CAPITOLUL 33

Casa lui Jillian Mattis se găsea la periferia oraşului Uptonville, aflat la câţiva kilometri nord de Folkston. Era o clădire pătrată, cu un singur etaj, având mare nevoie de un acoperiş nou şi de o zugrăveală. Pe o latură a casei se găsea o mică grădină de legume, unde principala recoltă o constituia o iarbă scurtă, plină de flori. În spatele casei se vedea un şopron cu un acoperiş lăsat pe spate, pereţi din chirpici şi un grajd pentru cai, deşi DeMarco nu zărea niciun indiciu cum că acolo ar trăi animale.

Femeia care veni să-i răspundă la uşă era înaltă, bine proporţionată şi chipeşă. Avea nişte ochi albaştri pătrunzători, care se îngustară când se uită prin grilajul uşii la DeMarco, încercând să se adapteze la contrastul dintre lumina strălucitoare de afară şi întunericul dinăuntrul casei. Femeia purta o rochie de casă de un gri-decolorat, care, cu vreun milion de spălări înainte, conţinuse şi un model floral colorat în mov. Părul castaniu şi des îi era înspicat cu şuviţe albe, iar ochii ei purtau durerea unei vieţi pline de dorinţe neîmplinite. Dacă şi-ar fi vopsit şuviţele albe şi ar fi aplicat un pic de machiaj pe faţă, ar fi fost fascinantă, dar DeMarco sesiză că femeia trecuse de mult de vremea în care să-i mai pese cum arată.

Femeia lăsă grilajul uşii închis şi întrebă:

— Vă pot ajuta cu ceva?

Vorbea cu un ton monoton.

— O caut pe Jillian Mattis, rosti DeMarco.

— Eu sunt Jillian. Cu ce vă pot fi de folos?

DeMarco era surprins. Femeia părea să aibă doar patruzeci şi ceva de ani, iar Billy avea treizeci şi doi când murise. Probabil că îl născuse când era încă adolescentă.

— Mă numesc Joe DeMarco, doamnă Mattis, rosti DeMarco. Lucrez pentru Congresul Statelor Unite.

DeMarco decisese pe loc să nu se folosească de identitatea confecţionată. Instinctul îi spusese că femeia ar fi respins orice scrib mercenar care ar fi încercat să scoată un ban din tragedia fiului ei.

— Congresul?

— Îmi pare rău pentru ceea ce a păţit fiul dumneavoastră, doamnă. Primiţi, vă rog, cele mai profunde condoleanţe.

— Mulţumesc, zise ea.

Se uita la el, dar nu-l vedea.

— Ştiu că sunteţi în doliu, doamnă Mattis, dar mă întrebam dacă nu cumva vreţi să discutaţi cu mine despre Billy…

DeMarco îşi dădea seama că femeia era aproape paralizată de durere şi abia putea purta o conversaţie, dar trebuia să afle de ce fiul ei o sunase de atâtea ori în luna dinaintea tentativei de asasinat. Mai voia să afle cine era tatăl lui Billy. Ajunsese să bănuiască faptul că acel tată putea fi Dale Estep. Estep era cu doar câţiva ani mai în vârstă decât Jillian şi, cum era un psihopat, DeMarco ajunsese să înţeleagă şi de ce localnicii ezitau să discute despre părintele lui Billy. În cazul în care Dale era tatăl lui Billy, se explicau şi alte lucruri – cum ar fi fost acela al motivului pentru care Billy ar fi putut coopera cu el în cadrul tentativei de asasinat. Punctul slab al acestei teorii era acela că, dacă toate celelalte supoziţii ale lui DeMarco se dovedeau corecte, atunci Estep aranjase asasinarea propriului copil.

— De ce vreţi să vorbiţi despre Billy?

— Aşa cum probabil ştiţi, doamnă, fiul dumneavoastră îl păzea pe preşedinte în ziua în care cineva a încercat să-l asasineze. Tentativa de asasinat încă nu a putut fi desluşită până la capăt.

— Credeam… Credeam că un om a mărturisit deja că a tras în preşedinte.

— Da, doamnă. Harold Edwards. Dar mai există şi alte aspecte importante.

— Cum ar fi?

