CAPITOLUL 36

DeMarco habar n-avea unde era şi, din cine ştie ce motiv, ochii lui refuzau să se deschidă ca să afle. Ştia doar că stătea întins pe spate pe ceva dur, iar chestia aia dură se mişca şi mişcarea îi făcea rău. Clătină din cap ca să se scuture de pânza de păianjen de pe ochi. Mare greşeală. Simţi un junghi îngrozitor în ceafă. Cu ochii închişi, întinse mâna la spate, atinse locul de unde emana durerea şi simţi o umflătura moale.

O voce zise:

— Nu poate durea prea tare, amice. Te-am pocnit aproape perfect; nici măcar n-am rupt pielea.

DeMarco simţi un fior de adrenalină ca un şoc electric şi deschise ochii alarmat. Dale Estep se uita zâmbind la el.

Estep era îmbrăcat în costum de camuflaj şi purta o pălărie fără formă, de un verde tot de camuflaj. Braţele i se mişcau ciudat. În cele din urmă, creierul lui DeMarco funcţionă. Estep trăgea la padele şi suprafaţa dură pe care stătea el era fundul unei bărci. Capul lui DeMarco se odihnea pe locul de la prova.

DeMarco vru să se ridice în capul oaselor, dar Estep luă padela şi îl plesni în piept. În acel moment, DeMarco observă pistolul în tocul de pe coapsa dreaptă a lui Estep şi un cuţit lung de vânătoare prins de gleznă.

— Stai liniştit, amice, zise Estep. N-am chef sa clatini barca.

DeMarco verifică limbile fosforescente ale ceasului de la mână: era ora unu noaptea. Stătuse inconştient mai bine de o oră. Privi peste marginea bărcii la împrejurimi: era o noapte fără lună, dar DeMarco putea zări siluetele câtorva chiparoşi şi perdele nedesluşite de muşchi atârnând de ramurile mai joase. Se aflau în blestemata de mlaştină!

— Ce dracu’ crezi că faci, Estep? întrebă DeMarco.

O fi fost el speriat, dar era şi furios. Obosise să fie luat în batjocură de nenorociţii ăştia.

— Aşadar mă cunoşti, rosti Estep.

„Am dat-o iarăşi în bară“, gândi DeMarco. Încercă altă întrebare:

— Unde mergem?

— Spre vest, amice, chiar în mijlocul mlaştinii mele favorite.

— De ce?

— Păi îmi place Okefen noaptea. Noaptea lucrurile se ucid una pe alta. Lucrurile puternice ucid lucrurile slabe; cele rapide le ucid pe cele lente. Auzi ţipete tot timpul pe aici noaptea. Încă o chestie care ţipă nu va însemna nimic deosebit.

— Ce naiba spui acolo? întrebă DeMarco, temându-se că ştia deja răspunsul.

— Unchiul Max mi-a cerut să am o mică discuţie cu tine, amice. A spus că vrea să afle ce ai de gând. Mi-am zis să te duc undeva unde putem sta în linişte, fără să fim deranjaţi. Unchiul Max zice că atunci când a vorbit cu tine mai devreme s-au băgat tot felul de indivizi. Unde mergem noi nu se poate întâmpla aşa ceva.

De ce îi tot spunea Estep lui Taylor „unchiul Max“? Şi Billy îi spusese unchiul Max. La fel şi dulceaţa, fata pe care DeMarco o văzuse acasă la Taylor.

— Tu şi Taylor sunteţi nebuni, zise DeMarco. Sunt din Washington, Estep. Lucrez pentru Guvernul Statelor Unite. Oamenii de acolo ştiu că sunt aici.

— Păi ăsta e unul dintre lucrurile despre care vom discuta: cine ştie că eşti aici şi ce anume ştie.

— Estep, reveni DeMarco, lucrez cu FBI-ul. Se ştie că sunt aici şi, dacă dispar, tu eşti primul om la care vor veni.

Estep se opri din vâslit şi îi zâmbi lui DeMarco, apoi lovi cu padela în direcţia capului acestuia. DeMarco reuşi să-şi ridice braţele la timp ca să pareze lovitura, dar pârâitul lemnului izbindu-se de antebraţul lui stâng însoţi o durere a naibii de intensă.

— La dracu’, rosti DeMarco, frecându-şi braţul.

