CAPITOLUL 39

DeMarco zări primele raze de lumină ale dimineţii prin spărturile din pereţii şopronului. Capul continua să-l doară, dar durerea orbitoare din seara precedentă dispăruse. Mai luă trei aspirine şi goli restul de apă din carafă.

Încercând să-şi obişnuiască ochii cu lumina zorilor, îl văzu pe Morgan stând cu spatele la uşile duble ale hambarului, cu corpul nemişcat şi cu braţele încrucişate pe piept, ca un călău în repaus. Ochii îi erau deschişi şi se uitau la DeMarco. Acesta îşi luă privirea de la Morgan şi o căută pe Jillian Mattis. Femeia zăcea la câţiva paşi de Morgan, pe o parte, într-una dintre boxele pentru cai. Părea să doarmă; cel puţin DeMarco aşa spera.

DeMarco simţea nevoia să se uşureze. Îndurase destule suferinţe în ultimele ore şi nu avea chef să adauge o umilinţă în plus făcând pipi în pantaloni. Se ridică încet, sprijinindu-se cu o mână de peretele hambarului pentru a-şi menţine echilibrul. Se aştepta ca durerea să-l readucă în genunchi, dar se părea că aspirina şi cele câteva ore de somn îl refăcuseră. Merse până la capătul lanţului, cât de departe putu faţă de locul unde zăcuse, şi urină. După ce termină, se duse încet înapoi, se aşeză la loc pe podea şi se sprijini cu spatele de perete.

Pentru prima dată îşi evaluă la rece situaţia. Lanţul ataşat zgardei de la gât era ruginit, dar zalele erau solide şi grele. Era nevoie de flacăra unui aparat de sudură ca să le separe. Putea simţi încuietoarea care îi ţinea gâtul prins, dar n-o putea vedea. Îşi verifică buzunarele cât putu de lent, dar nu găsi niciun obiect pe care să-l poată folosi pe post de şperaclu. Telefonul mobil îi dispăruse şi singura ieşire pe care o putea vedea erau uşile de care se sprijinea Morgan.

De fapt, Morgan era adevărata problemă. Chiar dacă găsea o cale de a se elibera de lanţ şi de zgardă, ştia că n-ar fi fost în stare să treacă de Morgan dacă nu găsea o armă – ceva cu care să-l bată pe nemernic până ce avea să-l lase lat.

DeMarco se uită iarăşi înspre Morgan şi Morgan îl privi ţintă. Cicatricea albă de pe faţa lui semăna cu o dâră de zăpadă pe o piatră funerară neagră. Inima începu să-i bată cu putere când observă că Morgan avea un băţ mic în mână, probabil acelaşi pe care îl folosise în noaptea trecută. Individul îşi bătea coapsa cu băţul şi DeMarco ştia că, în starea lui actuală, dacă Morgan hotăra să-l chinuiască din nou, singurul lucru pe care îl putea face era să îndure. Spre uşurarea lui, Morgan rămase pe loc, apoi închise ochii şi păru să cadă într-un soi de somn iepuresc.

DeMarco se gândi puţin la Mahoney. Trecuseră aproape treizeci şi şase de ore de când DeMarco îl sunase de la ferma lui Hattie McCormack. Se întrebă dacă Mahoney devenise suficient de îngrijorat ca să cheme cavaleria grea în ajutor. Se îndoia de aşa ceva, dar, chiar dacă ar fi fost adevărat, unde aveau să-l caute acei oameni?