— Doamnă Mattis, cunoaşteţi un om pe nume Patrick Donnelly? În acest moment ea ar fi trebuit să exclame: „Da, bineînţeles!“

Era mentorul lui Billy, amicul, naşul lui sau ceva de genul ăsta. În loc de asta, femeia nu scoase niciun sunet. Se uita dincolo de DeMarco. Acesta se întoarse ca să vadă încotro privea ea şi văzu un leagăn din cauciuc atârnând de o ramură a unui ulm pe moarte. Femeia vedea un Billy Mattis mic, cu părul blond fluturând, cu un zâmbet pe faţă, încercând să se înalţe până la Lună.

— Doamnă Mattis, reluă DeMarco, cunoaşteţi un om pe nume Patrick Donnelly?

— Îmi cer scuze, rosti Jillian Mattis, revenind din reveria ei. Nu, nu-l cunosc. Cine e?

— Este directorul Serviciului Secret, şeful lui Billy.

— Oh, exclamă ea.

— Dar pe Maxwell Taylor, doamnă Mattis? Care e relaţia dintre el şi Billy?

Jillian Mattis îi acordă brusc întreaga atenţie lui DeMarco, uitând pe moment de moartea fiului ei.

— Max? se miră ea.

— Da, doamnă.

— Trebuie să plecaţi chiar acum.

Femeia părea speriată de moarte.

— Doamnă Mattis, este o chestiune importantă, insistă DeMarco. Lăsaţi-mă să intru ca să discutăm. Vă rog.

Jillian Mattis clătină din cap.

— Dar despre Dale Estep, doamnă Mattis? Este el…

— Trebuie să plecaţi, repetă Jillian Mattis. Scosese vorbele ca un şuierat, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzită. Fiul meu e mort şi nu se mai întoarce, iar eu nu mai am nevoie de altă durere în viaţa mea.

Şi îi trânti lui DeMarco uşa în nas.

*

„Nenorocitul de Mahoney“, îşi zise DeMarco, în vreme ce conducea înapoi spre motelul lui din Folkston. Era ruşinat că o încolţise în aşa hal pe Jillian Mattis. Nenorociţii ăia de la FBI – cu insignele lor, cu legitimaţiile lor şi cu tehnicienii lor în halate albe –, ei ar fi trebuit să fie aici şi să hărţuiască oamenii, nu el.

Conducând mai departe, DeMarco continuă să fumege. Îşi pierdea timpul şi o ştia. Nu avea să găsească vreo legătură între Donnelly, Taylor şi Billy Mattis în arhiva unui ziar de ţară. Şi cum l-ar fi putut îndruma mama lui Billy către dovezi clare că Estep şi Taylor încercaseră să-l ucidă pe preşedinte?

DeMarco ştia ce să facă mai departe – dar nu voia să o facă. Dacă ar fi fost o misiune normală, ceva despre un politician de pe dealul Capitoliului, în acel moment s-ar fi apucat să agite oala şi sa vadă ce iese la suprafaţă. Ar fi interogat toţi oamenii implicaţi şi s-ar fi asigurat că toată lumea ştie că e chestionată. Ar fi sugerat că unul dintre vorbitori discuta cu autorităţile şi îi turna pe ceilalţi. Ar fi strâmbat din nas, ar fi minţit în privinţa dovezilor care nu existau şi ar fi pretins că o arestare era iminentă. Cu alte cuvinte, ar fi făcut tot ce ar fi fost nevoie ca să provoace o reacţie precipitată.

Da, dacă ar fi fost vorba de vreun om de încredere de-al vreunui politician care furniza pe şest informaţii sau despre poznele vreunui birocrat îndărătnic, atunci exact asta ar fi făcut. Şi ar fi ştiut exact cum ar fi reacţionat inamicii. Ar fi încercat să-l intimideze umflându-şi piepturile şi lăudându-se cu relaţiile lor de putere. Ar fi încercat să-l înspăimânte cu poveşti despre forţa lor teribilă. Poate chiar ar fi încercat să-l mituiască, dar cu siguranţă l-ar fi ameninţat cu pierderea locului de muncă. Cea mai rea ameninţare, pe care ar fi lăsat-o special la urmă, ar fi fost că îşi vor chema armata de avocaţi şi îl vor târî prin tribunale până ce va rămâne sărac lipit pământului.

Dar Estep şi Taylor, dacă erau implicaţi – întotdeauna trebuia să adauge acel „dacă erau implicaţi“ –, nu l-ar fi mituit, ameninţat sau dat în judecată. L-ar fi ucis pur şi simplu.

Da, DeMarco ştia ce ar fi trebuit să facă – dar nu voia asta.

