CAPITOLUL 12

La telefonul Emmei răspunse o altă femeie; semăna cu vocea Emmei, la fel de joasă, cu aceleaşi inflexiuni, dar nu era Emma. Femeia îi dădu receptorul Emmei, care zise:

— Dacă eşti un agent de telemarketing, o să te găsesc, o să-ţi ard casa şi o să-ţi ucid câinele.

Părea cât se poate de serioasă.

— Emma, sunt Joe. Şi n-ar fi mai simplu să te treci pe listele alea de numere care nu pot fi apelate?

— Listele alea nu sunt constituţionale.

— Şi incendierea caselor şi uciderea câinilor sunt?

— De ce mă suni la o oră atât de criminală?

— Emma, e abia nouă.

— Oh. Spune ce vrei.

— Tocmai mi-a făcut o vizita Patrick Donnelly, care m-a ameninţat. Alaltăieri, când o ascultam pe prietena ta, violoncelista, păreai să ştii câte ceva despre Donnelly. Aş vrea să aflu şi eu ce ştii tu.

— A venit acasă la tine?

— Da.

Emma ezită, apoi spuse:

— Bine. Vino încoace.

Vocea ei suna bizar. Părea… îngrijorată. DeMarco nu o mai auzise niciodată pe Emma îngrijorată de ceva.

Emma răspunse la uşă îmbrăcată în blugi, un tricou alb şi un şorţ albastru pătat cu vopsea. DeMarco habar n-avea că Emma picta; încă un mister pe care nu-l cunoştea. Îl duse pe DeMarco într-un living care ar fi putut apărea oricând pe coperta revistei House Beautiful şi turnă whisky în două pahare. Pe al ei îl dădu imediat peste cap şi îşi mai turnă un rând.

Înainte ca DeMarco să apuce să rostească vreo vorbă, o femeie tânără intră în living. DeMarco fu imediat uimit de asemănarea ei cu Emma. Era înaltă şi zveltă la fel ca Emma, şi avea nasul şi bărbia Emmei, dar părul îi era negru şi ochii căprui. Tânăra se uită la el cu o privire îngrijorată.

— Julie, el este Joe DeMarco. Un prieten de-al meu.

Fără ironii deştepte în seara asta, ca de pildă că DeMarco e un băiat bun la toate. În mod clar Emma nu era în apele ei.

Tânăra îl salută din cap pe Joe, apoi se întoarse către Emma.

— Sunt obosită. Cred ca din cauza diferenţei de fus orar. Mă duc la culcare, zise Julie.

„Sunt obosită, mamă.“ Aşa îi sunase lui DeMarco. Era convins că tânăra era fiica Emmei.

— Bună idee, iubi, replică Emma. Vom lămuri totul mâine-dimineaţă.

DeMarco îşi spuse ca Emma suna incredibil de maternă. Iar o Emma maternă i se părea mai bizara lui DeMarco decât un şarpe pus pe joacă.

După ce Julie părăsi încăperea, DeMarco o întrebă:

— E totul în regulă, Emma?

Emma clatină din cap, ignorând întrebarea lui DeMarco.

— Povesteşte-mi ce ţi-a spus Donnelly, rosti ea.

DeMarco îi relată pe scurt discuţia avută cu Donnelly.

— Ştiam de tatăl tău, zise Emma.

DeMarco dădu din cap, deloc surprins.

— Ştiu că o să ţi se pară ciudat, rosti el, dar tata nu era un tip rău.

Emma nu răspunse, dar ochii i se măriră o clipă, uimiţi.

— Da, ştiu la ce te gândeşti: era un asasin. Cum să nu fi fost un om rău? însă din perspectiva mea de fiu, tipul era în regulă. Era un individ liniştit, nu genul ăla de mafiot cu gura mare care încearcă mereu să dovedească cât de dur e. Iar când tata nu, ăă, lucra, luam cina împreună ca multe alte familii şi cea mai mare parte a conversaţiei se concentra asupra mea, singurul lui copil. Ce făceam la şcoală cum mă descurcam la sport, de ce notele mele nu erau mai bune. Chestii de genul ăsta. Era bun cu mama şi era bun cu mine. Obişnuiam să mergem să-i vedem pe Yankees{15} în fiecare sâmbătă când jucau acasă, iar duminica întotdeauna el prepara micul dejun – clătite şi cârnaţi.

DeMarco rămase tăcut o clipă, amintindu-şi de tatăl lui, cum stătea alături de el pe scaunele de pe Yankee Stadium, cu o şapcă veche pe cap, cu un trabuc neaprins în gură, fără să se entuziasmeze prea tare, mai mult urmărind cum se distrează fiul lui. Şi şi-o amintea pe maică-sa când ajungeau acasă de la meci cum se răţoia la tatăl lui pentru că îi dăduse băiatului să mănânce tot felul de porcării şi cum tatăl lui stătea acolo, un tip mare cu braţe care puteau îndoi bare, cu capul plecat a căinţă, în vreme ce şapca îi ascundea satisfacţia din ochi. Un lucru ştia cu siguranţă: mama lui nu se temuse niciodată de tatăl său.

