CAPITOLUL 25

— Îi cunoşteai pe domnul Mattis sau pe domnul Robinson? îl întrebă detectivul.

Individul avea mare nevoie de un bărbierit, şi sub ochii căprui i se lăţeau nişte cearcăne negre. Parcă era un portret pe două picioare al unui om care munceşte neîncetat în zone de foc continuu.

— Pe cine? întrebă DeMarco.

„Cine naiba mai e şi Robinson?“

Observând nedumerirea de pe chipul lui DeMarco, detectivul îl lămuri sarcastic:

— Mattis e tipul ucis lângă bancomat. Robinson e cel pe care l-ai ucis dumneata, cowboy. Ai lichidat un oarecare domn David Robinson din Waycross, Georgia. Cunoşteai pe vreuna din victime?

DeMarco fu surprins că detectivul nu menţionă faptul că Mattis era agent al Serviciului Secret. Poate că Mattis nu avusese legitimaţia asupra lui, iar detectivul, evident obosit, nu realizase conexiunea dintre mortul prăbuşit la baza bancomatului şi agentul din înregistrarea video a tentativei de asasinat.

— Nu, răspunse DeMarco.

Când părăsi secţia de poliţie, se făcuse ora două dimineaţa. Dacă nu ar fi fost Ritchie şi Jamal, poliţiştii l-ar fi ţinut acolo cine ştie cât. Băieţii fuseseră nişte martori excelenţi. Nici unul nu dăduse dovadă de confuzie sau isterie, şi amândoi fuseseră capabili să spună corect aceeaşi poveste. Când cei doi îşi terminaseră relatarea, detectivul era convins că domnul Robinson din Waycross, Georgia, îl împuşcase într-adevăr cu sânge rece pe Billy Mattis şi îi furase banii, că DeMarco îşi pusese maşina în calea maşinii lui Robinson ca să-l împiedice să fugă, şi ca DeMarco trăsese doar în legitima apărare după ce se trăsese asupra lui.

Poliţiştii ar fi trebuit să-l trateze ca pe un erou – dar n-o făcură. Nasurile lor cinice şi sensibile adulmecaseră minciuna când DeMarco le explicase cum el, un tip semi-înstărit din Georgetown, se întâmplase să parcheze maşina în Southeast D.C. În vreme ce Billy era împuşcat.

Încă de la început DeMarco decisese să nu le mărturisească faptul că îl urmărea pe Billy. Povestea pe care le-o spuse era mult mai simplă şi cu siguranţă părea chiar mai credibilă decât adevărul.

Le spuse că era evident că Billy fusese ucis pentru banii scoşi din bancomat şi faptul că el se găsise acolo fusese doar o coincidenţă. Băuse (adevărat – câteva beri la restaurantul grecesc), ajunsese în acel cartier din greşeală deoarece nu cunoştea zona (pe jumătate adevărat) şi se oprise ca să sune o prietenă şi să-i spună că va întârzia la întâlnirea cu ea (complet neadevărat, dar un adevăr şi jumătate din trei nu era deloc rău).

Detectivul ştia că minţea, dar nu putu dovedi, iar graţie lui Ritchie şi lui Jamal nu putu pune faptele la îndoială. În plus, DeMarco era avocat. Le spuse că avea să-i dea în judecata dacă nu încetau să-l hărţuiască. În cele din urmă reţinură arma lui Sammy Wix şi îi dădură lui DeMarco un avertisment pe un ton de gheaţă să nu plece din oraş.

*

În vreme ce trăgea de bara de protecţie lovită a maşinii lui Sammy, îndepărtând-o de roată, DeMarco îşi dădu seama că, în ciuda orei înaintate, ar fi vrut să discute cu cineva. Tocmai ucisese un om. Se simţea obligat să retrăiască cu voce tare experienţa şi să justifice tot ceea ce făcuse. Voia să înţeleagă lipsa emoţiilor pe care o resimţea după ce-l omorâse pe John Palmeri. Luase viaţa altui om şi ştia că ar fi trebuit să simtă ceva – remuşcări, regrete, tristeţe, ceva. Dar nu simţea nimic. În centrul fiinţei lui se găsea un loc amorţit, iar DeMarco ar fi vrut să înfigă cineva un ac acolo ca să vadă dacă sufletul îi tresare de durere.