O oră mai târziu soarele răsări complet deasupra orizontului. DeMarco o văzu pe Jillian Mattis agitându-se, apoi ridicându-se în capul oaselor, confuză. Rochia sfâşiată îi expunea umărul stâng, şi urmele de arsură din ziua precedentă deveniseră pete sângerii pe pielea ei. Partea stângă a feţei îi era umflată, dându-i capului un aspect bizar, iar vânătaia de pe obraz devenise un cerc urât gălbui-purpuriu. Părul castaniu pe care DeMarco îl admirase cu numai o zi înainte stătea acum lipit de ţeastă şi atârna în şuviţe murdare şi încâlcite pe umeri. Fiecare centimetru din pielea ei expusă purta semnele târârii corpului pe podeaua acoperită cu paie. DeMarco socotise că Jillian avea cam patruzeci şi şapte de ani, dar o noapte cu Morgan o îmbătrânise cu douăzeci.

Jillian se trezi complet în acel moment şi, când îl zări pe Morgan, îşi aminti brusc unde era. Se dădu imediat înapoi în boxă până ce se lipi cu spatele de peretele hambarului. Îşi duse genunchii la piept şi începu să scâncească încet, ca un animal cu laba prinsă în capcană. DeMarco îşi aminti imediat de visul pe care îl avusese în cursul nopţii, cu bestia ţintuindu-şi în beznă prada la sol.

Uşile hambarului se deschiseră. Taylor arăta odihnit şi în formă, ca şi cum abia ar fi ieşit de sub duş. În părul lui alb sclipeau picături de apă. Veni imediat la DeMarco, se uită la el şi zâmbi. Zâmbetul emana căldura căptuşelii unui sicriu.

— Ce mai faci într-o asemenea dimineaţă minunată, domnule DeMarco? întrebă el voios. Văzând că DeMarco nu-i răspunde, continuă: Ei, mie mi se pare că arăţi destul de bine, fiule. Un pic de somn face minuni pentru corp, nu-i aşa?

Îndreptând degetul mare în direcţia lui Jillian, zise:

— Mă tem că ea arată ca naiba. Îi va trebui mai mult de o noapte de somn ca să îşi revină complet. Înţelegi durerea pe care i-ai pricinuit-o acestei biete femei?

DeMarco ştia că Taylor avea dreptate. Jillian Mattis suferise enorm din pricina vizitei lui. El stricase totul. Emma era dispărută, poate chiar moartă, iar Jillian Mattis fusese torturată şi violată. Cât despre sine, era legat cu lanţul de un par înfipt în pământ şi avea să moară în curând. Şi totul în zadar.

Ghemuindu-se în faţa lui, Taylor apucă lanţul ruginit legat de zgarda de la gâtul lui DeMarco.

— Ştii ce e ăsta? întrebă el. Este o bucată din istoria judiciară a Georgiei. Când locuiam în Texas, am primit lanţul şi zgarda de la un amic care lucrase la penitenciarul din Huntsville prin anii cincizeci. Pe atunci ştiau cum să se poarte cu criminalii. Iar azi, o jumătate de secol mai târziu, lanţul ăsta încă serveşte unui scop util. Nu prea poţi spune acelaşi lucru despre multe dintre lucrurile din jurul tău, nu?

Taylor trase uşor de lanţ, apropiind capul lui DeMarco de el.

— Dar deviez de la problemă. Avem nişte chestii de făcut în dimineaţa asta, fiule. Ce avem de făcut este să aflăm ce ştii şi cine mai ştie ce ştii tu. Dulceaţa mi-a spus ce ştia azi-noapte şi, după cum vezi, mărturisirea a epuizat-o.

— De ce au încercat fiii tăi să-l asasineze pe preşedinte? întrebă DeMarco.

Vocea îi era slabă şi cuvintele bolborosite, amintindu-i de modul cum vorbeau oamenii după un atac de apoplexie.

Taylor clătină din cap şi chicoti; ochii lui întunecaţi sclipiră.

— Să-l asasinez pe preşedinte! Eu sunt un american cu frica lui Dumnezeu, domnule, nu vreun ţăcănit fanatic.

— Ştiu că Estep şi Billy au fost implicaţi, insistă DeMarco.

Taylor vru să răspundă, apoi îndreptă jucăuş un deget către DeMarco.

