CAPITOLUL 43

Mahoney avea o migrenă şi, ca atare, draperiile erau trase şi luminile stinse în biroul lui. În holul de afară era o lampă aprinsă, oferind suficientă lumină ca DeMarco să zărească silueta lui Mahoney, dar nu şi expresia de pe chipul acestuia. De fapt, nu trebuia să-i vadă expresia ca să ştie că şeful lui era nefericit.

— Aşadar, nu l-au vrut niciodată pe preşedinte? întrebă Speakerul.

— Nu, răspunse DeMarco.

— Dar nu dispui de dovezi că voiau să-l omoare pe Montgomery altele decât dispuneai atunci când erai convins că au încercat să-l ucidă pe preşedinte?

— Nu, domnule, răspunse DeMarco. Dar totul se potriveşte şi am găsit un motiv al naibii de bun.

— Hm, pufni Mahoney. Şi toată lumea implicată a murit, ha? Estep, Mattis, Taylor, toţi.

Şi Harold Edwards, şi John Palmeri, şi Morgan, şi Jillian Mattis. O mulţime de oameni morţi şi DeMarco ucisese doi dintre ei.

— Mda, confirmă DeMarco. Toţi cu excepţia lui Donnelly, şi nu cred…

— Şi legătura dintre Taylor şi Donnelly, nici pe asta n-o poţi dovedi?

— Nu, răspunse DeMarco. Doar două rapoarte legate de o crimă veche de patruzeci de ani.

— Dar dacă Donnelly şi Taylor chiar au făcut ce crezi tu, să acopere chestia aia… Doamne.

— Nu avem nicio dovadă. Sunt doar potriveala în timp şi intuiţia Emmei.

— Şi a lui Montgomery.

DeMarco clătină din cap.

— Texasul este o fundătură, şefu’.

— La naiba cu toate! exclamă Mahoney.

Îşi lăsă jos punga cu gheaţă pe care o ţinea pe frunte şi mâna lui ieşi din umbră şi apucă sticla de pe birou. Nu-i trecuse niciodată prin minte că alcoolul putea contribui la durerile de cap; iar dacă îi trecuse, oricum ar fi continuat să bea.

— Îmi pare foarte rău de Mattis, rosti DeMarco în vreme ce Mahoney îşi turna de băut. A fost de la început doar o victimă în toată afacerea asta.

— Dă-l dracului, rosti Mahoney, cu voce răguşită. Slujba lui era să-l protejeze pe preşedinte şi nu şi-a îndeplinit-o.

Stând în întuneric cu Mahoney, DeMarco avea senzaţia că vorbeşte cu un urs în peştera lui. Un urs rănit.

— Dar preşedintele nu a fost niciodată ţinta, insistă DeMarco. Şi Billy se temea pentru mama lui. Dacă l-aţi fi văzut pe Morgan ăsta, aţi fi înţeles de ce.

— Dă-l dracului oricum!

Mahoney rămase posomorit câteva clipe, apoi reluă:

— Ştii de ce voiam să pun laba pe el, Joe? Mă refer la Donnelly.

DeMarco ridică din umeri.

— Am presupus că vă are cu ceva la mână.

— Nţţ. Ţi-o aminteşti pe Marge Carter, ce i s-a întâmplat cu cinci ani în urmă?

— Mda, zise DeMarco.

Margaret Carter fusese o reprezentantă a republicanilor din Mississippi. Chiar dacă făcea parte din opoziţie, Mahoney o plăcuse şi descoperise că poate lucra cu ea. Cu cinci ani în urmă apăruse un articol într-un ziar de scandal, plin cu poze luate de la mare distanţă. Pozele o arătau pe Carter, care era măritată, în poziţii compromiţătoare cu amantul ei – un domn de culoare. Femeia îşi pierduse locul de parlamentar şi mariajul. Iar soţul ei, care, conform opiniei generale, era un nemernic fără pereche, câştigase custodia celor doi copii ai lor.

— Pozele care au apărut în acel scandal au fost luate de agenţi care lucrau pentru Donnelly. Ştiu sigur asta. Era supărat pe Marge deoarece ea a fost cea care i-a tăiat din buget în comitet. Nemernicul ăla a ruinat o femeie pentru că era furios din pricina unor fonduri şi a folosit agenţia pe care o conduce pentru asta.

Iar în tot acest timp DeMarco crezuse că animozitatea Speakerului faţă de Donnelly se datora unor motive personale. Omul continua să-l surprindă.

— Încă putem merge la presă cu povestea asta, zise DeMarco. Am material mai mult decât suficient ca să umplu o emisiune precum 60 Minutes{39}, iar la sfârşitul emisiunilor FBI-ul va fi obligat să-l ancheteze pe Donnelly.

DeMarco văzu că Mahoney clatină din cap.

— Dacă facem publică povestea acum, va fi rău pentru ţară, rosti Mahoney.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Dacă apari la 60 Minutes cu chestia asta, Mike Wallace sau Morley{40}, oricare o fi, îl face pe Donnelly să pară vinovat ca naiba, dar…

— Este vinovat. Poate că n-a fost direct implicat în tentativa de asasinat, dar a făcut tot ce-i stătea în puteri ca să obstrucţioneze investigaţia.