Ştia că până şi Emma trebuia să doarmă la ora aceea, dar, când ea îi deschise uşa la ora trei dimineaţa, nu părea abia sculată din pat. Purta o bluză fără mâneci şi pantaloni de piele care îi stăteau chiar foarte bine. În spatele ei, în hol, DeMarco văzu o cutie de violoncel, iar pe partea dorsală a mâinii Emmei se putea zări o pată de cerneală, de genul celor care ţi se ştampilează pe mână după ce plăteşti taxa de intrare într-un club. Emma şi prietena ei cu violoncelul fuseseră în club.

Emma deschise gura ca să spună ceva caustic, dar, înainte de a apuca să rostească ceva, DeMarco zise:

— În seara asta am ucis un om.

Emma reacţiona ridicând o sprânceană.

— Cred că ar fi mai bine să intri, îl pofti ea.

Îi spuse lui DeMarco să se ducă în living, în vreme ce ea dispăru în spatele casei câteva clipe. Când se întoarse, îi turnă lui DeMarco trei degete de bourbon cu gheaţă, apoi ascultă fără să întrerupă ceea ce se petrecuse. DeMarco nu se bărbierise din ziua precedentă şi Emma nu se putu abţine să nu îşi spună că asta îi dădea un aer de brută. Dacă ar fi aţintit o armă asupra ei deasupra capotei unei maşini, ea una nu i-ar fi rezistat. În fine, poate că i-ar fi rezistat, dar cei mai mulţi oameni ar fi cedat.

Când DeMarco termină, Emma întrebă:

— Cine era asasinul?

DeMarco îi spuse.

— Folosea numele de David Robinson. Permisul lui de conducere spunea că e din Waycross, Georgia. Poate că de dimineaţă vei fi în stare să dai sfară în ţară şi să afli ceva despre el.

— Desigur, replica Emma.

Râmaseră tăcuţi o vreme, apoi Emma zise:

— Îţi dai, bineînţeles, seama că Billy nu a fost victima unui jaf întâmplător. Cele două telefoane pe care Estep le-a dat de dimineaţă? Cred că unul a fost legat de primirea acceptului de a-l scoate pe Billy din circuit şi celălalt a fost legat de angajarea tipului ăstuia, Robinson.

— Mda, confirmă DeMarco. Cineva l-a plătit pe Palmeri ca să-i facă felul lui Billy. Estep şi cine mai e implicat în chestia asta – poate că tipul ăsta, Taylor – au decis că Billy a devenit o verigă slaba. Începuse să miroasă ceva. Mica scenă de la restaurant de dimineaţă. Aşa că Estep i-a spus lui Billy să se ducă la un bancomat de la intersecţia străzii cutare cu strada cutare, să se întâlnească cu tipul ăsta după lăsarea întunericului şi, când ajunge acolo, să-i dea nişte bani.

— Ce motiv putea să-i ofere lui Billy ca să se ducă să-l întâlnească pe asasin? întrebă Emma.

— La naiba, nu ştiu. Estep a găsit o minciună plauzibilă, şi Billy, ca un inocent prost ce era, a înghiţit-o. Ar fi fost un scenariu curat şi bun dacă n-aş fi fost şi eu acolo. L-ar fi descoperit pe Billy pe caldarâm într-un cartier rău famat, lângă un bancomat, cu chitanţa înfiptă în mână şi cu banii dispăruţi. O crimă uşor de explicat. În D.C. şansele să se întâmple aşa ceva sunt mai mari decât şansele de a fi lovit de un autobuz.

— Şi tu le-ai făcut o favoare când l-ai eliminat pe asasin, adăugă Emma.

