CAPITOLUL 24

Taxiul îl lăsă pe DeMarco în faţa unui restaurant grecesc. Sammy Wix şedea înăuntru, la o masă de lângă fereastră.

— E în barul ăla de colo, rosti Sammy, arătând în cealaltă parte a străzii cu bărbia lui îngustă. Cred că avea nevoie de ceva alcool.

— Şi eu cred asta, Sammy, îl aprobă DeMarco. Se gândi o secundă. Sammy, cât de curând trebuie să pleci?

— Mai pot sta o oră.

— Bun. Ce-ar fi să te duci acolo şi să-ţi iei ceva de băut? Vezi dacă Mattis vorbeşte cu cineva.

Limba lui Sammy se ivi din gură ca un şarpe încercând să prindă o picătură de ploaie.

— Sigur, pot face asta, acceptă el.

DeMarco ocupă locul lui Sammy în restaurant. Treizeci de minute mai târziu, Sammy se ivi cu un zâmbet pe chip. DeMarco îşi zise că ticălosul luase una mică.

— Stă acolo de unu’ singur, şefu’, zise Sammy. Bea bere, foarte încet. Poate că nu se întâlneşte cu nimeni. Poate că vrea să se îmbete sau nu are chef să se ducă direct acasă la cucoană.

DeMarco înţelegea că un bărbat cu problemele lui Billy putea simţi nevoia câtorva pahare, dar Billy nu părea un băutor.

— Barul are ieşire de serviciu, Sammy?

— Mda, da’ are o chestie d’alea pentru alarme de pompieri pe ea. Sammy se mută de pe un picior pe altul. În cele din urmă îşi drese glasul şi zise: Ăă, şefu’, tre’ să plec. Nu vreau să întârzii la petrecerea lu’ nepotu. E favoritu’ meu, ticălosu’ ăla mic.

— Înţeleg, Sammy. Şterge-o!

Sammy ajunsese deja la câţiva paşi distanţă, când DeMarco îşi aminti de maşina lui.

— Stai un pic, Sammy, îl strigă el din urmă. Nu am maşină. E la reparat. Dacă tipul o şterge de acolo, o să rămân de căruţă. Poţi lua un taxi şi să-mi împrumuţi mie maşina ta? Îţi plătesc eu taxiul.

— Nicio problemă, şefu’. Şi o să iau metroul. Opreşte chiar acasă la fiică-mea. Uite cheile de la maşină.

Sammy arătă înspre locul unde îi era parcată maşina.

— Şi, şefu’, continuă Sammy, coborându-şi vocea, în caz că ai nevoie, ai un puşcoci sub scaun. Un treişopt. E încărcat şi piedica e trasă.

— Sammy, zise DeMarco, dacă mă voi trezi într-o situaţie care necesită folosirea armei, o să chem un poliţist.

Comentariul îl surprinse pe Sammy. DeMarco arăta a tip căruia îi place să aibă un arsenal propriu.

DeMarco spera că Billy va continua să bea suficient ca el să apuce să mănânce de seară. Comandă ceva de mâncare şi o bere şi se aşeză pe un scaun liber de la bar ca să aştepte. Aşteptarea se dovedi lungă. Încercă să schimbe câteva cuvinte cu proprietarul localului ca să mai treacă timpul, dar bariera lingvistică se dovedi insurmontabilă. Proprietarului nu-i plăcea baseballul, iar DeMarco habar n-avea de gestiunea unui restaurant. Până la ora opt, DeMarco îngurgitase alte două beri, iar proprietarul se pregătea să închidă localul. Când începu să şteargă pe jos chiar sub scaunul lui, DeMarco pricepu aluzia şi plecă să piardă vremea într-un magazin de computere alăturat.

Mattis ieşi în sfârşit din bar pe la ora opt şi jumătate. DeMarco îl urmări cum se duce la o maşină parcată şi descuie portiera. Pentru un individ care băuse de la ora cinci, Billy părea surprinzător de stabil pe picioare. Rămânea o enigmă de ce Mattis îşi petrecuse patru ore singur într-un bar, rămânând treaz. DeMarco se întrebă dacă nu cumva aşteptase pe cineva care nu mai apăruse la întâlnire. Pe măsură ce lumina zilei dispărea cu rapiditate, o nouă posibilitate îi trecu prin minte – poate că Billy aşteptase lăsarea întunericului ca să meargă să întâlnească pe cineva.

