CAPITOLUL 13

— Aţi auzit ce-am spus, domnule? Donnelly ştie că lucrez pentru dumneavoastră şi ştie despre tata. Ameninţă că dezvăluie totul presei.

Mahoney continuă să tacă. Întreaga lui atenţie era concentrată asupra pieptului impresionant al unei chelneriţe din apropiere. DeMarco ştia că Mahoney se apropia de şaptezeci de ani, dar cu toate astea individul era mai preocupat de sex decât un adolescent obişnuit. Probabil că îl inclusese deja pe inventatorul Viagrei în testamentul lui.

— O fi ştiind cine a fost tatăl tău, catadicsi Mahoney să rostească după ce chelneriţa dispăru din raza lui vizuală, dar nu poate dovedi că lucrezi pentru mine.

— Dar dacă ar putea, dumneavoastră aveţi legături cu sindicatele, iar sindicatele au legături cu Mafia, iar Mafia are legătură cu mine. O posibilă concluzie ar fi că Mafia vă are la degetul mic, iar eu sunt omul lor care vă ţine sub supraveghere.

Speakerul îl cântări din priviri pe DeMarco – părând că estimează beneficiile continuării lucrului alături de el. După cincisprezece ani de făcut tot felul de treburi murdare pentru John Mahoney, treburi care de obicei nu aveau nimic de-a face cu practica avocăţească, DeMarco ştia că şi-ar li găsit mult mai greu de lucru decât acea chelneriţă pieptoasă – care în acel moment se opri la masa lor.

— Mai vreţi cafea, domnule Speaker? întrebă ea.

— Draga mea, eşti o rază de soare în ziua întunecată a unui bătrân, replică Mahoney.

— Oh, dar nu sunteţi aşa de bătrân, domnule Speaker, chicoti „draga lui“, ştiind că bacşişul primit depinde mai mult de zâmbet şi de decolteu decât de calitatea serviciului prestat.

Mahoney aşteptă ca femeia să plece, apoi scoase o sticlă plată din buzunarul interior al hainei. Îşi turnă un deget de alcool tare în cafea, sorbi cu poftă, apoi zise:

— Donnelly nu va face nimic. Ştie că, dacă încearcă acum ceva, voi povesti mass-mediei chestia aia cu biletul de avertizare.

— A mai sugerat că ar putea să-mi anuleze legitimaţia de acces.

— Mda, asta cred că o poate face. Băieţii lui te pot face să apari ca un mic Osama dacă îşi pun mintea la contribuţie.

— Minunat, zise DeMarco. Şi dacă o face?

Mahoney ignoră întrebarea lui DeMarco. Îşi aprinse un rest de trabuc care se odihnea rece în scrumiera de lângă el, suflă fumul în sus şi studie rotocoalele. Nimeni de la mesele alăturate nu-i aminti Speakerului că în restaurant nu se fuma.

— Aşadar, ce se întâmplă cu tipul ăsta, Mattis? întrebă el.

DeMarco îi povesti ce făcuse până atunci: verificările financiare în desfăşurare, supravegherea lui Mattis, discuţia lui cu Frank Engles în Middleburg. Mahoney fu intrigat de zvonul că Donnelly îl numise personal pe Mattis în garda imediată a preşedintelui, dar altfel se dovedi prea puţin impresionat de efortul lui DeMarco.

— Vreo legătură între Mattis şi tipul ăsta, Edwards? întrebă Mahoney.

— Deocamdată nimic, dar mai aştept veşti de la unul dintre prietenii Emmei..

Mahoney trase un nou fum din trabuc şi mormăi ceva, punând în mişcare rotiţele minţii lui machiavelice.

— Donnelly e tare îngrijorat de ceva, zise Mahoney. Vizita pe care ţi-a făcut-o nu era necesară şi a fost un act disperat.

Exact concluzia la care ajunsese şi Emma.

Mahoney zâmbi şi făcu semn înspre un angajat al Casei Albe care trecea pe acolo. Mormăi un „nemernic mic“, apoi îi zise lui DeMarco:

— Fă presiuni asupra acestui agent, Joe. Da-i-o la bot, cum spun puştii.

— Cum? întrebă DeMarco.

— Nu ştiu. Găseşte o soluţie.