— Nu-i frumos să mă minţi, amice. Vezi tu, ştiu deja că nu lucrezi cu FBI-ul – cei de la FBI cred ca eşti un zăpăcit. Singurul cu care ai lucrat în ultima vreme e un şef pe nume Banks. Tu şi tipul ăsta, Banks, credeţi că eu şi vărul Billy am încercat să-l ucidem pe preşedinte.

DeMarco nu mai avea acum nicio îndoială că Taylor discutase cu Donnelly. Nemernicul.

— Estep, rosti DeMarco, dacă ai avea creier în cap, ai întoarce barca asta şi m-ai duce înapoi la Folkston.

Comportându-se ca şi cum DeMarco nici n-ar fi vorbit, Estep zise:

— Vezi tu, amice, unchiul Max crede că ştie cum ne-ai legat pe mine şi pe el de Billy. A aflat totul despre cum îl supravegheai pe Billy şi îi ascultai telefoanele. Să-ţi fie ruşine!

Blestematul ăla de Donnelly probabil că îi povestise lui Taylor tot ce spusese DeMarco în cursul şedinţei din cabinetul procurorului general.

— Iar acum unchiu’ Max vrea să ştie, continuă Estep cu vocea lui tărăgănată, numele tuturor celor cu care ai vorbit despre asta, ce le-ai spus şi ce te-a făcut să vii până aici, în Georgia. Estep zâmbi, cu dinţi luminoşi în noapte. Aşa că s-ar putea să discutăm o vreme.

Dacă nu întreprindea ceva repede, DeMarco era un om mort. Psihopatul ăla intenţiona să-l ducă în mlaştină, să-l tortureze şi apoi să-l omoare.

DeMarco îşi studie răpitorul. Estep avea cam vreo cincizeci şi ceva de ani, dar era şi veteran de luptă şi era înarmat. Cel puţin nu arăta la fel de puternic precum Morgan; dacă ar fi prins ocazia, DeMarco avea o şansă să-l pună jos şi să-i ia blestemata de armă. Problema era poziţia în care se afla: întins pe spate, în acea canoe lipsită de stabilitate. Până ar fi reuşit să ajungă în poziţie şezândă şi să sară către spatele bărcii, Estep ar fi avut suficient timp să scoată arma şi să tragă în el sau doar să procedeze ca mai înainte şi să-l pocnească.

În stânga bărcii se auzi ceva greu plesnind apa şi DeMarco tresări involuntar.

Estep izbucni în râs.

— E un aligator mare acolo, amice. Al naibii de mare. Pun pariu că bebeluşul avea trei metri lungime. Tocma’ a halit ceva de la suprafaţă. Pun pariu că vreun şobolan. Crezi că eşti mai rapid ca un şobolan, amice?

DeMarco nu-i răspunse. O clipă mai târziu barca trecu printr-o perdea de licheni. Când lichenii trecură peste capul şi braţele lui, DeMarco scoase un icnet fără voie. Era atât de încordat, că simţea că plesneşte. Ăsta nu era mediul lui.

Estep râse din nou şi zise:

— Nasoală senzaţie, nu? Uneori şerpii îşi fac cuib în chestiile alea.

DeMarco îşi dădu seama că Estep rotise intenţionat barca înspre licheni ca să-l sperie şi mai tare, şi acţiunea îi reuşise. DeMarco trebuia să se stăpânească mai bine.

— De ce ai încercat să-l ucizi pe preşedinte, Estep? întrebă DeMarco.

Estep zâmbi.

— Chestia asta e insulta curată, să spui aşa ceva. O să te fac să guiţi pentru asta, băiete. Estep dădu din padelă de câteva ori. Se face târziu, fiule, aşa că ar fi bine să începem. Hai s-o luăm cu începutul. Să o luăm cu ce ţi-a spus tipul ăla, Banks, ca să te iei de vărul Billy.

DeMarco se întrebă la ce naiba se referise când spusese că a fost insultat. Pe de o parte, Estep părea să-i spună că nu era implicat în tentativa de asasinat, iar în acelaşi timp admitea că el şi Billy lucraseră împreună. Să fi fost el şi Billy implicaţi în ceva cu totul diferit de tentativa de asasinat? Şi de ce se tot referea la Billy ca la vărul lui?

