CAPITOLUL 14

DeMarco îşi simţea pleoapele tapetate pe dinăuntru cu un strat de nisip. Bănuia că doar celulele nervoase cu număr impar din creier îi mai funcţionau. Era ora cinci şi jumătate dimineaţa. Stătea cu Emma într-o maşină închiriată, un model potrivit pentru o agenţie guvernamentală serioasă. Îl aşteptau pe Billy Mattis să plece la muncă. Stând acolo, cu ochii închişi, cu tâmpla sprijinită incomod de geamul din faţă dreapta, DeMarco se gândea că doar ciobanii, lăptăresele şi alţi lucrători agricoli ar fi trebuit să fie treji la o asemenea oră îngrozitoare.

Emma şedea impasibilă în spatele volanului, cufundată în propriile gânduri. Obişnuitul ei aer ironic la adresa altor fiinţe umane lipsea din nou. Poate că de vină era şi ora, dar DeMarco bănuia că Emma continua să fie preocupată de necazurile fiicei ei.

Era surprins că Emma se găsea acolo. De obicei, considera munca de urmărire mai prejos de ea. Când DeMarco o întrebase de ce venise ea însăşi în dimineaţa asta în loc să îl trimită pe Mike, Emma răspunsese:

— Oh, eram doar curioasă în privinţa lui Billy, bănuiesc.

Şi era posibil să spună adevărul. Poate că Emma îi era datoare lui DeMarco pentru că acesta îi salvase viaţa, dar el bănuia că principalul motiv pentru care Emma îl ajuta uneori în cazurile lui era plictiseala mai degrabă decât obligaţia. Îi plăcea fiorul vânătorii, deşi vânătoarea la care participa acum DeMarco era o joacă de copil în comparaţie cu ceea ce Emma trebuia să fi vânat în tinereţea ei. Mai era şi faptul că misiunile lui DeMarco furnizau adesea informaţii savuroase despre elita oraşului, informaţii pe care membrii acestei elite sperau să nu le vadă niciodată în ziarele de dimineaţă. Emma nu doar împărtăşea plăcerea de a bârfi a lui DeMarco, dar el bănuia că Emma oferea astfel unele ponturi foştilor ei angajatori, spiriduşii misterioşi de la DIA. Insă adevăratul motiv pentru care ea se găsea acolo în acea dimineaţă îl putea constitui nu curiozitatea, plictiseala sau dorinţa de a bârfi, ci patriotismul. Emma se considera cel mai mare cinic al naţiunii, dar dacă Mattis sau oricine altcineva încercase să-l asasineze pe preşedinte şi dacă ea putea da o mână de ajutor la zădărnicirea unei noi tentative, atunci se simţea obligată să o facă.

Oricare i-ar fi fost motivul, DeMarco se bucura să o aibă alături şi îşi spunea că arăta perfect pentru rolul ei. Corpul ei subţire era îmbrăcat într-un costum negru comod, sub care se vedea o bluză albă deschisă la gât, în vreme ce picioarele îi erau încălţate cu pantofi buni şi de mers, şi de alergat. Ca tacâmul să fie complet, Emma căra o armă – un revolver imens – într-un toc pe şold. Avea un aer oficial, eficient şi fatal.

DeMarco îşi zisese că arma purtată de ea era deja prea mult şi îşi făcuse cunoscut gândul cu glas tare. Ea îi răspunsese:

— Îmi place să dispun cel puţin de acelaşi armament ca persoana pe care o urmăresc, mai ales când este un potenţial complice la crimă.

DeMarco nu-şi schimbase încă părerea că Billy Mattis nu era complice la nimic, dar era mult prea devreme ca să aibă o dispută cu Emma. L-ar fi biciuit fără milă cu sarcasmul ei. Sau l-ar fi putut împuşca.

DeMarco deschise un ochi şi se uită la casa lui Billy. Aşteptau vizavi de clădire, fără a încerca să se ascundă. Când avea să plece la lucru, Billy urma să vadă un cuplu îndrăgostit de comando într-o maşină guvernamentală parcată în faţa casei lui. Iar când avea să demareze, ei doi îl vor urmări îndeaproape, practic bară la bară.

Obiectivul lui DeMarco era să îndeplinească ordinul Speakerului de a exercita presiuni asupra lui Billy şi de a vedea ce se întâmplă. Dacă nu avea nimic de ascuns, Billy avea să-i întrebe la un moment dat ce naiba aveau de gând. În acest caz ei aveau să-i răspundă că făcea o confuzie, că ei doi erau doar un cuplu care, din întâmplare, aveau acelaşi traseu ca el întreaga zi. Ca plan, îşi dădu seama DeMarco, acesta era lipsit de precizie.

