CAPITOLUL 30

Speakerul stătea lângă DeMarco şi se uita în ochii de piatră ai lui Robert Taft. Se găseau iarăşi la Taft Memorial, aflat la mijlocul traseului lui Mahoney din pauza de prânz. Astăzi pantalonii de trening ai lui Mahoney erau albi, ceea ce îl făcea pe DeMarco să se gândească la balena lui Melville.

DeMarco îi povesti lui Mahoney întreaga istorie a investigaţiei, tot ce se întâmplase de la ultima lor întâlnire. Credea că Mahoney ascultă, dar era greu de spus. DeMarco bănuia de ceva vreme că Speakerul era precum un blestemat de cal – unul mare, cu un dos imens, ca un cal de tracţiune –, în stare să doarmă cu ochii larg deschişi.

Când îi povesti cum fusese obligat să-l ucidă pe John Palmeri, se aştepta la o reacţie de la Mahoney, dar acesta se mulţumi să dea din cap. Ca şi cum Mahoney ar fi ştiut dintotdeauna că omul cu aspect dur pe care îl angajase era capabil de aşa ceva. Iar chestia asta îl deranja pe DeMarco.

Auzind de întâlnirea din biroul lui Simon Wall, Mahoney mormăi:

— Nemernicii ăia.

DeMarco nu îşi dădu seama dacă o asemenea opinie avea de-a face cu felul în care Wall, Collier şi Donnelly îi trataseră pe el şi pe Banks sau dacă era doar părerea lui Mahoney despre acel trio în general.

DeMarco se pregăti să-şi încheie relatarea spunând:

— Sunt destul de convins că Mattis şi Estep erau implicaţi în tentativă, sunt aproape sigur că Estep l-a angajat pe Palmeri şi mai cred că Edwards este doar o diversiune.

Mahoney rămase tăcut cam un minut, apoi oftă.

— Doamne Dumnezeule, Joe. Eşti destul de convins, aproape sigur şi crezi că…

Ignorând sarcasmul Speakerului, DeMarco merse mai departe:

— Da, domnule, şi de-asta FBI-ul trebuie determinat să treacă la treabă. Trebuie să-i ia la întrebări pe Estep şi pe Taylor, să obţină mandate de percheziţie pentru blestematele lor de case, să verifice unde era Estep la momentul…

— Dar chiar dacă descoperă ceva, odată cu moartea agentului nu se mai poate face legătura cu Donnelly.

— Presupun că aşa e, recunoscu DeMarco.

Mahoney era obsedat de Patrick Donnelly şi Mattis era legătura sa cu acesta. Ce-i făcuse Donnelly?

— Ce crezi că va face Banks? întrebă Mahoney, scărpinându-se în dreptul şliţului.

— Nu ştiu, dar bănuiesc că nu va mai face nimic în acest moment. A plecat ofticat de la întâlnire, dar cred că în principal din pricina modului în care l-a tratat Wall. În fond el şi-a îndeplinit rolul: a depus toate informaţiile în mâinile celor de la FBI şi a lăsat povestea pe capul lor.

— Rahat, mormăi Mahoney.

— Domnule, trebuie să vă implicaţi în povestea asta, zise DeMarco. Discutaţi personal cu Simon Wall şi cu Collier. Dacă nici asta nu merge, vorbiţi cu preşedintele. El este ameninţat aici.

Ochii lui Mahoney se măriră de falsă surpriză.

— Eu nu sunt implicat în chestia asta; de ce aş vorbi cu cineva?

„Dumnezeule“, îşi spuse DeMarco. Descoperirea biletului de adio al lui Harold Edwards şi dovezile din casa lui îi conferiseră lui Donnelly un avantaj – şi Mahoney luase asta deja în calculele sale politice.

— Atunci lăsaţi-mă să trimit povestea În Post, propuse DeMarco. Presa se va arunca imediat pe subiect, iar FBI-ul va fi obligat să înceapă ancheta, în vreme ce Donnelly o va încasa pentru că nu a luat în seamă acel blestemat de bilet.

Speakerul clătină iarăşi din cap.

— Dacă te duci cu aşa ceva la presă acum, Andy Banks şi întregul Serviciu Secret o vor încasa şi ei. Ar fi o chestie dacă ai putea dovedi ce afirmi, dar nu poţi. Tot ce ai tu, Joe, sunt dovezi conjuncturale. Şi, fie că îţi place, fie ca nu, nemernicul ăla de Collier ar putea avea dreptate: este posibil ca Edwards să fi comis totul de unul singur şi Mattis să n-aibă nicio legătură cu asta.

— Mda, dar trebuie să întreprindem ceva, zise DeMarco. Dacă am dreptate, tipii ăştia, Estep şi Taylor, au încercat să-l ucidă pe preşedinte şi e posibil să încerce din nou.

Mahoney oftă.

— Joe, rosti el, nu faptul că a încercat cineva să-l asasineze pe preşedinte e problema.

— Ce? se miră DeMarco.

— Cineva încearcă să ucidă fiecare preşedinte de la apariţia lui Lincoln în sala aia de teatru. La naiba, s-a încercat chiar şi asasinarea lui Gerry Ford{30}, muierea aia chiţăitoare, îţi aminteşti? Ce naiba făcuse Gerry Ford?

„L-a iertat pe Nixon“, îi răspunse DeMarco în gând.

— Nu, problema nu este tentativa de asasinat, sau în orice caz asta nu e principala problema, continuă Mahoney, ambalându-se la auzul propriei retorici. Adevărata problemă este că tipul care ar trebui să-l protejeze pe preşedinte este un nemernic corupt care e posibil să-i fi ajutat pe asasini. Asta e problema.

— Atunci puneţi FBI-ul…

— FBI-ul nu se va lua de Pat Donnelly, cel puţin nu doar pe baza celor descoperite de tine.

DeMarco râmase fără cuvinte. Încerca totuşi cu disperare să se gândească la ceva prin care să-l determine pe Mahoney să-şi folosească influenţa ca să oblige FBI-ul să-i ancheteze pe Estep şi pe Taylor, când Speakerul zise:

— Poate că ar trebui să pleci în Georgia şi să-l verifici tu însuţi pe tipul ăsta, Taylor. Şi pe şeriful ăla. Trebuie să existe o legătură cu Donnelly.

„Eşti nebun de legat!“ ţipă DeMarco în sinea lui.

— Nu sunt sigur la ce ar folosi asta, răspunse el cu glas tare, încercând să pară calm.

— Nici eu, recunoscu Mahoney. Dar e mai bine decât să nu facem nimic, şi oricum nu ai alte treburi mai presante. Am dreptate?

— Mda, admise DeMarco. Dar…

— Bine, murmură Speakerul, întorcându-se ca să plece.

— Staţi aşa! îl opri DeMarco. Sunt băgat până peste cap în chestia asta şi ştiţi prea bine. Nu sunt poliţist, iar tipii ăştia ar putea fi nişte criminali.

Speakerul se uită cu seriozitate la DeMarco şi dădu cu gravitate din cap. DeMarco ştia ce avea să urmeze. Mai văzuse scena: el nu era decât carne de tun şi Speakerul era bunul general care trebuia să-şi trimită aghiotantul credincios în calea duşmanului. Cu chipul abordând o falsă expresie de îngrijorare pentru binele lui DeMarco, Mahoney îşi lăsă o labă cărnoasă pe umărul lui şi zise:

— Ai mare grijă acolo, fiule.