SCHIMBĂRI

Maria del Mar nu prea nutrea simpatie pentru casa în care Ferran Valls îi adusese după nuntă pe ea și pe copil. Nu dură mult până să-și aducă agoniseala la masia lui Josep. Masa ei de bucătărie era mai bună decât a lui, ceva mai mare și mai solid clădită, așa că le schimbară. Admira ceasul franțuzesc și piesele sculptate din dormitorul lui Josep și de aceea nu mai aduse alte mobile din casa lui Ferran Valls, ci doar trei cuțite, niște veselă, câteva cratițe și tigăi, hainele ei și ale lui Francesc.

Lăsă acolo toate uneltele ei. Când ea sau Josep aveau nevoie de o sapă sau un hârleț, mergeau la casa care le era cel mai aproape de punctul de lucru respectiv.

— Suntem bogați în unelte, îi spuse el cu satisfacție.

Schimbările felului lor de viață se petrecură foarte natural. În a doua dimineață după nunta lor, Maria del Mar plecă de acasă după micul dejun, porni spre via ei și începu să smulgă buruienile. După ceva vreme veni și Josep cu sapa lui și începu să lucreze alături de ea. Fără a trebui să vorbească prea mult, făceau împreună sau separat ceea ce trebuia făcut și astfel reușiră să facă din viile lor unite o adevărată bodega comună.

La câteva zile după cununie Josep merse la prăvălie. Voia să poată face în continuare cumpărături acolo. Era de neconceput să întreprindă călătorii lungi pentru hrană și provizii și nu voia nici să dea prilej de bârfă lăsând satul să observe ceva schimbări în comportarea lui față de Nivaldo.

Se salutară ca niște străini și Josep îi spuse ce îi trebuia. Mai întâi cumpără mâncare și provizii pentru o întreagă familie, nu doar pentru el singur, dar nici el, nici Nivaldo nu spuseră nimic. Ducea lucrurile la căruță imediat ce Nivaldo le punea pe tejghea – untură, sare, un sac cu făină, un sac cu fasole, un sac cu mei, o pungă cu cafea și câteva dulciuri pentru băiat.

Lui Josep i se părea că fața lui Nivaldo era palidă și păstoasă și că șchiopăta mai vizibil decât de obicei, dar nu îl întrebă de sănătate pe bătrân.

Nivaldo așeză pe tejghea o roată mică de brânză maturată de Toledo.

— Felicitările mele, spuse el țeapăn.

Un dar de nuntă.

Lui Josep îi stătea pe limbă să refuze cadoul, dar știa că nu se cuvine. Anumite gesturi mărunte erau normale și Mariei del Mar i s-ar fi părut ciudat dacă Nivaldo nu le-ar fi dăruit nimic.

— Mulțumesc, zise el înțepat.

Plăti socoteala și primi restul bâțâind din cap.

Pe drum spre casă se simți sfâșiat pe dinăuntru de sentimente contradictorii.

Pena nu fusese un om bun și Josep era bucuros că nu mai trăia și nu mai reprezenta un pericol. Dar era adânc implicat în moartea acestui bărbat. Dacă el și Nivaldo erau descoperiți, se gândea el, ar fi fost amândoi pedepsiți. Între timp nu mai suferea de coșmaruri din cauza morții Generalului Prim, dar acum trăia altă temere atunci când era treaz. În imaginația lui vedea hoarde de polițiști care se năpusteau în via lui și îi dărâmau pereții pivniței, în timp ce Maria del Mar și Francesc deveneau martori ai vinovăției lui.

În Barcelona criminalii erau strangulați sau atârnați în ștreangul înălțat în Plaça Sant Jaume.

Pe canicula verii Josep își întrerupse drumurile la târgul din Sitges pentru că nu voia să-i fiarbă vinul în soarele arzător, dar în penumbra răcoroasă a pivniței sale umplea mai departe sticlele și, în timp ce sticlele se înmulțeau, recunoștea că avea neapărată nevoie de rafturi. Avea o provizie bună de scânduri pe care le salvase la dezmembrarea butoaielor, dar nu destule cuie.

Astfel că la prima oră a zilei porni călare în pas domol pe catârul lui și își petrecu dimineața în Sitges încercând sticle din care cumpără zece, ca de asemenea și praf de cerneală, hârtie pentru etichete și o pungă de cuie.