La şase şi un sfert un blond zvelt şi înalt, tuns scurt ieşi din casa lui Mattis. Omul purta ochelari de soare şi era îmbrăcat cu un costum albastru, o cămaşă albă cu mâneci scurte şi o cravată albastră lată. Purta haina costumului pe braţ. Zărindu-i pe DeMarco şi Emma la pândă pe stradă în faţa casei sale, se opri şi se uită fix la ei. Poate se gândea că sunt ziarişti, dar probabil că renunţă repede la idee, deoarece ziariştii ar fi traversat strada în fugă ca să-l ia la întrebări.

Mattis rămase pe loc încă un minut, în mod clar gândindu-se să traverseze strada ca să le vorbească, apoi se răzgândi şi deschise portiera maşinii. După ce ieşi cu spatele de pe aleea de acces către casă, se mai uită o dată la Emma şi la DeMarco înainte de a se îndepărta; urmăritorii priviră amândoi înainte, ignorându-l cu bună ştiinţă.

Emma rămase la maximum două lungimi de maşină în spatele lui Billy pe tot drumul din Annandale către Washington. Când ajunse la locul lui de parcare, Emma se opri cu maşina într-un loc unde Billy îi putea zări uşor în vreme ce se îndrepta către intrarea în clădire. Billy privi din nou spre ei în trecere şi din nou ezită, încă nehotărât dacă să-i abordeze sau nu.

Billy intră în clădire şi Emma îl dirija pe DeMarco spre un loc de unde putea supraveghea cele două ieşiri din clădire. Lucrând cu Emma, DeMarco observase că ea îşi asuma imediat rolul de şef. Emma îşi luă în primire postul ei din cealaltă parte a clădirii, ca să poată urmări alte ieşiri. În decursul următoarelor trei ore şi jumătate, lui DeMarco i se ceru mărunţiş de cinci ori, ţigări de două ori şi îndrumări o dată. Descoperi că îi venea greu să deosebească turiştii de vagabonzi.

Billy ieşi din clădire cu câteva minute înainte de amiază. Rămase pe trepte, cercetă zona şi îl depista imediat pe DeMarco.

Acesta se uită fix spre Billy, scoase un telefon celular din buzunar şi o sună pe Emma.

Billy cobori treptele şi porni în direcţia în care se afla National Mall. DeMarco îl urmă, iar Emma i se alătură la colţul următor, mergând în spatele lui.

Când ajunse pe Constitution Avenue, strada care mergea paralel cu National Mall pe partea dinspre nord, Billy coti la stânga, în direcţia Capitoliului. Întoarse capul o dată, privind peste umăr la bărbatul şi femeia din spate, dar din acel moment îşi menţinu privirea rigid îndreptată în direcţia în care înainta.

DeMarco locuia în D.C. de mai bine de un deceniu, dar continua să fie impresionat de panorama oferită de mall ca un turist care-l vedea pentru prima oară. Mall-ul era un spaţiu mare, unde se purtaseră bătălii şi se scrisese istoria. Întinderea vastă de iarbă dintre Capitoliu şi Lincoln Memorial – lungă de aproape trei kilometri şi lată de vreo opt sute de metri, ca un brâu întins între două structuri, a cărui uniformitate era întreruptă doar de simplitatea obeliscului dedicat lui Washington – fusese ani de zile scena mulţimilor umane care se strângeau ca nişte armate ca să protesteze împotriva războaielor, ca să apere drepturile civile, ca să îşi strige nemulţumirea faţa de indiferenţa clasei conducătoare. Pe ambele laturi ale mall-ului se găseau clădirile mari ale guvernului şi ale Institutului Smithsonian – bastioane inflexibile de granit ale puterii alături de sanctuare din marmură ale artei şi istoriei. Din nefericire, vecinătatea artei şi istoriei nu prea exercita vreo influenţă asupra celor care guvernează, de unde şi protestele mulţimilor.

Billy parcurse cam patru sute de metri înainte de a se opri la o gheretă stradală din faţa Galeriei Naţionale de Artă Modernă. Comandă un hotdog, privind iarăşi spre Emma şi DeMarco în vreme ce aştepta restul.

Aripa de est a galeriei fusese proiectată de I.M. Pei şi părea nelalocul ei printre structurile mai tradiţionaliste care înconjurau mall-ul. Pereţii construcţiei se uneau în unghiuri imposibil de ascuţite, mai ales pe faţada sudică, cea care îl făcea mereu pe DeMarco să se gândească la prova unui vas de piatră navigând pe o mare de beton şi asfalt urban.