— Să-ţi fie ruşine. Încerci să mă abaţi de la treburile mele.

Ridicându-se în picioare, Taylor îşi frecă mâinile una de alta, scuturându-se de rugina care se luase de pe lanţ pe palmele lui.

— Şi-acum, domnule, zise el, ceea ce vreau să ştiu e foarte simplu. Ridică un deget pentru fiecare întrebare. Unu, vreau să ştiu exact cui i-ai mai spus povestea asta prostească a ta în afara femeii ăsteia şi, doi, vreau să aflu ce dovezi ai în sprijinul acestei teorii. Ai înţeles aceste două întrebări? Ei bine, dacă nu, nu-i nimic, căci le voi repeta de câteva ori până terminăm.

DeMarco ştia că Taylor avea să-l omoare indiferent că răspundea la întrebări sau nu. Trebuia să inventeze ceva pentru urechile lui, ceva ce Taylor trebuia să verifice şi să-l ţină pe DeMarco în viaţă cât timp efectua verificările. Trebuia să iasă repede cu ceva la lumină ca să câştige nişte timp. Trebuia.

Taylor îi făcu cu ochiul şi zise:

— Văd cum se învârt rotiţele creierului ăluia deştept de yankeu din tine, fiule. Nu-ţi va folosi la nimic. Voi afla adevărul.

Taylor se duse la un scaun folosit pentru mulgerea laptelui, aflat la câţiva paşi de DeMarco, şi se aşeză. Se opri ca pentru a-şi aduna gândurile, ca un profesor pe cale de a se adresa unei clase care se rezuma la un singur elev.

— Probabil că ai crezut azi-noapte că mori de durere din pricina căpăţânii, nu? Aia n-a fost durere adevărată, fiule. Vezi tu, trupul uman este ca o ceapă – şi cu fiecare strat pe care îl decojeşti durerea se intensifică, până ajungi la miez, acel loc dulce din mijloc unde fiecare terminaţie nervoasă este extrem de delicată şi de sensibilă. Durerea aia de cap de azi-noapte a fost stratul exterior al cepei, fiule. Doar stratul exterior.

DeMarco îşi dădu seama că îşi ţinuse respiraţia tot timpul cât Taylor vorbise, iar când expiră fu în stare să adulmece miasma acră a propriei frici. Ştia că lui Taylor nu-i trebuia mult ca să-l reducă la starea animalică a lui Jillian Mattis. Morgan îi dovedise asta în cursul nopţii cu ajutorul băţului.

Pârând mult mai stăpân pe sine decât era în realitate, DeMarco rosti:

— Taylor, îţi voi spune cu plăcere tot ce ştiu. Şi atunci îţi vei da seama că uciderea mea ar însemna cea mai mare greşeală pe care ai putea să o faci.

Taylor clătină din cap, ca şi cum DeMarco ar fi fost un biet elev care dădea mereu răspunsul greşit. Chiar şi o clasă cu un singur elev putea avea o oaie neagră.

— Mă îndoiesc de asta, fiule, zise Taylor. Vezi tu, îmi dau întotdeauna seama de adevăr când îl aud, şi în vocea ta nu l-am auzit. Nici nu l-am văzut în ochii tăi. Îţi spun eu, băiete, sunt un adevărat detector uman de minciuni! Taylor îi zâmbi lui DeMarco, în ochi îi sclipea aroganţa. Trebuie să ştii că un om bogat ca mine, un om cu prieteni puternici şi sus-puşi poate evita necazurile dacă este avertizat la timp. De fapt, uneori cred că nu există nimic ce să nu pot face când îmi pun mintea.