Maşina lui Sammy era un Plymouth din 1986, mai lung decât o limuzină. DeMarco fu îngrijorat că nu va putea să ţină pasul cu Mattis până ce răsuci cheia în contact. Poate că maşina aparţinea de drept unui muzeu auto, dar motorul torcea ca la o cursă de maşini. Mai rămânea să găsească maneta minune cu care să dea scaunul înapoi, pentru ca genunchii lui să nu fie definitiv distruşi.

DeMarco se aştepta ca Billy să pornească spre şoseaua de centură şi înapoi către Annandale, unde locuia, dar individul se îndreptă în direcţie opusă. DeMarco deveni tot mai nedumerit pe măsură ce îl urmărea. În loc să apuce pe oricare dintre arterele care ieşeau din oraş, Billy se îndrepta direct spre cartierul sud-estic al oraşului.

Southeast D.C. este o zonă de război civil, un experiment social eşuat în mod lamentabil. Este un cartier al împuşcăturilor din maşină, al violenţelor între bande şi al haosului generat de droguri. Cine conduce pe acolo îşi ţine geamurile maşinii ridicate şi se roagă să nu rămână fără combustibil. DeMarco nu-şi putea imagina de ce Billy alesese să se îndrepte spre acest loc rău famat din oraş.

Mattis traversă podul John Philip Sousa şi se opri lângă Minnesota Avenue. Pe un colţ era o bancă, în peretele căreia era încastrat un bancomat, iar pe celălalt colţ se afla o farmacie Rite Aid. Farmacia tocmai se închisese şi proprietarul cobora un grilaj de fier peste ferestre. Spre deosebire de DeMarco şi de vecinii acestuia din Georgetown, negustorii din acest cartier nu aveau pretenţii estetice în privinţa grilajelor care le acopereau şi protejau vitrinele.

DeMarco trecu de Mattis şi parcă la o jumătate de cvartal mai încolo, pe aceeaşi parte a străzii. Nu îl vedea pe Billy, dar, dacă acesta ieşea din maşină, avea să-l zărească în oglinda retrovizoare.

Exact la ora zece, Mattis ieşi din maşina lui, privi atent în jur şi se duse la bancomat. În vreme ce îşi tasta codul personal în maşinărie, doi adolescenţi negri dădură colţul pe cealaltă parte a străzii.

— Hei, bogătaşule, strigă unul din ei, dacă scoţi ceva verzişori, scoate câţiva şi pentru mine.

Capul lui Mattis tresări în direcţia celor doi adolescenţi şi DeMarco văzu că era mai tensionat decât o coardă de chitară. Mattis îşi dădu repede seama că băieţii nu reprezentau o ameninţare şi se întoarse spre bancomat. Numără banii eliberaţi de maşinărie, dar nu-i introduse imediat în portofel. O privelişte periculoasă într-un asemenea cartier, în opinia lui DeMarco.

Atenţia lui DeMarco fu atrasă pe moment de cei doi puşti. Ca să celebreze reacţia lui Mattis la vorbele lor de duh, cei doi îşi strânseră mâinile conform unui adevărat ritual, atât de complicat încât putea fi calificat drept coreografie. Adolescenţii continuară să meargă pe stradă în direcţia lui DeMarco, glumind unul cu celălalt. Ajunseră chiar vizavi de locul unde era DeMarco, când un automobil de culoare închisă veni în trombă de după colţ şi se opri lângă bancomat.

Maşina rămase între Billy şi bărbatul care coborî din ea. Acesta îi spuse ceva lui Mattis, care încuviinţă şi îi arătă bancnotele din palmă. Individul zâmbi – apoi ridică o armă pe care o ţinea de-a lungul piciorului drept şi îl împuşcă pe Billy în piept.