Când trecea pe lângă un local de pe stradă văzu pe una dintre mesele goale un exemplar din El Cascabel și imediat își legă catârul undeva unde era o porțiune îngustă de umbră. Regreta că nu mai avea acces la ziarul lui Nivaldo, așa că își comandă o cafea și se așeză acolo, dornic să citească.

Veștile îi reținură atenția mult timp după ce își terminase ceașca. După cum știa, războiul trecuse deja de ceva vreme. Carliștii nu rezistaseră și în toată țara situația părea să se liniștească.

Antonio Cánovas del Castillo, prim-ministrul, alcătuise un guvern în Madrid, o coaliție a moderaților din partidul conservator și cel liberal care îi asuprea pe toți opozanții. Din proprie inițiativă constituise un comitet care redactase o nouă constituție acceptată după aceea de cortes și sprijinită de tron. Alfonso XII voia să guverneze o monarhie stabil constituțională și exact acest lucru fusese atins. Un articol de fond din ziar observa că într-adevăr nu toți erau de acord cu Antonio Cánovas del Castillo, dar oamenii erau bucuroși că se terminaseră vărsarea de sânge și cearta. Un alt articol trecea în revistă popularitatea de care se bucura regele.

În seara aceea după apusul soarelui Josep stătea în plaça satului și dezbătea cu Eduard unele schimbări politice.

— Antonio Cánovas del Castillo a stors un nou impozit anual pentru moșieri și oamenii de afaceri, zise Josep. Acum țăranii trebuie să plătească douăzeci și cinci de pessetes și moșierii cincizeci, ca să aibă voie să meargă la vot.

— Poți să-ți imaginezi ce mult o să placă asta, până și Nivaldo se va supăra, replică sec Eduard, iar Josep zâmbi și aprobă din cap. Pe urmă merseră la Nivaldo să vorbească.

Și Eduardo observase că Nivaldo arăta de parcă lucrurile ar fi stat prost cu sănătatea lui.

— Bătrânii satului dispar repede, adăugă el. Ángel Casals suferă mult în ultima vreme. Podagra i-a atacat ambele picioare și îi dă dureri mari.

Îl privi încurcat pe Josep.

— Acum câteva zile am avut cu el o discuție lămuritoare. Crede că a cam venit timpul să se retragă din funcția de alcalde.

Josep era îngrozit. Ángel Casals era singurul alcalde din Santa Eulalia pe care îl cunoscuse în toată viața lui.

— Sunt patruzeci și patru de ani de când i-a urmat tatălui său ca primar. Ar mai rămâne cu plăcere un an. Dar e conștient că băieții lui nu sunt suficient de mari sau de experimentați pentru a prelua funcția.

Eduard se înroși.

— Josep… vrea să fiu eu alcalde.

— Dar asta ar fi cea mai bună soluție, spuse Josep.

— Nu te simți jignit? întrebă temător Eduard.

— Sigur că nu.

— Ángel te admiră mult. Spune că s-a luptat mult cu el, a încercat să se decidă între noi doi și în cele din urmă s-a oprit la mine, pentru că sunt mai mare.

Eduard zâmbi.

— Ceea ce, așa cum speră el, arată că sunt mai copt. Dar Josep, nu trebuie să-l ascultăm. Dacă vrei să fii primarul satului, o să te sprijin, zise Eduard și Josep știa că o spunea serios.

Îi zâmbi lui Eduard și clătină capul.

— M-a făcut să-i făgăduiesc că voi ocupa postul cel puțin cinci ani, zise Eduard. Pe urmă s-a gândit că urmezi tu la rând, sau unul dintre fiii lui…

— Vreau să-mi promiți că vei rămâne cel puțin douăzeci și cinci de ani. Rămân bucuros în acest timp în sfatul comunității, pentru că îmi face plăcere să lucrez cu tine, spuse Josep și apoi se îmbrățișară.

Întâlnirea îl binedispuse pe Josep. Se bucura sincer că Eduard va fi alcalde. Recunoștea că, indiferent dacă era un mare proprietar de moară sau un mic viticultor, hrana și gustul vieții atârnau de un bun alcalde, un guvernator priceput, membri cinstiți ai cortesului, un prim-ministru și un rege care să-și pună într-adevăr la suflet condițiile de trai și viitorul poporului.