DeMarco îşi dădu seama că Taylor era un psihopat, obsedat de a controla totul, un individ care cumpăra un întreg district ca să-şi domine mediul. Nu capcanele ascunse ale bogăţiei materiale constituiau dorinţa lui; el îşi dorea puterea neţărmurită pe care bogăţia o putea aduce când se concentra într-o zonă rurală mică şi înapoiată. Controla vieţile câtorva mii de amărâţi şi era în stare să îşi îndeplinească orice poftă. Era regele districtului Charlton, aşa cum spusese Jillian, şi credea că va trăi o veşnicie.

DeMarco încă nu ştia de ce Taylor încercase să-l asasineze pe preşedinte, dar bănuia că era aşa cum spusese Jillian. Preşedintele îl iritase cumva pe Taylor sau îi pusese în pericol stilul de viaţă, iar Taylor răspunsese prin conceperea unui plan de eliminare a sursei iritării, fără să se lase intimidat de puterea primului om din ţară.

Taylor îi făcu cu ochiul lui DeMarco.

— Ei bine, domnule, zise el, a venit vremea să începem. A venit vremea să îndepărtăm un strat de pe ceapa aia. Întorcându-se către Morgan, spuse: Morgan, vrei să te duci la camionetă? în cutia cu scule găseşti o pereche de cleşti pentru bolţari; adu-o aici. Ah, la naiba, adu întreaga cutie.

„Doamne, ajută-mă“, se rugă DeMarco în gând.

Morgan părăsi hambarul fără să scoată o vorbă. DeMarco se întrebă dacă nemernicul ăla vorbea vreodată. Încă nu-i auzise vocea.

— Şi-acum spune-mi, fiule, a mai venit cineva cu tine aici? întrebă Taylor.

În acel moment, DeMarco o văzu pe Jillian Mattis ieşind din boxa unde stătuse în vreme ce Taylor îi ţinea predica lui DeMarco. Se uită la uşile duble prin care ieşise Morgan, apoi la Taylor şi la DeMarco. Taylor stătea cu spatele la ea.

— Ascultă-mă, Taylor, rosti DeMarco.

Trebuia să menţină atenţia lui Taylor asupra lui.

Jillian se furişă repede către peretele de lângă uşile hambarului, fără a scoate vreun zgomot cu tălpile sale goale, şi apucă furca ruginită care atârna pe perete. Se uită iarăşi la uşile duble, apoi, cu un urlet care exprima durerea oricărei mame care îşi pierduse vreodată un fiu, îl atacă pe Taylor. Ţinând furca ridicată deasupra capului cu ambele mâini arăta ca fiica lui Neptun, cu paiele atârnându-i în păr precum nişte alge uscate, cu furca precum un trident al răzbunării.

Taylor se răsuci auzind zgomotul, dar, înainte de a se putea feri de ea, Jillian înfipse cei patru dinţi ascuţiţi ai furcii în pieptul lui cu toată puterea de care era în stare. Preţ de un minut amândoi rămaseră încremeniţi – Jillian apăsând furca în pieptul lui Taylor, cu chipul contorsionat de furie, iar Taylor cu ochii mari de durere şi uluială, şocat că această creatură jalnică de care abuzase atâta vreme se răzbuna în sfârşit.

Taylor căzu într-un târziu pe spate, la doar câţiva centimetri de DeMarco. În cădere, furca scăpă din mâinile lui Jillian şi rămase înfiptă în pieptul lui. Individul îşi răsuci capul spre DeMarco, cu gura deschisă într-un urlet mut, cu o privire din care dispăruse aroganţa şi care acum cerea ajutor. DeMarco nu se mişcă; rămase pironit locului, ascultând aerul cum iese din rana lui Taylor cu un sunet lichid, ca de bolboroseală. Apoi sunetul încetă şi Taylor râmase nemişcat.

DeMarco îşi ridică privirea spre Jillian Mattis, care continua să stea acolo unde stătuse când înfipsese furca în pieptul lui Taylor. Pe chipul ei se vedea un început de zâmbet.

— Jillian, şuieră DeMarco, fugi şi baricadează uşile!