— Aştept, rosti Estep. Şi trebuie să recunosc că nu sunt un om răbdător.

DeMarco încercă să gândească. Nu-i putea spune lui Estep nimic din ce nu ştia deja, dar trebuia să-i dezvăluie ceva doar ca să tragă de timp.

DeMarco întârzie prea mult cu răspunsul.

— Ei bine, cred că ţi-am atras atenţia, amice, zise Estep, clătinând din cap ca şi cum ar fi fost dezamăgit. Îmi aminteşti de gălbejiţii ăia pe care îi interogam în ’Nam; niciodată nu-şi dădeau seama cât de groasă e treaba până ce nu tăiai o bucată din ei.

Să tai o bucată din ei! DeMarco încercă să se ridice iarăşi, dar Estep îl pocni dur în piept cu vâsla.

— Mda, continuă Estep, pus pe conversaţie, cred că ne-am depărtat destul.

Întinse mâna sub locul lui şi scoase o pungă de plastic verde pentru gunoi. Uitându-se în ochii lui DeMarco, scoase cuţitul de vânătoare de la gleznă şi tăie o deschizătură în pungă. Dinăuntru ţâşni o miasmă de carne putrezită. Observând expresia de dezgust de pe chipul lui DeMarco, Estep râse şi spuse:

— Delicios, nu-i aşa?

Estep îşi înfipse cuţitul în pungă şi trase de acolo ceea ce părea un picior de oaie, pe care îl aruncă apoi în apă, cam la trei metri depărtare de canoe. Se aplecă din nou, înfipse cuţitul în altă bucată de carne şi o aruncă în apă. DeMarco urmări carnea scufundându-se în apa neagră, apoi se uită la Estep, întrebându-se ce naiba avea acesta de gând.

Estep îi zâmbi.

— Vreau să sari în apă, amice.

— Ce?? făcu DeMarco.

— Am spus că vreau să sari în apă. E timpul să înoţi puţin cu prietenii mei.

— Du-te dracului, rosti DeMarco.

— Ştiam eu că ai să spui aşa ceva, zise Estep. Bătu uşor tocul revolverului de pe şold şi continuă: Şi-acum, prietene, nu prea mai ai de ales. Te pot împuşca de mai multe ori, în locuri din cauza cărora nu mori imediat, apoi te pot arunca plin de sânge în apă. Sau sari în apă de bunăvoie, sperând ca aligatorii să se repeadă la carnea aia delicioasă înainte de a veni după tine. Nu ştiu dacă ai şi o a treia alternativă.

Vezi tu, amice, chestia asta funcţionează aşa: dacă vorbeşti repede de tot şi răspunzi imediat la toate întrebările mele, atunci o să ţin aligatorii la distanţă aruncându-le mortăciunile astea în apă. Le place mult mai mult carnea putrezită decât cea proaspătă. De obicei. Am o pungă întreagă de mortăciuni aici, dar cred că n-ai chef să o vezi cum se termină. Şi acum sari!

DeMarco citise că majoritatea aligatorilor nu mâncau oameni şi îşi imagina că şi Dale ştia asta. Cu toate astea, DeMarco n-avea de gând să se dea jos din barca aia pentru nimic în lume.

— Ascultă, Estep, o să…

— Prea târziu pentru asta, amice, îl întrerupse Estep, după care îl înjunghie în fluierul piciorului cu cuţitul.

DeMarco urlă de durere – doar un alt urlet în noapte, aşa cum spusese şi Estep. Cuţitul pătrunsese cam şase centimetri şi rana începu imediat să sângereze masiv.

— Şi acum, dacă nu vrei să repet gestul, ţi-aş sugera să sari aşa cum ţi-am spus. Sper din toată inima ca sângele să nu atragă aligatorii.

Estep zâmbi şi aruncă o altă bucată de carne putredă în apă.

DeMarco se ridică încet în poziţie şezândă. În timpul ăsta, Estep lăsă cuţitul deoparte şi scoase revolverul din toc. Legănând arma spre DeMarco, zise:

— Cu prudenţă, fiule. Ridică-te încet, foarte încet. Dacă balansezi barca, te împuşc în boaşe. Jur pe Dumnezeu.