Ajuns înapoi la motel, o sună pe Emma în camera ei, dar nu primi niciun răspuns. De dimineaţă, prietena lui profund afectată de mahmureală îi spusese că se întoarce la ferma de tutun şi alcool a lui Hattie McCormack. Voia s-o mai întrebe câte ceva pe Hattie, de această dată fără alcool. DeMarco era nedumerit că Emma nu se întorsese încă; ar fi trebuit să ajungă înapoi până la acea ora.

DeMarco se uită pe fereastra camerei la mica piscină de afară. Nu voia să discute cu Taylor până nu vorbea cu Emma – sau, ca să formuleze altfel situaţia, Emma îi furnizase o scuză ca să amâne întâlnirea cu Taylor. Aşa că, de vreme ce nu se putea gândi la altceva mai bun de făcut, hotărî să se ducă la piscină, să bea câteva beri şi să se comporte ca un turist. La naiba, chiar era un turist.

Ajungând la piscina, cu o bere într-o mână şi cu prosopul de baie în cealaltă, descoperi doi băieţi care se jucau. Aveau nouă sau zece ani şi purtau costume de baie imprimate cu personaje din desene animate. Alergau de jur împrejurul piscinei, trăgând unul în celălalt cu pistoale cu apă şi lipind din fundul plămânilor.

Lui DeMarco nu-i displăceau copiii, dar nu ştia prea bine cum să se comporte în preajma lor. Faptul că arătau ca nişte adulţi în miniatură nu însemna că erau nişte adulţi. O omidă poate fi un fluture în devenire, dar nu este încă un fluture.

DeMarco rămase la depărtare de piscină şi-i studie pe băieţi. Încruntându-se, încercă să ghicească distanţa la care un puşti de treizeci de kilograme făcut minge poate împroşca apa. Când fu sigur de calculele lui, puse şezlongul luat de la motel la o distanţă dublă de piscină. Încercă să se relaxeze, dar în acea clipă unul din puşti începu să urle, pentru că celălalt încerca să-l bage cu capul sub apă. Urmări scena cu iritare puţină vreme, dându-şi în cele din urmă seama – cumva spre dezamăgirea lui – că niciunul din băieţi nu dispunea de forţa necesară ca să menţină capul alunecos al celuilalt sub apă cât ar fi fost nevoie.

DeMarco îşi scoase tricoul, îşi desfăcu berea şi se întinse pe şezlong. Luă câteva guri de bere, apoi închise ochii. Era hotărât să se relaxeze şi să nu se mai gândească la inutilitatea misiunii lui curente. Stătu acolo doar un minut, când simţi pe cineva uitându-se fix la el, apoi îşi dădu seama că nu-i mai auzea pe băieţi. Deschizând un ochi, îi văzu pe băieţi stând la un pas de şezlongul lui. Pistoalele cu apă atârnau ameninţătoare de-a lungul trupurilor lor.

Aveau amândoi pieptul scofâlcit, ochi albaştri porcini şi o puzderie de pistrui pe nasurile lor îndesate şi pline de mucozităţi. Erau fraţi. O femeie fusese blestemată de două ori.

— Şefule, rosti unul dintre ei, ai văzut vreodată un aligator?

— Mda, rosti DeMarco. „Plecaţi de aici, mucoşilor“. Am văzut odată unul la grădina zoologică.

— Noi am văzut unul în mlaştină. Unul mare. Avea gura deschisă şi o mulţime de dinţi.

Puştiul îşi deschise gura şi îi arătă dinţii lui DeMarco. Fratele lui dădu repede din cap a încuviinţare.

— Măi să fie, făcu DeMarco.

— Da, da, rosti puştiul cu o expresie foarte serioasă pe chip. Şefule, crezi că aligatorii din mlaştină pot ajunge până aici la motel ca să se târască în bazinul ăla?

DeMarco se trezi în faţa unei mari dileme morale. Să le spună băieţilor că existau cu adevărat şanse mari ca un aligator de trei metri să stea încovrigat, ca un cameleon, pe fundul piscinei? Asta îi putea face să plece de acolo, dar pe de altă parte le putea provoca coşmaruri cu pipi în pat, despre reptile imense care se furişau pe sub uşa camerei lor de motel. DeMarco se întrebă ce voiau cu adevărat puştii – fiorul pericolului apropiat, o bestie imaginară pe care s-o vâneze cu pistoalele lor cu apă sau o asigurare de la un adult drăguţ că erau în siguranţă?