Billy Mattis se dădu în spate până când se lovi de zid. Rămase o secunda privind uluit în jos spre pieptul care îi sângera, apoi se prelinse în poziţie şezândă la baza bancomatului. Prăbuşindu-se, mâinile i se aşezară frumos în poală. Asasinul alergă spre Billy, luă banii din mâna victimei, apoi alergă înapoi spre maşină. Porni motorul şi veni în trombă spre DeMarco.

DeMarco nu mai stătu să analizeze situaţia. Pur şi simplu acţionă. Reacţiona instinctiv, fără să se gândească la consecinţe. Porni motorul automobilului lui Sammy şi ieşi cu maşina chiar în calea automobilului care se apropia în trombă. Impactul îl trimise pe DeMarco pe locul pasagerului şi capul i se izbi violent de geamul portierei.

DeMarco se scutură şi privi spre maşina asasinului. Încremenise pe loc şi şoferul părea inconştient. Capul îi căzuse pe claxonul aflat pe volan şi DeMarco găsi sunetul strident ciudat de reconfortant.

Creierul lui DeMarco intră în sfârşit în ritm cu reflexele. Scotoci după arma lui Sammy, cea despre care grasul îi spusese că e ascunsă sub scaunul şoferului. Mâna cercetă locul cu febrilitate, încercând să găsească arma, şi lui DeMarco i se păru că trece o eternitate până ce atinse metalul dur. Cu revolverul în mână, DeMarco se furişă pe portiera din dreptul locului pasagerului şi se ghemui în spatele barei de protecţie a maşinii. Sammy spusese că piedica armei era ridicată, ceea ce era un lucra bun, de vreme ce DeMarco habar n-avea unde se găsea siguranţa.

Văzu că asasinul începea să-şi vină în fire. Individul se ridică încet, ameţit şi dezorientat. Pe partea stângă a feţei îi curgea un firicel de sânge de la o tăietură la sprânceana dreaptă. Privirea lui DeMarco fu atrasă de o mişcare pe partea cealaltă a străzii. Erau cei doi băieţi, care se ascundeau în spatele unui tomberon.

Strigă spre băieţi:

— Sunaţi la 911! Plecaţi naibii de aici şi aduceţi poliţiştii.

Niciunul din ei nu se mişcă. Ai naibii puşti!

Asasinul deschise portiera şi ieşi încet din maşină. Se clătină şi aproape căzu, dar îşi reveni. Era un tip cu o faţă îngustă, cam de înălţimea lui DeMarco, îmbrăcat cu un costum bej de vară şi o cămaşă albă desfăcută la gât. Avea părul negru ca tăciunele, pieptănat cu creastă, uns bine cu gel şi dat pe spate, lăsând să se vadă obrajii supţi şi cicatrice de la acnee. O aluniţă mare, în formă de lacrimă, păta chipul omului lângă ochiul drept.

Aluniţa se vedea bine şi DeMarco îşi dădu seama că îl cunoştea pe individ. Se numea John Palmeri şi tatăl lui fusese un asociat al tatălui lui DeMarco. Spre deosebire de DeMarco, John Palmeri îşi urmase tatăl în afacerile familiei. La vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani, ultima dată când îl văzuse DeMarco, Palmeri se îndrepta spre o şcoală de corecţie pentru delincvenţi juvenili pentru că furase o maşină. Iar acum, aproape douăzeci de ani mai târziu, se afla în Southeast D.C., ucigând un agent al Serviciului Secret. Ce naiba se întâmpla?

DeMarco văzu că Palmeri era nesigur pe picioare şi părea că va leşina curând din pricina loviturii la cap. Urmări cu o fascinaţie morbidă cum o picătură de sânge se scurse încet pe obrazul lui Palmeri şi căzu pe cămaşă, făcând o pată mică în dreptul inimii. Pe piciorul drept al lui Palmeri se bălăngănea un revolver care părea lung de cel puţin o jumătate de metru.

DeMarco zise:

— John, aruncă arma. Te rog.

DeMarco simţea adrenalina cum îi aleargă prin vene. Se simţea de parcă întregul corp îi era străbătut de curent electric.