— Nu am aflat cu ce se ocupa decât în jurul vârstei de cincisprezece ani, continuă DeMarco. Chiar şi atunci cu greu am crezut. Nu mi-l puteam imagina ducând vreun amărât în vreo mlaştină din Jersey şi băgându-i un glonţ în ceafă.

— Ai vorbit vreodată cu el despre slujba lui? se interesă Emma, cu voce moale.

— Am încercat o dată, când aveam şaisprezece ani. I-am pus o întrebare nepotrivită de genul: „Este adevărat, tată, că lucrezi pentru domnul Taliaferro?“ El ştia la ce mă refer. Dar atunci când venea vorba de chestiuni personale, tata nu prea vorbea.

— Îmi aminteşte de un cunoscut de al meu, zise Emma, referindu-se în mod evident la DeMarco.

— În fine, tot ce mi-a răspuns a fost ceva de genul: un om nu-şi poate alege întotdeauna viaţa, apoi a schimbat subiectul. N-am mai discutat niciodată pe tema asta.

— Familii, spuse Emma, gândindu-se poate la familia ei.

DeMarco luă o gură de whisky, cu mintea pierdută în trecut.

— El a fost cel care m-a convins să urmez dreptul, rosti DeMarco, zâmbind. Probabil şi-a imaginat că aş putea să-mi croiesc un trai bun apărându-i colegii de breaslă.

— Şi atunci de ce te-a angajat Mahoney după ce ai terminat şcoala? întrebă Emma.

DeMarco râse.

— Am o naşă, Connie, o prietenă a mamei, căreia îi spun „mătuşă“. Locuieşte în Albany şi lucrează pentru un sindicat, dar când era tânără, a lucrat în Washington. Astăzi mătuşa Connie s-a cam lăţit în şolduri, are un pic de mustaţă şi o faţă ca de iapă tristă. Dar când era tânără arăta ca Sophia Loren. Era năucitoare.

— Ah, cred că intuiesc ce s-a întâmplat, exclamă Emma.

— Pun pariu că intuieşti bine. În fine, mătuşa Connie – care nu s-a măritat niciodată – are un fiu, un tip de succes care lucrează pentru o bancă foarte mare. Iar mătuşa Connie e italiancă, aşa cum cred că am sugerat deja, dar fiul ei seamănă izbitor de bine cu un irlandez masiv pe care îl cunosc.

— Chiar aşa, făcu Emma.

— Mi-am obţinut diploma în drept cam în perioada când a fost ucis tata. Mulţumită mamei, şi chiar şi tatei, n-am avut niciodată de-a face cu Mafia. N-am fost niciodată arestat, darămite condamnat pentru vreo infracţiune, dar din cauza tatei nu mi-am putut găsi o slujbă normală. Nicio firmă de avocatură din emisfera vestică nu-l voia pe băiatul lui Gino DeMarco pe statul ei de plată. Mama i s-a plâns mătuşii Connie şi cred că buna mătuşă Connie a discutat cu ştii-tu-cine. Probabil l-a ameninţat cu testul de paternitate în legătură cu un anumit individ care lucrează la o bancă. Şi mai cred că ştii-tu-cine – cu o căsătorie fericită şi tatăl a trei copii legitimi – a cedat în faţa mătuşii mele şi i-a oferit bietului ei fin o slujbă.

— L-a şantajat.

— Poate că da, poate că nu. Poate că Mahoney a simţit că îi este dator din pricina puştiului sau poate că mai ţinea încă destul la ea ca să mă ajute. Nu ştiu. Oricum, nici ea şi nici Mahoney nu au confirmat vreodată ce ţi-am spus acum. Tot ce ştiu e că am primit un telefon din senin de la Speaker şi mi s-a oferit o slujbă.

— O slujbă din care ar trebui să demisionezi.

— Şi să fac ce, Emma?

Mai avuseseră această discuţie.

— Oh, las-o baltă. Ce va face Mahoney când îi vei povesti că Donnelly plănuieşte să povestească presei despre tatăl tău?

— Nu ştiu, răspunse DeMarco. O să discut cu el mâine. Şi-acum povesteşte-mi despre Donnelly!

— Micul Pat este un nemernic, rosti Emma.

Conform Emmei, Donnelly era în Serviciul Secret de patruzeci şi unu de ani şi conducea destinele Serviciului de cincisprezece. Reputaţia lui era similară cu cea a lui J. Edgar Hoover: conducea Serviciul cu mână de fier, stabilind reguli de comportament pentru agenţi după cum îi trăsnea, ca un stăpân. În plus, tot ca în cazul lui Hoover, se zvonea că se folosea puterea pe care i-o oferea postul ca să-şi vâre nasul în vieţile private ale cetăţenilor.