DeMarco deschise gura să le răspundă, dar, înainte de a scoate vreo vorbă, se auzi o voce de femeie:

— Bobby. Randy. De ce îl necăjiţi pe domnul?

— Nu-l necăjim, răspunseră la unison cei doi băieţi.

Nişte mici mincinoşi.

DeMarco se întoarse în direcţia vocii şi văzu o femeie care arăta absolut delicios, apropiindu-se de el purtând doar o pereche de bikini minusculi verzi. Avea părul castaniu-deschis, decolorat de soare, ochii la fel de limpezi şi de albaştri ca apa din piscină şi, la fel ca băieţii, nasul în vânt plin de pistrui. Era tare apetisantă.

— V-au deranjat monstruleţii ăştia doi? îl întrebă ea pe DeMarco, mângâind creştetul umed al unuia din băieţi.

Avea un zâmbet încântător.

— Deloc, răspunse DeMarco, zâmbind la rândul lui. Minciuna era contagioasă. Mă întrebau despre aligatori.

— Ca şi cum n-aş şti, zise ea, mimând exasperarea. De ieri, de când ne-am plimbat cu barca prin mlaştină, m-au înnebunit cu aligatori şi şerpi. Luând fiecare copil de câte o mână, continuă: Haideţi, împieliţaţilor! Aţi stat destul la soare. Să mergem înăuntru ca să vă spălaţi!

Îi zâmbi iarăşi lui DeMarco. Când zâmbea, nasul i se încreţea într-un mod delicios.

— Vă lăsăm să vă bucuraţi în linişte de piscină, zise ea. La revedere.

În vreme ce se îndepărta, DeMarco urmări admirativ formele trupului ei unduindu-se graţios în costumul minuscul de baie, părul mişcându-se ritmic pe spatele ei cu fiecare pas. Singura pată neplăcută în toată această scenă încântătoare erau cei doi plozi înarmaţi care o strângeau de mâini.

*

Probabil că adormise, căci următorul lucru de care îşi dădu seama DeMarco era că cineva zgâlţâia şezlongul. Se uită în soare şi văzu un bărbat într-o uniformă bleumarin, cu şapcă pe cap şi ochelari de soare cu lentile cu reflexie. Soarele se reflecta în insigna de pe pieptul omului. Din poziţia în care stătea DeMarco, individul părea imens, cu o burtă uriaşa şi nişte baroşi plini de pistrui pe post de braţe.

— Te numeşti DeMarco? tună individul.

DeMarco se ridică în capul oaselor, încercând să se scuture de ultimele rămăşiţe ale somnului.

— Da, răspunse el. Cu ce vă pot ajuta?

— Domnul Taylor vrea să discute cu tine.

În fine. Se părea că stârnise cuibul cu viespi fără ca măcar să încerce. DeMarco se ridică, iritat de poliţistul care stătea ameninţător deasupra lui. Odată ajuns în picioare, îşi dădu seama că individul nu era atât de înalt precum crezuse el, dar continua să fie o persoană cu care nu s-ar fi luat bucuros la trântă.

DeMarco se zgâi la insigna de pe pieptul omului: „Biroul Şerifului din districtul Charlton“.

— Domnul Taylor vrea să mă vadă, şerifule, aşa că te-a trimis până aici ca să mă arestezi?

— Adjunct, răspunse individul. Adjunct de şerif Pat Haskell.

— Mă bucur să te cunosc, domnule adjunct de şerif, dar de ce te-a trimis domnul Taylor?

Gura poliţistului se crispă de iritare. Era obişnuit cu mai mult respect decât oferea DeMarco.

— Şeriful îi face un serviciu domnului Taylor. Domnul Taylor a zis că vrea să discute cu tine, aşa că şeful meu m-a pus să-ţi dau de urmă.

Minunat. Taylor avea suficientă forţă ca să-l folosească pe şeriful ţinutului pe post de curier.

— Şi dacă eu nu vreau să discut cu domnul Taylor, domnule adjunct?

— Să ştii că eşti cam mândru, amice. Eu doar transmit un mesaj. Dacă vrei să mă urmezi, te conduc până la reşedinţa lui Taylor. Dacă nu vrei, te priveşte.

DeMarco se uită în ochelarii de soare ai adjunctului.

— Lasă-mă un minut ca să mă schimb. Ne întâlnim în parcare.