Palmeri nu păru să-l audă pe DeMarco şi continuă să stea în picioare, clătinându-se uşor. Poate că Palmeri nu-şi dădea seama că era înarmat, deoarece stătea ghemuit în spatele maşinii lui Sammy. Ca să-i atragă atenţia, DeMarco se ridică în picioare şi îndrepta arma lui Sammy către Palmeri, ca şi cum ştia prea bine ce face.

În vreme ce se ridica, Palmeri privi în direcţia lui. Niciun semn de recunoaştere. Clipi de câteva ori, ca şi cum încerca să-şi limpezească privirea şi să-l prindă bine pe DeMarco în raza vizuală, apoi începu să ridice arma. DeMarco era convins că Palmeri nu-şi dădea seama cât de încet se mişca.

— John, aruncă arma, la naiba! ţipă DeMarco.

Palmeri se uită la el, cu ochi sticloşi, şi continuă să ridice arma.

De ce naibii nu arunca revolverul?

Nu-l arunca. DeMarco crezu că în acel moment ţipase din nou, dar ulterior nu mai fu chiar sigur, căci în acea clipă Palmeri trase şi un glonţ ricoşă din bara de protecţie a maşinii lui Sammy. Dacă maşina nu ar fi fost acolo, glonţul l-ar fi lovit pe DeMarco în stomac sau în vintre.

DeMarco ripostă imediat. Nu încercase să-l omoare pe Palmeri. Trase de cocoşul armei lui Sammy din pură teamă când glonţul asasinului ricoşă din maşina lui Sammy.

DeMarco îl împuşcă pe Palmeri drept în inimă, absolut întâmplător.

Râmase acolo, îngrozit de ceea ce tocmai se petrecuse. Aşteptă o clipă ca să vadă dacă Palmeri se va ridica, ştiind că n-o va face, apoi se duse încet spre el, continuând să aţintească arma lui Sammy către trupul căzut al individului. Mâna în care ţinea arma îi tremura ca şi cum ar fi avut parkinson.

Palmeri stătea cu ochii larg deschişi, privind spre cer către un Dumnezeu care deja îl uitase. Cămaşa albă absorbea sângele ca un burete. Pata se împrăştia geometric, generând un cerc perfect prin care să-i iasă sufletul.

Cu coada ochiului, DeMarco percepu o mişcare. Adolescenţii ieşiseră din spatele tomberonului.

— Chemaţi poliţia, strigă el spre ei, dar cu o voce destul de jalnică.

În loc de asta, băieţii traversară strada în direcţia lui. Instinctele lor de supravieţuire în jungla urbană trăseseră deja concluzia că DeMarco nu reprezenta o ameninţare.

— Omule, l-ai împuşcat, zise unul din ei.

Continuând să se uite la cadavru, DeMarco repetă moale:

— Chemaţi poliţia.

Nu ştia ce-ar putea face cu arma din mână. Voia să o arunce, dar se temea ca arma să nu se descarce involuntar şi să-i găurească piciorul. În cele din urmă, o puse pe capota maşinii lui Sammy.

— A murit nemernicul? întreba acelaşi puşti.

DeMarco încuviinţă tăcut şi se uită la băieţi. Păreau să aibă cam paisprezece ani. Cel care vorbise avea un aer prietenos, cu un zâmbet larg. Purta o şapcă cu însemnele echipei de baschet Chicago Bulls, pusă invers, un tricou fără mâneci cu Michael Jordan şi pantaloni scurţi care îi ajungeau până la genunchi. În picioare avea pantofi de tenis cu talpă înaltă, proiectaţi parcă pentru marşuri pe Lună. Celălalt puşti era îmbrăcat aproape identic, cu excepţia faptului că echipa lui favorită era New York Knicks.

DeMarco îşi scoase celularul din buzunar, i-l pasă puştiului cu şapca de la Bulls şi îi spuse:

— Cheamă poliţia.

Cei doi tineri se priviră nesiguri. Nu aveau niciun chef să cheme poliţia.

— De ce nu-i suni tu? întrebă admiratorul echipei Knicks.

— Fiindcă trebuie să-l verific pe tipul de la bancomat, răspunse DeMarco, pornind spre Billy. Nu mergea repede. Ştia deja că Mattis nu mai putea fi ajutat. Şi să nu atingeţi nimic, le strigă el băieţilor peste umăr.