Morgan mai mult ca sigur că o auzise ţipând.

Jillian râmase pironita locului, cu începutul ei de zâmbet pe buze, dar şi cu un aer de rătăcire pe chip.

— Jillian! şuieră DeMarco iarăşi.

Dar femeia nu se mişcă.

DeMarco se uită la cadavrul lui Taylor. Individul purta o jachetă ca să-l păzească de răcoarea dimineţii. Jacheta se deschisese şi DeMarco văzu că Taylor avea un pistol într-o teacă prinsă de şold. Slavă Domnului pentru al doilea amendament{38}. DeMarco încercă să ajungă la armă, dar îi mai lipseau vreo treizeci de centimetri din pricina lanţului. Apucă mâneca jachetei, la care putea ajunge, şi începu să tragă, încercând să aducă acel cadavru mai aproape de el. Arma continua să fie la câţiva centimetri de degetele întinse ale lui DeMarco când Morgan dădu buzna prin uşile hambarului.

DeMarco trase cu disperare de braţul lui Taylor. Manevră cadavrul suficient de aproape ca în sfârşit să atingă arma cu buricele degetelor, dar, înainte de a putea scoate pistolul din teacă, Morgan observă ce avea de gând. Individul făcu trei paşi mari în hambar şi, trăgând de piciorul lui Taylor, târî cadavrul în afara razei de acţiune a lui DeMarco. DeMarco fu iarăşi surprins de viteza de reacţie a individului.

Morgan se uită la Taylor şi o expresie – prima şi singura pe care DeMarco o văzu vreodată – i se întipări pe chip. Pielea i se agită ca şi cum ceva viu se mişca pe sub ea şi pentru o clipă DeMarco zări furia şi durerea pe care individul le resimţea la pierderea singurei persoane căreia îi păsase vreodată de el. Apoi, la fel de repede precum apăruse, expresia dispăru şi trăsăturile lui Morgan încremeniră la loc într-o mască inumană a lipsei de milă.

Morgan se întoarse către Jillian Mattis. Îşi dădu seama că ea îl înjunghiase pe Taylor cu furca. Femeia îi răspunse la privire uitându-se sfidătoare la el. Întreaga ei viaţă suferise umilinţe şi ruşine, dar pentru o secundă era întruchiparea mândriei – cam şifonată şi dezordonată, dar în cele din urmă triumfătoare.

Morgan se duse încet la ea. Jillian nu se dădu înapoi, ci se menţinu ferm pe poziţie, continuând să se uite fix în ochii lipsiţi de viaţă ai lui Morgan. Acesta se opri în faţa ei, apoi întinse mâinile încet, aproape cu gingăşie, şi apucă chipul lui Jillian între ele. Făcu o scurtă pauză, dădu din cap înspre ea, ca şi cum i-ar fi recunoscut curajul, apoi îşi răsuci mâinile cu forţă. Trosnetul gâtului ei care se rupse răsună ca un foc de armă în pustietatea hambarului.

Moartea lui Jillian îl puse pe DeMarco în mişcare. Se duse până la limita lanţului şi încercă să atingă corpul lui Taylor ca să ia arma. Zgarda metalica i se înfipse dureros în gât. N-avea nicio şansă; cadavrul se găsea la cel puţin cincizeci de centimetri dincolo de limita lui de acţiune. Morgan urmări amuzat cum DeMarco se zbătea întins pe jos, ca un peşte pe uscat, să scape de zgarda de la gât.

DeMarco se ridică iute şi se dădu înapoi. În timp ce se deplasa, privirea îi cercetă cu disperare zona după o armă oarecare, însă ştia că în raza de acţiune a lanţului nu se găseau decât paie.

Cu spatele la peretele hambarului şi cu pumnii încleştaţi, îl aşteptă pe Morgan să vină şi să-l ucidă.

Buzele lui Morgan se strâmbară într-o imitaţie de zâmbet. Individul începu să se apropie de DeMarco.