DeMarco se luptă să ajungă în genunchi şi se ridică lent în picioare. Rămase cu picioarele depărtate, mişcându-şi încet braţele ca să-şi menţină echilibrul şi să se rostogolească din barcă. Se uită la mlaştină; era înconjurat de întuneric. În apa de lângă barcă nu vedea nimic, dar habar n-avea ce se găsea sub suprafaţă. Apoi se uită în ochii lui Estep. Ochii vânătorului.

— Dă-i drumul, fiule, zise Estep încetişor. Sari. Apa-i caldă.

Următorul lucru pe care îl făcu DeMarco nu reprezenta un act de curaj, ci unul de simplă răzbunare. Estep avea să-l ucidă şi el o ştia. Urma să-l împuşte sau să-l înjunghie, sau să lase aligatorii să-l sfâşie. DeMarco decise că n-avea să sufere singur. Sări şi se agăţă cât putu de tare de partea din dreapta a bărcii, răsturnând-o.

Estep fu luat prin surprindere. Trase un foc de armă, dar, în ciuda experienţei lui în mânuirea armelor, individul era deja serios dezechilibrat şi în cădere când trase. Glonţul trecu prin cămaşa lui DeMarco, dar nu-l atinse.

Imediat ce atinse apa, DeMarco se scufundă şi se îndepărtă cât putu de repede de Estep – şi de sacul cu mortăciuni care îşi vărsa acum întregul conţinut în apă. La un moment dat, ceva dur şi solzos îi şterse piciorul, cel care sângera din pricina rănii. DeMarco deschise fără să vrea gura ca să ţipe, dar aceasta i se umplu imediat cu apă infectă din mlaştină. Ajunse la suprafaţă, tuşind. Estep îl auzi tuşind şi trase un foc în direcţia lui. Glonţul plesni apa chiar alături de capul lui.

DeMarco trase aer în piept, se scufundă şi înotă, dând puternic din picioare. Nu vedea încotro se îndreaptă şi fu surprins când mâna dreaptă lovi ceva dur şi alunecos. Mâna stângă, apoi capul loviră obiecte similare. DeMarco îşi dădu imediat seama că se agăţase în rădăcinile unui copac. Erau cel puţin o duzină de rădăcini, fiecare groasă cam de cinci centimetri, care se întindeau în apă, iar el se găsea la marginea exterioară a tulpinii bulboase din care izvorau rădăcinile.

Se opri din înotat, forţându-se să rămână calm, apucă rădăcinile şi începu să se tragă în sus. Trase de rădăcinile parţial scufundate până ce capul îi ajunse deasupra apei şi ajunse să simtă tulpina copacului solid. Îmbrăţişa tulpina cu ambele braţe şi se trase în sus, luptându-se cu picioarele ca să se agaţe de rădăcini, în vreme ce urca, un pantof îi ieşi din picior, ceea ce îl ajută să alunece mai bine, aşa că îl scoase şi pe celălalt. Continuă să se tragă în sus până ce ajunse să stea pe rădăcinile expuse ale copacului, ţinându-se strâns de tulpină. Se roti în jurul tulpinei astfel ca lemnul să fie între el şi ultima poziţie a lui Estep, apoi privi înapoi către locul unde avea senzaţia că se găsea barca răsturnată. Nu-l vedea pe Estep în beznă, dar îl auzea. Estep râdea.

— M-ai prins de data asta, băiete. Credeam că eşti un pămpălău şi m-ai luat prin surprindere. Uite ce se întâmplă când ai prea multă încredere în tine. Dar aligatorii te vor prinde, amice. Pot mirosi sângele ăla care îţi curge din picior. O să-ţi mestece boaşele cât ai clipi.

DeMarco încercă să se ridice mai sus pe copac, dar tulpina era prea alunecoasă. Nu-i plăcea să stea cu picioarele în apă, pe tulpină, cu sângele curgându-i, dar nu avea de ales. Iar acolo unde era, se simţea mai în siguranţă decât în apă, înotând.

DeMarco nu ştia ce să facă mai departe. În cele din urmă Estep avea să îndrepte barca, apoi nu-i mai rămânea decât să aştepte lumina zilei ca să-l găsească. DeMarco îşi dori să fi putut vedea ce era lângă el. Se putea afla doar câţiva metri de pământ, unde să dea peste arbuşti în care să se ascundă. Însă nu prea avea chef să sară înapoi în apă şi să înoate iarăşi în beznă.