Stând cu spatele la Emma, DeMarco îşi turnă iarăşi whisky în pahar, apoi zise cu voce moale:

— Eu l-am ucis pe Billy, Emma.

— Ce vrei să spui?

DeMarco se întoarse cu faţa spre ea.

— L-am presat aşa cum a vrut Speakerul, şi el a cedat. Asta l-a ucis.

— Se poate, Joe, dar Billy a fost ucis pentru că s-a amestecat în ceva rău.

— Mda, dar ştim amândoi prea bine că a fost cumva târât în chestia asta. Billy Mattis era un braţ de încredere pe care cineva l-a aţintit într-o direcţie greşită. Biata nevastă-sa! Acum cred că a aflat, şi plânge, şi niciodată nu se va opri din plâns. Trebuie să fie ceva pe care aş fi putut să-l fac altfel.

— Billy ar fi trebuit să ne povestească totul atunci când a avut ocazia, zise Emma.

Sfârşitul discuţiei. Pentru Emma, lucrurile erau întotdeauna în alb şi negru – zonele cenuşii erau rezervate muritorilor de rang inferior.

— Mda, cred că da, acceptă DeMarco. Ce s-a petrecut cu Billy explică şi ce avea de gând Estep în seara asta.

— Ce vrei să spui?

— Cât îi aşteptam pe copoi în noaptea asta, l-am sunat pe Mike. Îl urmărea pe Estep. Mi-a spus că Estep s-a dus la un bar pe K Street, cam cu o oră înainte ca Billy să fie ucis. Estep s-a făcut complet de râs acolo. Certăreţ, scandalagiu, beţivan, legându-se de toate femeile, chiar şi de cele care aveau partener. La un moment dat a făcut cinste tuturor şi zece minute mai târziu s-a luat la bătaie cu un tip. Pe la miezul nopţii barmanul l-a aruncat afară.

— Aha, exclamă Emma. Şi-a făcut rost de un alibi cu douăzeci de martori.

DeMarco încuviinţă.

— Mike a mai spus că, în vreme ce se afla în bar, Estep a afirmat că mâine, adică azi, vrea să plece naibii din D.C. şi să se întoarcă în Georgia. De-asta a făcut cinste tuturor, ca să sărbătorească plecarea.

— Vrei ca Mike să-l urmărească până acolo? întrebă Emma.

— În niciun caz. Oamenii ăştia sunt nişte ucigaşi. O să-l determin pe Banks să se ducă la FBI şi, dacă n-o face, am să dezvălui porcăria asta presei.

— Mă îndoiesc că va merge aşa de uşor, Joe.

— Ba va merge, replică DeMarco. Îşi goli paharul şi îl lăsă jos. E târziu. Mai bine… te-aş lăsa să dormi niţel.

— Te mai supără ceva, Joe?

DeMarco ezită.

— Emma, câţi oameni ai ucis?

— Fii serios, Joe. Doar nu te aştepţi să-ţi răspund, nu?

— Nu, cred că nu. Dar cum te-ai simţit? Te-a deranjat când ai omorât pe cineva?

Răspunsul ei îl surprinse:

— Întotdeauna m-a deranjat.

Poate că, la urma urmei, existau şi nuanţe de gri în viaţa Emmei.

— Atunci de ce nu mă simt mai rău? se miră DeMarco. În noaptea asta am luat viaţa unui om, a unei fiinţe pe care o cunoşteam de mic copil. Ar trebui să simt nişte remuşcări. Dar nu simt nimic. Obişnuiam să mă întreb cum se descurcă tata, cum poate trăi împăcat cu el însuşi după ce ucide pe cineva. Poate că nici el nu simţea nimic.

Emma clătină din cap.

— Joe, eşti obosit şi în stare de şoc. Nu eşti un sociopat. Nu eşti tatăl tău.

— Trebuie să plec, zise DeMarco şi se ridică.

— Rămâi aici în noaptea asta. E târziu şi ai băut.

— Nu pot. Trebuie să prind prima cursă de dimineaţă către New York.

— New York? Pentru ce?