— Ştiu, dar ce avem nu e destul ca să-l trimitem la închisoare, aşa că, după ce se termină 60 Minutes, Congresul va fi obligat să ţină o grămadă de audieri. Chestia asta se va întinde pe durata următorilor doi ani. Iar Serviciul Secret, FBI-ul şi Internele o vor lua pe coajă. Vor…

— Merită să o ia pe coajă.

— Nu, nu merită, Joe. Nu funcţionarii publici civili, nu agenţii, nu bărbaţii şi femeile care-şi fac treaba. Nemernici precum Donnelly, Simon Wall şi Kevin Collier, ei sunt cei care merită, dar nu şi agenţii.

Mahoney, apărătorul omului mărunt. Uneori lui DeMarco nu-i venea să creadă.

— Mda, continuă Mahoney. Dacă toată tărăşenia devine publică, porcăria asta incredibilă cu agenţi ai Serviciului Secret ajutând asasinii, cu Donnelly încercând să acopere urmele, cu FBI-ul punând mâna pe alt om decât vinovatul… adică… la naiba, Joe, Donnelly şi-ar pierde slujba, categoric, dar noi am irosi mult prea mult timp refăcând imaginea Serviciului Secret. Nu, fără presă. Dacă nu-l pot băga pe Donnelly la pârnaie, atunci mă mulţumesc cu concedierea lui. Deci asta am să-i spun preşedintelui să facă.

— Credeţi că o va face?

— Oh, da. Îi voi explica. Voi vorbi rar. Oricum, nici preşedintele nu ar vrea ca povestea asta să devină publică.

— De ce nu? I-au ucis cel mai bun prieten.

A urmări cărările întortocheate ale raţionamentului lui John Mahoney era ca şi cum ai fi condus noaptea pe o şosea plină de serpentine, cu farurile stinse.

— Joe, gândeşte-te, rosti Mahoney. Tipul de la Casa Albă şi-a scos înzecit pârleala din povestea asta. Pentru un tip care s-a eschivat de la încorporare, a fi împuşcat aşa cum a fost este echivalent cu a se alege cu o rană în război. La naiba, omul încă poartă o bandulieră, deşi doctorul mi-a spus că acum are nevoie doar de un bandaj! Nu, preşedintele nu va vrea să se afle că nu el a fost ţinta. A urcat cu douăzeci de procente în sondaje.

Mahoney îşi frecă mâinile – un păianjen gras cu părul alb, care îşi întindea pânza.

— Da, preşedintele îl va concedia pe Donnelly şi atunci vor începe adevăratele necazuri.

— Adică?

— Fără poziţia care să-l apere, fără acces la avocaţii guvernamentali, micuţul Pat va începe să aibă tot felul de probleme legale. I se vor întâmpla tot felul de accidente. Se va trezi dat în judecată de foşti agenţi pentru discriminare, hărţuire sexuală şi tot felul de lucruri. Nenorocitul îşi va petrece restul vieţii în săli de judecata şi va cheltui toţi bănuţii pe care i-a strâns până acum. John Mahoney nu era un individ pe care să ţi-l doreşti ca duşman. Dar nimic nu va fi atât de rău pentru el ca pierderea slujbei. Fără slujbă, nemernicul ăla e un nimic. Slujba îl defineşte; este viaţa lui. De-asta nu s-a pensionat niciodată, indiferent câţi bani ar fi avut în cont. Îi place să se afişeze cu agenţii lui, să aibă întâlniri cu preşedintele, să i se pupe mâna la secţia de poliţie locală când ajunge în câte un oraş. Iar după 11 septembrie a căpătat un nou scop în viaţă, anchetându-i pe toţi amărâţii din ţara asta cu un nume arab. Mda, dacă îşi pierde slujba, va fi doar un bătrânel obişnuit care-şi aşteaptă rândul la farmacie. Cine ştie, continuă Mahoney, întotdeauna optimist, poate chiar se va sinucide. Mahoney aprinse lampa de pe birou. Arăta groaznic. Îşi arăta vârsta. Aşa că du-te la el astăzi, Joe. Spune-i tot ce ai împotriva lui. Bate câmpii cât vrei de mult. Fă-l să înţeleagă că e băgat în rahat până la gât.

— Poate că o să demisioneze după ce discut cu el.

— Nu, nu va face asta. Dar, după ce-l mai înmoi puţin, când va primi telefonul de la preşedinte, va pleca fără să mai scoată o vorbă.

— Sunteţi sigur?

— E un om slab, Joe. A dovedit asta în Texas în 1963. Iar acţiunile lui dinainte şi după tentativa de asasinat o dovedesc din nou. Explică-i totul şi lasă-l să fiarbă în suc propriu – iar când va primi telefonul, va pleca. Mahoney deschise un sertar în dulap şi căută înăuntru cu mâna lui groasă. La naiba, am rămas fără trabucuri. Nu e de mirare că mă doare aşa de tare capul.