În acel moment, în hambar intră Emma. Aceasta evalua iute situaţia dinăuntru: Taylor mort, cu furca înfiptă în piept; Jillian Mattis, plină de vânătăi, moartă, cu gâtul şi membrele răsucite în unghiuri nefireşti. În fine, îl zări pe DeMarco, legat de lanţ ca un animal, cu spatele lipit de perete, aşteptându-l pe Morgan.

Emma scoase un revolver dintr-un toc de la umăr, îl îndreptă spre Morgan şi spuse:

— Opreşte-te acolo unde eşti.

Morgan privi peste umăr la Emma, apoi îi surprinse atât pe DeMarco, cât şi pe Emma. În loc să se oprească, aşa cum ar fi procedat orice persoană în toate minţile, o ignoră pe Emma şi arma din mâna ei şi sări spre DeMarco. Îl prinse şi îl răsuci, astfel ca trupul lui DeMarco să-i devină scut. Apoi îşi puse palmele pe obrajii lui DeMarco.

— Lasă arma jos, îi ordonă Morgan Emmei. Altfel îi rup gâtul.

Era pentru prima dată că DeMarco îl auzea pe Morgan, vorbind; avea o voce profundă de bariton, dură şi răguşită de tăcere.

Emma zâmbi ca răspuns la ameninţarea lui Morgan. DeMarco nu mai văzuse niciodată ceva atât de diavolesc de frumos ca acel zâmbet.

— Lasă arma jos, repetă Morgan, sau îl ucid ca pe târfa aia.

— Nu lăsa arma, Emma, ţipă DeMarco. E puternic şi mai iute ca fulgerul. Ne va ucide pe amândoi.

DeMarco se temea să se mişte, ştiind că Morgan îi putea frânge gâtul la fel de uşor ca lui Jillian. Mai ştia şi ce anume gândea Morgan: cu viteza lui, îl putea ucide pe DeMarco, o putea distrage pe Emma aruncând cadavrul lui DeMarco în direcţia ei, apoi o putea ataca, sperând că Emma va rata ţinta. Cu viteza lui, ar fi putut să reuşească, iar Emmei i-ar fi trebuit mai mult de un singur glonţ ca să-l oprească.

Uitându-se în ochii lui Morgan, Emma îi zise lui DeMarco:

— Ai încredere în mine, Joe?

După care începu să coboare revolverul.

— Nu! ţipă DeMarco.

În vreme ce Emma cobora arma, mâinile lui Morgan începură să-şi intensifice presiunea asupra chipului lui DeMarco. Morgan urma să-i frângă gâtul în câteva secunde.

— Nu lăsa arma, Emma! strigă DeMarco.

— Bineînţeles că nu, răspunse Emma, apoi ridică arma cu o singură mişcare fluidă şi trase.

Pentru câteva fracţiuni de secundă nu se întâmplă nimic, apoi DeMarco simţi mâinile de pe chipul lui relaxându-se şi ceva cald şi umed revărsându-i-se pe ceafă. Şi Morgan căzu. Greutatea lui îl trase pe DeMarco la sol. Morgan căzu peste el.

Emma veni repede la DeMarco şi îl trase pe Morgan cu un icnet.

— Doamne, da’ greu mai e, zise ea.

DeMarco se ridică şi îşi şterse sângele de pe ceafă, apoi se întoarse ca să se uite la Morgan. Glonţul tras de Emma îi trecuse prin ochiul drept.

— Isuse Hristoase! exclamă DeMarco. Puteai să mă omori.

— Nu fi prostuţ. A fost o ţintă uşoară.

— Uşoară, pe naiba! Puteai să-mi faci capul ţăndări!

— Cu plăcere, Joe, ripostă Emma.

DeMarco inspiră adânc.

— Mda, scuze. Mersi. Şi acum scoate-mi blestemata asta de zgardă de la gât!