcere. Donnelly ripostase că o astfel de idee era absurdă; din înregistrarea video se vedea clar că asasinul îl împuşcase mai întâi pe Montgomery din greşeală, apoi cu al doilea foc reuşise să-l rănească pe preşedinte fără a-l ucide, iar al treilea glonţ îl îndreptase spre preşedinte, dar ratase şi îl nimerise pe agent. Banks fusese nevoit să-i dea dreptate.

Astfel rămânea un singur agent: Billy Ray Mattis. Mattis avea şi el un dosar impresionant, dar, pentru că nu fusese ucis, ca Robert James, sau repartizat grupului după trimiterea scrisorii de avertizare, asemenea celorlalţi doi agenţi, Donnelly nu-l putuse elimina definitiv. Dar problema principală cu Mattis, îi spusese Banks lui DeMarco, era că agentul arăta suspect pe înregistrarea video. Suspect.

A doua zi, în vreme ce Banks medita încă la ce avea de făcut cu biletul de avertizare, fuseseră descoperite cadavrul lui Harold Edwards şi biletul în care spunea că acţionase de unul singur. Donnelly îl sunase pe Banks la scurt timp după descoperirea cadavrului lui Edwards şi spusese că laboratorul nu descoperise nimic despre biletul de avertizare: nu fuseseră găsite amprente, fragmente textile, salivă, nimic. Afirmase, de asemenea, că vorbise personal cu cel care livrase poşta şi că acesta nu-şi amintea ca vreun agent să-i fi dat o scrisoare pentru Banks.

Dar Banks continua să nu fie satisfăcut.