CE ȘTIA PORCUL

Prima lui treabă la curățenia care urma fiecărei recolte, era demontarea celor două butoaie stricate. Le desfăcu atent, așa cum fuseseră asamblate cu mult timp înainte, probabil de un strămoș al lui Quim, care dovedise mult mai multă îndemânare decât avea Josep. Omul folosise doar foarte puține cuie și Josep își dădu osteneala să nu le îndoaie când le scoase din lemn. Bătu fiecare cui care avea o îndoitură, căci erau scumpe cuiele ca acelea – piroane de oțel făurite de mână, pentru a le face dure și rezistente ca viața unui țăran.

Desprinse scândurile una de alta și le împărți în două grămezi. Pe cele care erau putrezite le putea tăia cu ferăstrăul și folosi iarna ca lemn de foc, dar erau și unele bune și pe acelea le stivui separat așa cum îl văzuse făcând pe Emilio în dogărie, cu bețișoare între scânduri, pentru ca aerul să le păstreze uscate și perfecte.

În mai puțin de o zi butoaiele stricate dispăruseră și se putu apuca de treaba care îi plăcea cel mai mult, să meargă în spatele plugului și să-l conducă, în timp ce catârul îl trăgea pe pământul pietros.

Parcela familiei Álvarez era aproape gata când trecu pe lângă tufișul în care se refugiase mistrețul după ce îl împușcase. Îi era clar că și acolo voia să facă ceva, să defrișeze tufișurile care creșteau sălbatic și să are pământul, astfel încât să mai poată planta niște butuci de viță și pe urmă să umple gaura cu pământ, pentru ca nicio sălbăticiune să nu o mai folosească vreodată ca adăpost și să nu-i mai amenințe via.

Se apucă de treabă cu coasa, dar tufărișul opunea atâta rezistență încât, după ce reuși să o înfrângă, se bucură să poată lua o pauză. Își aminti că borta fusese destul de mare pentru a oferi adăpost unui animal mare și recunoscu că trebuia să sape și să bătătorească o mare cantitate de pământ.

Merse pe genunchi, și înclină capul și spionă înăuntru, dar putea vedea doar până acolo unde pătrundea lumina zilei. Mai încolo era întuneric.

Simțea aerul rece pe față.

Pe pământ zăceau prăjinile cu care Jaume împunsese animalul mort. Când Josep le împinse în deschizătură, dispărură cu totul. Când ridică mâna cât de sus putu și îndoi încheietura, reuși să îndrepte prăjina în jos, mult mai departe decât se așteptase. Și când își așeză pe pământ încheietura mâinii și ridică prăjina în sus, vârful ei se mișcă în această direcție pe o distanță considerabilă.

— HOLA?!

Auzi cât de goală îi suna vocea.

Catârul, care era încă înhămat la plug, strigă înspăimântat, și Josep se chinui să părăsească vizuina de sub coama dealului, pentru a deshăma catârul și a-l hrăni, ceea ce îi dădu și lui puțin timp de gândire. Grota era tulburătoare și interesantă, inspirând în același timp teamă; și nu vroia să vorbească cu nimeni despre asta, decât cu Jaume. Dar știa că nu poate alerga la Jaume de fiecare dată când avea o problemă pe care nu dorea să o rezolve singur.

Se duse în magazia lui cu scule, căută o lampă, se uită să vadă dacă are în ea ulei, ridică fitilul și aprinse un chibrit și pe urmă se întoarse la coama dealului, mergând cu lampa aprinsă prin lumina soarelui. Când se întinse pe burtă și împinse lampa în deschizătură, aceasta își aruncă lumina pe o bună bucată dinăuntru.

Culoarul natural era de două ori mai lung decât umerii lui Josep și se termina cam la o lungime de braț în fata lui. Acolo văzu o deschizătură rotundă, care ajungea cam la un metru în adâncime.

În spate era un spațiu gol întunecat.

Probabil că locul era destul de mare ca să se poată târî și să poată împinge lampa în fața lui. Își spunea că mistrețul fusese cât el de lat, dar mai gras. Totuși îl speria gândul de a intra singur și fără ajutor în țeava asta întunecoasă și strâmtă.

Pe culoar se vedeau câteva pietre, dar era alcătuit mai ales din pământ pietros din care creșteau nenumărate rădăcini. Josep se întoarse în casă, luă o rangă, o găleată, un coș și un târnăcop și începu să sape.

Când tunelul fu destul de mare ca să se poată strecura înăuntru pe genunchi și mâini, se opri la intrare, întinse lampa în spațiul întunecat și privi în… ce?

Se strădui să se târască înăuntru.

Foarte repede podeaua coborî. Deja după câțiva pași solul era presărat cu pietre, dar Josep putu să se ridice în picioare, oarecum clătinându-se.

Nu era o peșteră. Lampa arăta un spațiu gol, chiar mai strâmt decât dormitorul lui, nici măcar destul de mare ca să poată fi numit grotă – o vizuină mică, stâncoasă în deal, cam tot atât de mare cât un butoi de fermentare.

Lumina lămpii arunca jocuri dezordonate de lumini și umbre atunci când se întoarse pentru a vedea mai mult și deveni conștient de faptul că aici ar putea fi sălbăticiuni. Șerpi.

Stând în lada asta mică, naturală din pământ, putea să-și imagineze că micuții păroși își aveau sălașul aici, atunci când nu se ocupau de rădăcinile butucilor de viță.

Se întoarse și se târî iar prin tunelul acela, înapoi în lume.

Afară aerul era mai blând și mai cald și deja se întuneca. Josep stătu acolo și privi uimit grota, apoi stinse lampa și puse uneltele la loc.

În noaptea aceea dormi doar câteva ore, apoi rămase treaz încă mult timp, gândindu-se la grota din deal. De îndată ce zorii zilei risipiră întunericul nopții fugi să vadă dacă totul nu fusese cumva doar un vis.

Deschizătura era tot acolo.

Grota din deal era prea mică pentru a-i fi de folos.

Dar era un început bun, un loc care oferea posibilități. Luă descoperirea drept un semn că putea începe lucrul.

Se întoarse în casă și aduse sculele, apoi privi cu alți ochi coama dealului în care se afla grota. Nu văzu ceva semnificativ până când, cam la înălțimea ochilor, văzu un podiș de stâncă, mai lung decât statura unui bărbat, dar subțire și plat, care se întindea în fața privirii lui, un sprijin natural pentru pământul care ar fi apăsat pe ușa lui. Începu să sape pământul de sub platou, fără să uite că o ușă trebuia să fie suficient de lată încât să poată intra cu roaba.

Lucră mai întâi cu târnăcopul și se pregătea să înlăture cu lopata pământul scos, când se ivi Francesc.

Se salutară, apoi băiatul se așeză pe pământ și îl privi la lucru.

— Ce faci aici, Josep? întrebă el în cele din urmă.

— Sap o pivniță, zise Josep.