În atriul muzeului, suspendată de tavan, se găsea o sculptură mobilă mare semnată Alexander Calder. Sculptura era din oţel şi aluminiu şi vopsita în negru, albastru şi roşu. Avea o deschidere de treizeci de metri şi cântărea aproape cinci sute de kilograme. Pe sol, sculptura ar fi părut la fel de aerodinamică precum o nicovală; suspendată, devenea un obiect aerian, născut pentru zbor, pe care cel mai slab curent de aer îl făcea să se răsucească şi să tremure. DeMarco văzu sculptura răsucindu-se încet în vreme ce Billy îşi lua hotdogul de la vânzătorul stradal.

În vreme ce Billy îşi ungea cârnatul cu muştar, Emma ocupă o poziţie sub un copac din apropiere, uitându-se cu ochii ei albaştri drept în spatele lat al lui Billy. Cu un gest imperial al capului, îl îndruma pe DeMarco înspre un alt copac, aflat cam la şase metri depărtare. Strategia Emmei era să-l domine pe Billy cel puţin din punct de vedere psihic, dacă nu şi fizic.

Billy termină să-şi condimenteze hotdogul. Făcu câţiva paşi, aruncă ambalajul cârnatului într-un coş de gunoi din apropiere şi se aşeză pe o bancă aflată la câţiva paşi depărtare. De pe bancă, îşi răsuci capul mai întâi către Emma, apoi spre DeMarco. Muşca nehotărât din cârnat şi mestecă încet. DeMarco se uită cum i se mişca mărul lui Adam; omul era atât de nervos, că abia dacă mai putea să înghită.

Emma făcu atunci o mişcare pe care DeMarco o socoti inspirată şi ridicolă. Se duse la vânzătorul de hotdog, luă un sac de hârtie de la el şi se duse până la coşul de gunoi în care Billy aruncase ambalajul cârnatului. Băgă mâna în coşul de gunoi şi prinse cu delicateţe hârtia cerată folosindu-se doar de două degete, apoi se uită drept în ochii lui Billy când depuse ambalajul în sac, ca şi cum ar fi strâns dovezi de la locul unei crime.

Billy se holbă la Emma câteva clipe, apoi încercă să îşi continue prânzul. Ridică hotdogul spre gură ca să ia o noua înghiţitură, dar se opri la câţiva milimetri de buze. Brusc, aruncă mâncarea cu agresivitate pe asfalt şi porni bătăios către Emma. DeMarco se mişcă repede ca să se alăture partenerei sale.

— De ce mă urmăriţi? întrebă Billy.

Corpul i se încordase tot de mânie, iar pumnii erau încleştaţi. DeMarco auzi accentul sudic în vocea lui şi îşi dădu seama că tonul lui Billy era în mod normal coborât şi blând. Dincolo de afişarea unei mânii îndreptăţite, DeMarco sesiza şi frica.

DeMarco îl văzuse pe Mattis pe caseta video şi văzuse fotografii cu el în ziare, dar nu era pregătit pentru impresia pe care omul i-o făcu de aproape, pe viu. Arăta într-adevăr ca Mickey Mantie, cum spusese Mike, şi asemănarea era nu doar fizică: avea aceeaşi inocenţă de flăcău provincial american pe care o radiase şi Mantley la începutul carierei sale. Chipul lui Billy, vocea lui, ochii lui de un albastru-senin, toate sugerau exact ceea ce se presupunea că este Billy: un fiu simplu, dar onest şi credincios al naţiunii, un supus credincios al stăpânilor ţârii. Arăta exact ca un om gata să încaseze un glonţ pentru un politician.

Adresându-se Emmei, Billy repeta:

— Doamnă, v-am întrebat o dată, de ce mă urmăriţi?

Din cine ştie ce motiv, Billy presupunea că Emma era la comanda operaţiunii, o chestiune minoră care îl irita pe DeMarco.

În mod atipic, Emma se uita la DeMarco ca să vadă cum voia acesta să joace scena. DeMarco se gândi să-l ia pe Billy cu versiunea iniţială: să-i spună că nu-l urmăreau, în acelaşi timp arătând clar prin gestica faptul că minte. Dar n-o făcu.

Habar n-avea ce anume îl îndemnă să spună ceea ce spuse. I-ar fi plăcut să pretindă că fusese izbit de o intuiţie nemaipomenită, dar lucrurile nu stătuseră aşa. Primul lucru care ieşi de pe buzele lui DeMarco fu totalmente nefiltrat de creier.