Exact la momentul potrivit, Estep zise:

— O să pun laba pe tine, fiule. Eu pot supravieţui în mlaştina asta, dar tu habar n-ai ce să faci. Şi, când pun laba pe tine, o să te fac să suferi, ca pe cel mai mare duşman al lui Dumnezeu.

Sunetul se propaga ciudat în mlaştină. DeMarco nu ştia cât de departe este de Estep, dar se îndoia că între ei erau mai mult de treizeci sau patruzeci de metri. În acel moment Estep scoase o înjurătură înfundată. DeMarco avu impresia că individul se lupta ca să întoarcă barca. Următorul lucru pe care îl auzi fu un icnet, dar nu genul de icnet scos de cineva care se opinteşte să mişte ceva. Suna mai degrabă ca şi cum Estep ar fi fost lovit în pântec şi rămăsese fără aer.

Apoi îl auzi pe Estep urlând.

Fu cel mai îngrozitor sunet pe care DeMarco îl auzise vreodată scos de o altă fiinţă umană: sunetul unei dureri insuportabile, combinate cu o groază năucitoare. DeMarco se gândi la ce spusese Estep despre mlaştină, despre lucrurile puternice care le omoară pe cele slabe, despre lucrurile rapide care le mănâncă pe cele lente. Despre lucrurile care urlau în noapte.

Estep urlă din nou, dar nu la fel de tare ca prima dată, apoi DeMarco nu mai auzi decât apa agitându-se, în vreme ce aligatorii îl rupeau în bucăţi.

Apoi se lăsă tăcerea.

*

DeMarco rămase pe tulpină, strângând lemnul, vreo patru ore. De fiecare dată când îl atingea ceva – o picătură de umezeală, o frunză căzătoare, un val mic de apă la picioare – trebuia să-şi muşte buza inferioară ca să nu urle. DeMarco era băiat de oraş şi ăsta nu era mediul lui natural. Imaginaţia lui abunda în imagini ale şerpilor de apă târându-se pe copac în jos spre el, ale insectelor veninoase înţepându-l, ale lipitorilor sugându-i sângele. Cel mai mult îl îngrijora gândul că un aligator se putea ivi în orice moment ca să-i înşface piciorul sângerând în fălcile lui şi să-l tragă în apă.

În timpul acestor patru ore, când nu se imagina muşcat, înţepat sau mâncat, se gândea la rana de la picior. Îşi aminti că, exact înainte să-l înjunghie, Estep îşi înfipsese cuţitul în carnea putredă. DeMarco se întrebă ce microorganisme cu nume complicate înotau acum prin fluxul lui sanguin către organele vitale.

Singura lui consolare era aceea că rana făcută de cuţit încetase să mai sângereze; Estep atinsese muşchiul, dar nu şi vreo arteră importantă. Rana îi zvâcnea şi el avea sentimentul că piciorul începe să i se umfle, dar cel puţin sângele nu-i mai curgea în apă.

În timp ce se ţinea de copac în beznă, DeMarco ajunse chiar să se roage. Încetase de multă vreme să se mai ducă la biserică şi, când era întrebat care e religia lui, glumea că e un catolic pensionat. Acum însă implora ajutorul divin. Cum nu fusese credincios şi era conştient că Dumnezeu ştia asta, nu ceru prea multe. Nu-i ceru lui Dumnezeu să-l salveze – să-l transporte în chip miraculos pe teren uscat sau să elimine aligatorii din jur –, ci se mulţumi să-i ceară apariţia soarelui. Îşi imagina că nu cerea deloc mult. Doar ceva ce EL făcea în fiecare zi a anului.

Nu-şi dorise niciodată atât de mult în viaţa lui să vadă un răsărit de soare.

Zorile se iviră în sfârşit şi în primele raze rozalii ale dimineţii DeMarco observă cel mai minunat lucru: barca răsturnată se găsea la doar câţiva metri de copacul unde stătea el. Întinse mâna şi îşi scoase ciorapul ud din piciorul drept, apoi se mişcă cu mare atenţie în jurul tulpinii copacului până ajunse cât putu de aproape de barcă. Întinse piciorul gol până atinse barca şi, atent să nu cumva să o îndepărteze de el, o trase către copac cu degetele.