Josep construi în pivniță rafturi care erau suficient de rezistente pentru a susține mai mult de o sută de sticle cu vin, dar fără nicio pretenție de a face mobile frumoase. Așeză sticlele pe rafturi una lângă alta. Iubea vederea șirurilor impunătoare atunci când vinul întunecat dogorea în sticle la lumina lămpii.

Într-o după-amiază lucra la rândurile lui de viță când un călăreț își mână calul spre curtea lui.

— Asta e via lui Josep?

— Da.

— Tu ești Josep?

— Da.

Omul coborî și se prezentă drept Bru Fuxá din satul Villanova i la Getrú. Era în drum spre Sitges să-și viziteze rudele.

— Când l-am vizitat ultima oară pe vărul meu Frederic Fuxá, pe care îl cunoști, am băut ultimul rest dintr-o sticlă cu vinul tău grozav și acum aș vrea să cumpăr patru sticle să le dăruiesc verilor mei.

Nu era o zi peste măsură de călduroasă, totuși Josep aruncă soarelui o privire îngrijorată. Era deja jos pe cer, cu toate acestea, arșiță și vin…

— De ce nu mai stai puțin, odihnește-te la mine vreo oră. Pe urmă, seara, o iei călare spre Sitges când bate briza răcoroasă pe drumul către Barcelona.

Bru Fuxá dădu din umeri și zâmbi, apoi își legă calul sub streașină lângă catâr. Se așeză pe banca din curte și Josep aduse apă rece. Oaspetele îi povesti că este cultivator de măsline și discutară prietenește despre creșterea măslinelor. Josep îl duse la pomii bătrâni de pe parcela Mariei del Mar și senyor Fuxá observă că erau minunat îngrijiți.

Când soarele coborî destul spre asfințit, Josep îl conduse în pivniță și înfășură grijuliu patru sticle în ziare vechi, a căror provizie se ducea treptat și pe urmă stivuiră sticlele în coburii oaspetelui.

Fuxá plăti și încălecă. Salută și își întoarse calul, după care se mai întoarse o dată și râse larg.

— O bodega minunată, senyor. O bodega minunată. Dar…

Se înclină.

— Vă lipsește o plăcuță.

În dimineața următoare Josep tăie o bucată dreptunghiulară dintr-o scândură de stejar și o fixă de un stâlp scurt, subțire. O rugă pe Maria del Mar să scrie, pentru că el nu credea să poată face asta cu atenția necesară. Rezultatul fu o plăcuță care nu era ceva absolut special și semăna puțin cu placa „De vânzare”, pe care o pusese Donat și o smulsese el. Dar placa cea nouă îi îndeplinea foarte bine scopul, care consta în a-l lămuri exact pe un străin, unde se ajunsese: „Podgoria lui Josep.”

Într-o miercuri după-amiază, când Josep presupunea că fratele lui se află printre mașinile lui zgomotoase și huruitoare, intră în prăvălia lui Nivaldo să cumpere xoriço și îl văzu pe Donat cu un șorț alb în spatele tejghelei și cântărind făină pentru senyora Corberó.

Imediat ce plecă femeia, Donat se întoarse spre Josep.

— Nivaldo e bolnav. A trimis ieri după noi. Ne-am dat seama că se simte într-adevăr rău, așa că am venit imediat. Rosa se ocupă de el, în timp ce eu țin deschis magazinul.

Josep căută să spună ceva potrivit în situația asta, dar nu-i veni nimic în minte.

— Vreau doar niște xoriço.

Donat dădu iar din cap.

— Cât?

— Un sfert de kilogram.

Donat aprobă din nou, tăie o bucată, o cântări, mai adăugă o felie și înveli salamul în El Cascabel. Luă banii și îi dădu restul.

— Vrei să urci, să-i faci o vizită?

— Nu cred, nu.

Donat îl privi țintă.

— De ce nu. Sfântă Fecioară. Ești supărat pe el?

Josep nu răspunse nimic. Luă pachetul cu salam și se îndreptă să plece.

— Nu-ți place niciun om, așa-i? spuse Donat.