CAPITOLUL 23
Unele zile merg rău. Încep rău şi se sfârşesc rău, iar între început şi sfârşit nu se petrece nimic bun. Pentru DeMarco, primul indiciu că va avea o zi proastă fu faptul că se trezi târziu. Sări direct în maşină – cu părul ud, nepieptănat, cu cămaşa neîncheiată, cu cravata desfăcută – şi porni în trombă pe alee, răsturnând conţinutul pubelei pe peluza atent îngrijită a vecinului. Când termină de strâns gunoiul, era plin de sos de roşii pe mâini.
Asta ar fi trebuit să ajungă pentru o dimineaţă, dar un zeu pus pe şotii decise că nu era. Conducând pe banda de mijloc a şoselei de centură, maşina lui DeMarco hotărî de capul ei că a sosit momentul să îşi pună transmisia la odihnă pe vecie. Cea mai mare parte a şoferilor prinşi în urma lui până ce DeMarco reuşi să-şi tragă maşina în lateral, bărbaţi şi femei deopotrivă, îi arătară degetul mijlociu ridicat când trecură pe lângă el. Cele două ore pe care le petrecu până la sosirea unui utilaj de remorcare îi dădură suficient răgaz să-şi plângă singur de milă şi să se gândească la faptul că ziua nu avea cum să devină mai rea.
DeMarco ajunse în sala de aşteptare a unui garaj extrem de scump din Georgetown – genul de loc unde ţi se oferă o cafea Starbucks drept compensaţie pentru cei nouăzeci de dolari taxă pentru ora de lucru –, şi acolo primi un telefon de la Mike.
— Billy s-a dus iarăşi la Estep, zise Mike. De dimineaţă, când a plecat la lucru, s-a plimbat o vreme fără sens ca să se asigure că nu era urmărit, dar Sammy nu l-a pierdut din ochi. Sammy e un păduche pe roţi. În cele din urmă s-a oprit la cafeneaua de pe K Street, nu prea departe de apartamentul lui Estep. Ăsta era la cafenea când a ajuns Billy acolo. L-am urmărit.
Mike îi povesti că Estep vorbise cea mai mare parte din timp, în vreme ce Billy stătea acolo, „arătând pleoştit“.
— Sammy a intrat şi a încercat să audă ce se discuta acolo, dar nu s-a putut apropia suficient. Estep îl ţinea pe Billy de braţ şi îi şoptea ceva. „Cam agitat“, aşa spune Sammy că se comporta individul, ca şi cum încerca să-l convingă pe Billy de ceva. După ce au discutat, Billy s-a dus la birou, cu Sammy pe urmele lui.
— Ce a făcut Estep după plecarea lui Billy? întrebă DeMarco.
— A mai stat în restaurant vreo jumătate de oră, fumând şi bând cafea. Cred că se gândea. Apoi s-a ridicat şi a dat un telefon rapid. S-a aşezat înapoi la loc şi circa zece minute mai târziu a sunat telefonul din restaurant. A vorbit o vreme, apoi a dat un alt telefon care a durat cam zece minute.
— Dă-mi numărul de telefon, rosti DeMarco, ca să o sun pe Alice.
— Am făcut-o eu deja. Alice e furioasă rău pe tine. Spune că nu-ţi pasă dacă moare sau trăieşte.
— Nu-mi pasă. Aşadar, ce a descoperit Alice?
— Nimic. E posibil ca primul apel să fi fost un semnal. Ştii tu, apelezi, laşi telefonul să sune o dată, apoi închizi, iar persoana apelată se duce la o cabină telefonică şi îl sună înapoi pe Estep la cafenea.
— Cum rămâne cu al doilea apel, care a durat zece minute?
— A fost pe numărul unui bar din Waycross, Georgia.
— Deci nu ştim pe cine a sunat?
— Deja ţi-am spus asta.
Incapabil să se mai gândească la ceva, DeMarco spuse:
— Atunci rămâi lipit de Estep.
— O voi face, replică Mike.
Doamne, morocănos mai era azi.
— Sammy are numărul meu de celular, nu? întrebă DeMarco.
— Mda, şi sunt sigur că te va suna când va avea nevoie de ajutorul tău.
Mike închise fără să-şi ia rămas-bun.
Moralul angajaţilor părea într-o groapă adâncă. DeMarco îşi zise că poate sosise timpul să organizeze o petrecere pentru toată lumea.
*
DeMarco luă un taxi ca să ajungă la întâlnirea de la Marriott; în acel moment era în întârziere cu cinci ore. Omul cu care se întâlnea, George Morris, directorul financiar al unei fabrici de foi de tablă din districtul Speakerului, nu era un individ fericit. Probabil că ar fi fost la fel de nefericit dacă DeMarco ar fi ajuns la timp.
— Trebuie să reducem beneficiile pensionarilor, Joe. Din curtoazie îi dăm de ştire şi lui Mahoney despre asta. Nu îi cerem permisiunea.
— Mahoney zice nu, declară DeMarco.
Faptul că Speakerul îl pusese pe DeMarco să-l ajute pe amiralul Banks nu îl împiedica să îi dea şi alte misiuni.
— Hei, fie facem chestia asta, fie începem concedierile.
— Nu veţi concedia pe nimeni. În cele două contracte cu armata pe care le-aţi primit scrie negru pe alb că veţi suferi penalităţi pentru întârzieri la livrare. În ziua în care veţi înmâna preavizele cineva de la Pentagon va începe să citească aceste contracte.
— La dracu’, Joe, suntem pe moarte! Competiţia externalizează totul şi costurile au crescut vertiginos. Trebuie să facem ceva.
— George, spune-mi un lucru. Dacă sunteţi pe moarte, cum se face că directorul vostru a primit de la consiliul de administraţie o primă de trei milioane de dolari anul acesta? Asta se adaugă la salariul de douăsprezece milioane.
— Cum ai aflat…
— Iar tu ai primit unu virgulă şase milioane, inclusiv opţiuni în acţiuni.
— Am meritat fiecare bănuţ din pri…
— Nu vei tăia beneficiile pensionarilor şi nu vei face concedieri.
Morris rămase o clipă spumegând de mânie, apoi zise:
— De ce naiba am contribuit cu jumătate de milion la campania lui blestemată? Spune-mi, DeMarco!
— Aţi contribuit cu jumătate de milion ca să primiţi două contracte cu armata, în valoare de şase sute de milioane, care menţin o mie două sute de oameni angajaţi.
— Dar rata noastră de profit…
În acea clipă sună celularul lui DeMarco.
Vocea nazală a lui Sammy Wix îi umplu urechile:
— Tipul ăsta, Mattis. Stă într-un bar, ca şi cum aşteaptă pe cineva.
— Minunat, replică DeMarco. Sună-mă când apare cineva.
— Ăă, şefu’, tre’ să plec pân’ la şase. I-am spus lu’ Emma, când m-a angajat pentru chestia asta, că pot lucra în fiecare zi săptămâna asta, mai puţin diseară. E ziua nepotului meu. Emma mi-a zis că nu e nicio problemă.
„La naiba.“
— Bine, Sammy, înţeleg. Unde eşti?
Sammy îi spuse.
— Trebuie să plec, George. Să nu cumva să i te opui lui Mahoney.
Apoi DeMarco îşi aminti că maşina lui continua să fie pe butuci.
Acum înţelese cu adevărat ce însemna o zi proastă.