— Ştim asta, albule, rosti fanul echipei Knicks. Pe pariu că am văzut mai multe crime ca tine.

DeMarco era convins de asta.

Ajunse la Billy şi se uită la el. Spre deosebire de Palmeri, ochii lui Billy erau închişi. Mattis părea ciudat de împăcat. Dacă n-ar fi existat gaura mică şi roşie din piept, ar fi părut un om care şi-a ales un loc bizar ca să tragă un pui de somn.

Deşi convins că murise, DeMarco îngenunche şi-i verifică pulsul. Cu inima bătându-i nebuneşte, DeMarco nu era sigur că ar fi putut sesiza pulsul slab al lui Billy. „Amărâtul de tine, gândi el. Cum poate sfârşi aşa un tip care arata ca Mickey Mantle? “

DeMarco refuză să se gândească la ceea ce avea sa însemne moartea lui Billy pentru soţia lui.

Întorcându-se la maşina lui Sammy, îi întrebă pe băieţi dacă chemaseră poliţia.

— Mda, rosti admiratorul celor de la Bulls. Cinci-zero vine încoa’.

Îi dădu lui DeMarco telefonul înapoi. DeMarco aproape că îl scapă din mână.

— Nu pot aştepta ca sticleţii să vină aici, zise admiratorul celor de la Knicks. N-o să le vină să creadă, doi albi morţi şi încă unul scoţând fum pe ţeava armei.

— Probabil că n-o să le vină să creadă, Ritchie, zise celălalt puşti, îngrijorat. Probabil că ne vor aresta şi pe noi.

— Nu vă vor aresta, replică DeMarco. Rămân aici. O să le povestesc ce s-a întâmplat.

Ce naiba avea să le spună?

Se sprijini de bara de protecţie a maşinii lui Sammy, acum destul de şifonată, şi îşi aprinse o ţigară. Admiratorul celor de la Bulls, puştiul pe nume Ritchie, luă şi el o ţigară. Celălalt puşti păru nehotărât, apoi ceru şi el una. DeMarco se gândi să le ţină o predică despre efectele dezastruoase ale tutunului asupra trupurilor lor tinere, dar îşi dădu seama cât de absurd ar fi sunat discursul lui în situaţia dată. Îl întrebă pe celălalt puşti cum îl cheamă. Puştiul răspunse că Jamal.

DeMarco ştia că acţionase în legitimă apărare, dar nu era convins că poliţia îl va crede. Se putea trezi cu necazuri mari pe cap – învinuirea de crimă, închisoare şi bani aruncaţi pe avocaţi –, iar chestia asta îl deranja mult mai mult decât moartea banditului care îl ucisese pe Billy Mattis. În acel moment îi trecu prin minte că avea nevoie de Ritchie şi de Jamal ca martori în favoarea lui, aşa că le mai dădu câte o ţigară.

Mai ştia că putea da peste cu totul alt gen de necaz, ceva mult mai serios decât această problemă cu poliţia. Fostul lui coleg de şcoală trecuse de furturile de maşini şi urcase pe scara criminalităţii. Doamne, oare să fi fost implicată Mafia în tentativa de asasinat asupra preşedintelui?

Poliţiştii nu ajunseră mai devreme de douăzeci de minute, confirmând plângerile rezidenţilor din zonă despre reacţiile întârziate ale autorităţilor în cartierele ocupate de minorităţi. Când ajunseră, nu părură extrem de iritaţi să descopere două cadavre pe stradă, dar, aşa cum spusese Richie, fură surprinşi să constate că victimele erau albi. Lipsa unor emoţii vizibile pe chipurile poliţiştilor sau ale adolescenţilor îl făcu pe DeMarco să-şi amintească o replică din romanul Lonesome Dove al lui Larry McMurtry{26}: „Doamne, viaţa e tare ieftină aici… la canadieni“.

Privind retrospectiv, fusese un lucru bun că poliţia îşi întârziase apariţia, dându-i timp lui DeMarco să-şi pună la punct minciunile pe care plănuia să le spună.