CAPITOLUL 1

Secretara – o persoană crescută în Boston, la vreo cincizeci şi ceva de ani, inteligentă foc şi dură ca oţelul – arcui dispreţuitor sprânceana în direcţia lui DeMarco atunci când acesta intră în biroul lui Mahoney.

— Ai întârziat, observă ea. Iar astăzi nu prea e binedispus.

— Atunci, de vreme ce am întârziat, cred că pot intra imediat, replică DeMarco.

Femeia era măritată cu un contabil de succes, un individ tare simpatic, zvelt, curăţel şi politicos. În rarele ocazii când făceau dragoste, ea se imagina posedată de italieni vânjoşi, muncitori pe şantier. Înainte avusese fantezii cu negri masivi cu capetele rase, dar în ultimele luni trecuse la indivizi care arătau ca DeMarco: bruneţi cu ochi albaştri şi cu o gropiţă à la Travolta în bărbie – şi cu braţe şi umeri făcute special pentru maiouri din care să se vadă bicepşii. În orice caz, oricât de mult ar fi fost DeMarco bărbatul fanteziilor ei sexuale, femeia nu-i aproba deloc stilul nonşalant – şi nici superficialitatea.

— Nu, dar poţi lua un loc, îi spuse ea, aruncându-i un zâmbet acru. Peste câteva minute, după ce-mi termin ceaiul, o să-i spun că eşti aici. Apoi o să te facă să mai aştepţi douăzeci de minute în vreme ce el discută la telefon cu oameni importanţi.

DeMarco ştia că n-avea sens să protesteze. Luă un loc aşa cum i se spusese şi trase spre el un exemplar din revista People dintr-o stivă aflată pe măsuţa de cafea din faţa lui. Era bolnav după bârfele de la Hollywood, dar mai degrabă ar fi murit în chinuri decât să admită aşa ceva.

Treizeci de minute mai târziu intră în biroul lui Mahoney. Acesta tocmai termina o conversaţie telefonică.

— Nu te pune cu mine, fiule, zicea Mahoney în telefon. Pune-te tu contra chestiei ăsteia şi anul viitor pe vremea asta o să vezi Capitoliul doar dintr-unul dintre autobuzele alea pentru turişti. Şi acum votează cum ţi-am spus io şi scuteşte-mă de vorbăria asta despre promisiuni pe care nici măcar n-ar fi trebuit să le faci.

Mahoney trânti telefonul, mormăi un „cretinule“, apoi îşi aţinti ochii de un albastru-apos asupra lui DeMarco.

— Te-i întâlnit cu Flattery? întrebă el.

DeMarco scoase un plic alb din buzunarul de la piept al costumului şi i-l dădu lui Mahoney. Habar n-avea ce se găsea în acel plic; îşi propusese de la început să nu-l intereseze conţinutul plicurilor pe care i le aducea lui Mahoney. Acesta deschise plicul şi scoase de acolo o foaie de hârtie de mărimea şi forma unui cec. Se uită la hârtie, mormăi ceva a iritare sau satisfacţie, apoi băgă hârtia în sertarul de la mijloc al biroului său.

— Şi târfa de Whittacker? întrebă Mahoney.

— Va depune mărturie la audiere.

— Ce a trebuit să-i dai?

— Cuvântul meu că nu-i voi povesti soţului cu cine se culcă ea.

— Doar atât?

— A semnat un contract prenuptial.

— Ah, exclamă Mahoney. Lăcomia – sau oricare altă slăbiciune umană – nu-l surprindea niciodată. Deci nemernicii ăia de la Stock Options R-Us vor petrece optsprezece luni într-o închisoare de ţară, tipii care şi-au pierdut pensiile vor mânca Hamburger Helper tot restul vieţii, iar ea îşi va vedea nenorocita de mutră pe coperta revistei Time pe post de turnătoarea anului. Dumnezeule!

DeMarco ridică din umeri. Asta era tot ce se putea face.

— Mai aveţi nevoie de ceva? îl întrebă el pe Mahoney.

— Mda, vreau să…

Mahoney se opri, cuprins de o poftă subită. Îşi reaprinse un trabuc pe jumătate fumat, apoi întinse mâna după un termos mare de pe o măsuţă din spatele biroului. Termosul era lovit, ponosit şi acoperit cu tot felul de etichete de la sindicate. Mahoney turnă lichid din termos şi mirosul de cafea proaspătă amestecată cu bourbon vechi umplu încăperea.

Cât timp Mahoney îşi sorbi băutura favorită, DeMarco se gândi la muntele de contradicţii care şedea în faţa lui. Mahoney era un alcoolic, dar unul care funcţiona extrem de eficient; foarte puţini oameni reuşeau să realizeze, treji fiind, ceea ce reuşea el îmbibat de alcool. Era un soţ adulter în serie, dar continua să-şi iubească profund, de patruzeci de ani, soţia. Manevra legile ca un păpuşar şi accepta tributul a tot felul de lobbişti ca pe un drept al său personal, şi cu toate astea era cel mai bun prieten pe care îl aveau cetăţenii pe Capitol Hill. John Fitzpatrick Mahoney era Speaker{1} al Camerei Reprezentanţilor din Statele Unite; doar vicepreşedintele rămânea între el şi Biroul Oval dacă preşedintele ar fi dispărut. DeMarco se îndoia că legislativul se gândise la Mahoney când scrisese cel de-al douăzeci şi cincilea amendament la Constituţie.{2}

Speakerul era de statura lui DeMarco, adică înalt de aproape doi metri, dar DeMarco se simţea întotdeauna mic stând lângă el. Avea un piept masiv şi un abdomen şi mai masiv şi dădea impresia unui om perfect echilibrat, care nu putea fi grăbit, atacat sau înfuriat. Avea părul alb şi bogat, un ten roşu şi ochi de un albastru senin înspicat cu nuanţe roşietice. Trăsăturile lui erau toate largi şi regulate: un nas puternic, o bărbie zdravănă, buze pline, frunte largă. Era un chip care emana forţă, demnitate şi inteligenţă – un chip care făcea ca omul să fie reales în fruntea unei instituţii de importanţă naţională la fiecare doi ani.

Mahoney sorbi din cafeaua lui botezată şi zise:

— Vreau să te duci până la Andy Banks.

— Tipul de la Securitatea Naţională?

— Da. Are nevoie de ajutor într-o chestie.

— Ce chestie?

— Nu ştiu. Eram undeva împreună aseară şi mi-a zis că are o problemă. Ceva personal. Spune că i-a zis cineva că am un om care îşi poate băga nasul prin diverse chestii.

DeMarco dădu din cap. Ăsta era el: un tip care îşi băga nasul.

— Du-te la el în dimineaţa asta. Te aşteaptă.

— Cum rămâne cu problema aia din Trenton?

— Poate să aştepte. Du-te la Banks.