Când aceasta ajunse suficient de aproape, se lăsă în jos pe tulpină şi vru să-şi bage mâna în apă ca să întoarcă barca la loc. Ezită, imaginându-şi un aligator ascuns care avea să-l transforme în Căpitanul Hook{36}, apoi, dându-şi seama că nu avea de ales, băgă mâna sub apă, apucă marginea bărcii şi o întoarse. După care se lăsă încet în canoe, simţindu-se pentru prima dată după multe ore în siguranţă.

Acum, că avea o canoe, îi trebuia o padelă. Privi în jur, dar în lumina palidă nu zări padela pe care o folosise Estep. Trebuia să plutească undeva în apropiere. Nu existau curenţi şi în cursul nopţii nu bătuse vântul. Hotărî să aştepte până se lumina mai bine ca să vadă dacă putea localiza padela. Era şi aşa destul de greu să iasă din mlaştină cu o singură vâslă; fără niciuna îi era imposibil.

O jumătate de oră mai târziu se lumină complet. Zări padela la vreo şase metri depărtare, prinsă în rădăcinile altui copac. Cineva acolo sus iubea nebunii. Forţându-se să nu se gândească la aligatorii din apă, DeMarco îşi folosi mâinile ca să îndrepte barca spre padelă şi o luă de unde se afla.

Privi în jur după vreo rămăşiţă de-a lui Estep, dar nu văzu nimic pe sau în apă. Nici măcar şapca de camuflaj a lui Estep nu plutea la suprafaţă. DeMarco spera ca nemernicul să fi ajuns deja în iad, în bucăţele mici.

Rămase în canoe un minut, cu padela pe genunchi, fără să facă ceva anume. Vâslise într-o canoe pe vremuri – pe fluviul Potomac exista un loc de unde se puteau închiria astfel de ambarcaţiuni – şi era sigur că va reuşi să iasă din mlaştină. Problema era că nu ştia încotro era acea ieşire.

Apoi îşi aminti că în cursul nopţii Estep spusese că se îndreptau spre vest. DeMarco nu era cercetaş, dar ştia că soarele răsărea în est – opusul vestului. Orienta barca în acea direcţie, mijind ochii în lumina strălucitoare, şi începu să vâslească.

*

În momentele lui cele mai bune, DeMarco nu s-ar fi descris ca un fanatic al sălbăticiei; ideea lui de „viaţă în mijlocul naturii“ se rezuma la o cabană pe plajă, cu room service. Cu durerea surdă care-i persista în picior de la rana de cuţit şi bâzâitul constant al insectelor în urechi, DeMarco ar fi plasat mlaştina Okefenokee chiar lângă Valea Morţii pe lista locurilor lui cele mai puţin favorite.

Cu toate astea, viaţa sălbatică de acolo era interesantă. Zări câţiva cocostârci şi o pasăre ca o barză albastră, stând într-un singur picior subţire, arătând ca şi cum ar fi pozat pentru o revistă. La un moment dat, în dreapta bărcii apăru carapacea unei broaşte ţestoase şi DeMarco o stropi cu apă până ce broasca se scufundă. Nu avea chef de joacă; pur şi simplu nu avea nevoie de niciun animal în apropierea lui care să atragă aligatorii către instabila canoe.

Prima jumătate de oră o petrecu într-un braţ larg de apă înconjurat de ierburi mlăştinoase şi flori sălbatice. După ce citise broşurile pentru turişti din motel, DeMarco ştia că ierburile alea creşteau pe plauri – sau poate chiar erau plaurii. La naiba, cui îi păsa? Mai ştia şi că Okefenokee însemna „pământ tremurător“, deoarece, când cineva mergea pe un plaur – Dumnezeu ştie de ce ar fi vrut s-o facă –, acesta se mişca sub picioare.

Se simţea relativ confortabil în spaţiu deschis, dar în faţa lui vedea braţul îngustându-se, cu copaci mari de fiecare parte. Nu ar fi vrut să pătrundă în acel pasaj flancat de copaci, dar trebuia să continue să se îndrepte spre est, iar estul însemna către gura pasajului. Curând nu se mai putu deplasa în linie dreaptă, căci era obligat să ocolească trunchiurile de copaci.