— După tentativa de asasinare a lui Reagan din optzeci şi unu, continuă Emma, au încercat să-l dea jos. Pe atunci era director adjunct şi deja îşi arăta adevărata faţă, dar Donnelly a făcut nişte cercetări, s-a opus şi a lansat zvonul că, dacă era concediat, avea să le povestească ziariştilor adevărul despre tentativă. A supravieţuit mandatului lui Reagan, dar acum, cu incidentul de pe râul Chattooga, oamenii îi cer iarăşi capul.

— Cine îi cere capul şi de ce? întrebă DeMarco.

— Toţi cei care sunt de mult în instituţie. Donnelly este un mic ticălos intrigant, care şantajează politicienii ca să obţină ce vrea.

— Şi ce vrea? Bani?

— Nu. Am înţeles că e destul de bogat. Vrea putere. Putere asupra politicienilor, putere pentru a extinde aria de acţiune a agenţiei sale, putere ca să rămână director până la moarte.

— Dacă e bogat, de ce nu se retrage pur şi simplu? se miră DeMarco.

Nu-şi putea imagina pe cineva continuând să muncească pentru guvern câtă vreme se putea pensiona.

— Ţi-am spus. Îi place meseria. Serviciul Secret reprezintă armata lui particulară, şi el se comportă precum un dictator al unei republici bananiere. Iar dacă zvonurile care circulă sunt corecte, cum că îi are la mână pe toţi cei de aici, din Oraşul Puterii, atunci e posibil să nu plece niciodată.

— Cum şi-a făcut banii?

Emma se încrunta auzind întrebarea.

— Nu ştiu, răspunse ea, pârând uimită că nu ştie.

Rămase o clipă pe gânduri, apoi se sculă de pe canapea, se duse la telefon şi formă un număr.

— George, aici e Emma. Mulţumesc, bine. Tu ce faci?

Ea şi George – oricine era acel George – sporovăiră vreo cinci minute înainte ca Emma să treacă la subiect. Îl întrebă pe George ce ştie despre finanţele lui Patrick Donnelly şi apoi ce auzi DeMarco fu o serie de interjecţii: „a-ha“, „hm?“, „chiar aşa?“ înainte de a închide, Emma îi spuse lui George că ar fi încântată să ia prânzul împreună cândva.

— George spune…

— Cine-i George? întrebă DeMarco.

— George spune că nu ştie de unde are Donnelly banii, iar dacă el nu ştie, atunci habar n-am cine ar putea şti. Ştie însă că Donnelly a crescut în sărăcie în Pennsylvania, aşa că probabil nu a avut parte de moşteniri. Nu s-a însurat niciodată, aşa că nu i-a obţinut nici pe această cale. Şi nici n-a lucrat vreodată în sectorul privat. Mâine o să-l sun pe un cunoscut de-al meu, un cercetător.

DeMarco bănuia că termenul „cercetător“ era doar un eufemism pentru hacker, dar nu se obosi să lămurească acest aspect.

Emma îşi termină băutura şi se duse înapoi la dulapul cu alcool. DeMarco nu o mai văzuse niciodată îngurgitând atâta alcool. Emma îşi mai turnă un pahar şi se întoarse pe canapea.

— Donnelly nu se comportă raţional, zise ea.

— Ce vrei să spui?

— Donnelly este un bun birocrat, şi bunii birocraţi nu riscă. E exact cum a spus Banks: când a primit biletul de avertizare, Donnelly ar fi trebuit să înlocuiască imediat cercul interior. Iar lui Donnelly nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin dacă ar fi stricat vacanţa preşedintelui cu Montgomery. Şi atunci de ce nu a făcut-o?

— Poate… zise DeMarco.

— Şi de ce naiba a venit personal să te vadă? Oamenii de rangul lui nu fac ameninţări directe. Nu numai că arată un interes personal pentru Billy Mattis, dar se şi expune prin asta. Ce dracu’ îl determină să se comporte astfel? Şi care naiba poate fi legătura dintre un amărât de agent şi directorul Serviciului Secret, un om aflat în slujbă de la facerea lumii? Donnelly se comportă ca un om care…

Înainte ca Emma să-şi termine gândul, dintr-una dintre camerele din spate ale casei se auzi un ţipăt înăbuşit. Ca şi cum Julie ar fi strigat în somn.

Emma se ridică, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

— Trebuie să pleci acum, Joe. Trebuie să am grijă de… de ceva.

— Ce se petrece cu Julie, Emma? Ştii că, dacă pot să te ajut cu ceva, o fac.

Emma – întotdeauna atât de stăpână pe sine, atât de dură. Dar nu şi în seara asta. În seara asta arăta ca un animal încolţit. Un animal foarte periculos, încolţit.

— Mersi, Joe, dar… Noapte bună.