— Ai fost doar un agent într-un loc nepotrivit, nu-i aşa, Billy?

Când DeMarco cita din biletul de avertizare, Billy, care se uitase războinic la Emma, închise ochii. Îşi menţinu ochii închişi câteva bătăi de inimă, sperând ca „agenţii“ să fi dispărut atunci când avea să-i deschidă, apoi îşi răsuci încet capul spre DeMarco.

— Ce… ce mama dracului mai înseamnă şi asta? rosti el.

— Cred că ştii, Billy, replică DeMarco.

— La naiba, cine sunteţi voi? FBI?

— Billy, interveni Emma, ai trimis un bilet amiralului Banks în care îi spuneai să anuleze călătoria preşedintelui de pe râul Chattooga. De unde ştiai ce avea să se întâmple în acea zi?

— Habar n-am despre ce vorbiţi.

Spre deosebire de Patrick Donnelly – şi chiar de Joe DeMarco –, Billy Mattis nu era un mincinos de profesie. Clipea din ochi cu atâta repeziciune, că pleoapele lui păreau nişte fluturi încercând să evadeze dintr-o capcana.

— Billy, rosti DeMarco cu blândeţe, cred că ai fost atras într-o poveste foarte urâtă. Poate reuşim să te ajutăm.

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, repetă Billy. Uite ce e, vreau să vă văd legitimaţiile.

— De ce te-ai aplecat, Billy?

— Să mă aplec?

— La râu, în dimineaţa aceea. Ţi-ai scăpat ochelarii de soare ca să oferi câmp liber de tragere asasinului. Te-ai aplecat chiar înainte de primul foc de armă. Se vede tot pe bandă.

Billy deveni stacojiu la faţă. Făcu un pas agresiv către DeMarco şi îi înfipse acestuia degetul arătător cu duritate în piept.

— Asta-i o minciună sfruntată, protestă el.

Mânia lui era autentică şi pentru prima dată DeMarco detectă adevărul în vocea agentului şi pe chipul lui.

— Se vede în film, Billy, insista DeMarco. Erai nervos ca o pisică pe sârmă în vreme ce te îndreptai spre elicopter în acea dimineaţă. Privirea ţi se plimba peste tot în jur. Tu…

— Privirea mi se plimba, la dracu’, pentru că inspectam zona, cum trebuia de altfel să o fac.

— Nu cred, Billy. Cred că ştiai ce urma să se petreacă şi la momentul oportun ţi-ai scăpat ochelarii. I-ai dat lui Harold Edwards itinerarul preşedintelui?

Pe fruntea lui Billy apărură broboane de sudoare, iar DeMarco vedea cum transpiraţia i se adună şi la subraţ. Billy deschise gura să spună ceva, apoi o închise, buzele formând o barieră dură în faţa limbii în care nu se mai putea încrede. În cele din urmă rosti:

— Am spus că vreau să văd nişte legitimaţii. Acum!

Ignorând iarăşi cererea agentului, DeMarco zise:

— Cum ai trecut de detectorul de minciuni, Billy?

Mattis păru nedumerit.

— Ce detector? Nimeni nu mi-a administrat un asemenea test.

Acum era rândul lui DeMarco să ezite, deoarece se părea că Billy spune din nou adevărul. Apoi DeMarco îşi aminti că Patrick Donnelly le spusese lui Banks, FBI-ului şi lui DeMarco că Billy fusese supus la un asemenea test.

— Atunci să discutăm despre modul în care ai fost numit în garda imediată a preşedintelui, Billy.

Clătinând cu încăpăţânare din cap, Billy replică:

— Nu. Nu mai discutăm despre nimic altceva. Nu vă mai spun nimic.

Vru să plece, dar se opri şi se întoarse. În colţul ochilor lui albaştri se vedeau lacrimi, care îi transformau pupilele în adevărate safire strălucitoare.

— În ziua aia mi-am făcut datoria. Am făcut totul ca să-l protejez. Vocea lui se înălţă când adăugă: Aş fi murit bucuros în locul lui.

Iar DeMarco îl crezu.

În vreme ce Billy se îndepărta, DeMarco privi din nou către sculptura din atriu, cum se răsucea încet pe loc. Sculptura lui Calder: un obiect greu şi totuşi aflat într-un echilibru atât de fragil încât curentul de aer generat de deschiderea unei singure uşi îl putea pune în mişcare.

La fel ca Billy Ray Mattis – un simplu ghiont şi era gata să se învârtă ca un titirez.