Sentimentul de claustrofobie se accentua din pricina umidităţii sufocante şi a senzaţiei apăsătoare de vegetaţie deasă care se închide peste el. De ramurile chiparoşilor atârnau lichenii ca nişte pânze groase de păianjen, intensificându-i sentimentul că intra într-un soi de cocon. Plantele din această parte a mlaştinii aveau un aspect extraterestru şi DeMarco ştia din ce citise că acele plante aveau nume bizare precum „băşica purpurie“ sau „teaca urcătoare“.

Sţifoşii stupureau sporili, şi muimele zglaveci.{37} Locul acesta blestemat îi dădea fiori. DeMarco se auzi respirând mai iute. Începu să vâslească mai repede, în acelaşi timp îndemnându-se să nu intre în panică, să nu mai acţioneze ca un puşti înfricoşat de întuneric. „Calmează-te, calmează-te“, îşi spuse el, murmurând cuvintele ca pe o incantaţie.

Se simţi uşurat când barca ieşi în sfârşit din tunelul de chiparoşi şi intră într-o altă zonă deschisă. Însă uşurarea se transformă curând iarăşi în panică. Vâslea de aproape trei ore. Din desfăşurarea evenimentelor nopţii precedente ştia că ar fi trebuit să se afle la mai puţin de o oră de uscat. Credea că se îndrepta tot spre est, dar cumva trebuia să se fi învârtit în cerc, rătăcindu-se printre chiparoşi. Îşi dădu seama mai târziu că urma soarele, iar pe măsură ce soarele călătorea de la est la vest, traversa un arc. Ar fi trebuit să se alăture cercetaşilor când avusese ocazia.

Nu ştia ce să mai facă. Se rătăcise şi se afunda în pierzanie. Ştia că mlaştina Okefenokee acoperea aproape 1500 de kilometri pătraţi şi din această pricina putea vâsli în cerc până avea să moara de epuizare şi de foame. În acel moment, în ajutorul lui sări iarăşi o zeitate – dintre multele pe care DeMarco începuse brusc să le venereze.

Ieşi din spatele unui mic pâlc de magnolii şi zări, la o sută de metri de el, o bărcuţă cu fundul plat şi doi puşti pescuind. Niciodată nu-i fusese mai dragă vederea unor copii ca în acel moment.

— Hei, voi! ţipă el. Băieţi!

Copiii se uitară speriaţi la DeMarco. Probabil că nu aveau voie să pescuiască în mlaştină.

— Da, rosti unul din ei, cu voce gâtuită, probabil întrebându-se dacă el şi prietenul lui l-ar fi întrecut pe DeMarco într-o cursă cu bărcile.

— Hei, hei, zise DeMarco. Sunt un turist. M-am rătăcit. În ce parte este şoseaua care duce la Folkston?

Băieţii se uitară la DeMarco ca şi cum ar fi fost un lunatic, apoi unul din ei zise:

— Încolo. Cam la un vreo 400 de metri.

Arătă într-o direcţie aflată la nouăzeci de grade faţă de direcţia în care se deplasa DeMarco.

Când ajunse la şosea, DeMarco împinse barca la fundul apei ca să se scufunde – nu avea chef s-o descopere cineva prea curând –, apoi porni pe jos către şoseaua principală. Îşi dădu seama că arăta ca naiba. Hainele îi erau murdare şi şifonate, părul îi stătea lipit de ţeastă, iar pantalonii erau sfâşiaţi în locul unde îl înjunghiase Estep. În plus, era desculţ.

Habar n-avea în ce direcţie era Folkston, aşa că dădu cu banul în gând şi porni la drum. O maşină trecu pe lângă el şi DeMarco făcu semn cu mâna. Firesc, de vreme ce arăta a ucigaş în serie, şoferul nu opri. Făcu semn altor două maşini înainte ca un bărbat care conducea o Toyota ponosită să oprească.

În vreme ce se urca în maşină, DeMarco observă că omul se uita bănuitor la picioarele lui goale.

— He, he, făcu DeMarco, cu o expresie de sfioşenie pe chip. Am întâlnit o fată azi-noapte şi m-a dus la ea. Nu mi-a spus că era măritată. Noroc că mi-am pierdut doar pantofii.

Şoferul zâmbi cu toată gura şi zise:

— Da, am păţit-o şi eu. Un’ te duc?