BUTUCI DE VIȚĂ

În vara aceea vremea era exact așa cum ar fi comandat-o Josep, dacă așa ceva ar fi fost posibil, zile cu căldură suportabilă și nopți mai răcoroase și el petrecu multe ore printre butucii de viță, umblând de-a lungul rândurilor după ce treaba era făcută; vizita butucii bătrâni ai căror muguri îi rărise și inspecta totul cu foarte mare atenție ca și când privirile lui ar fi putut face ca strugurii să fie și mai buni. Strugurii de pe acești butuci erau foarte mici. De îndată ce începură să se închidă la culoare îi încercă și le gustă aroma, care într-adevăr nu era încă desăvârșită, dar era foarte promițătoare.

La pivnița lui lucra foarte puțin, pentru că avea alte proiecte mai importante. În iulie curăță albia cea mare de piatră, pe care străbunicul lui o folosise la călcatul strugurilor; lucrurile pe care le depozitase Josep în ea – unelte, găleți și saci cu calcar – le duse în casa lui Quim, pe urmă frecă albia și o spălă cu apă de râu, pe care o încălzise și o amestecase cu sulf. Albia se putea încă folosi foarte bine, dar cepul prin care trecea sucul strugurilor striviți era în stare proastă și Josep vedea că ar trebui să-l înlocuiască. Câteva vineri una după alta se duse la târgul din Sitges și căută cepuri întrebuințate, dar până la urmă renunță și cumpără unul nou de alamă strălucitoare.

Era mijlocul lui august când Emilio și Juan veniră la podgorie cu căruța cea mare a dogăriei și Josep îi ajută să descarce ambele butoaie mari din lemn nou de stejar, care miroseau atât de bine, încât lui Josep nu-i venea a crede că îi aparțin. Erau singurele butoaie noi pe care le văzuse vreodată și cum stăteau ceva mai târziu lângă casa lui Quim, arătau încă și mai bine decât miroseau. După cum conveniseră, îi dădu lui Emilio banii pentru unul și, cu toate că asta însemna pentru el mai puțini bani și datorii mai mari, era așa de emoționat, că o luă deoparte pe Maria del Mar și o rugă să-i facă o favoare. Ea plecă grăbită la Nivaldo și cumpără ouă, cartofi și ceapă și în timp ce dogarii stăteau pe bancă cu Josep și beau vin prost, Maria del Mar aprinse un foc și găti o truita uriașă, pe care la scurt timp după aceea o mâncau toți împreună cu mare plăcere.

Josep le era foarte recunoscător lui Emilio și Juan, dar în același timp aștepta nerăbdător ca ei să pornească la drum. Când în sfârșit plecară cu căruța lor, se grăbi la parcela lui Torras, se așeză în fața butoaielor noi și le privi pur și simplu foarte, foarte mult timp.

Cu fiecare zi devenea mai temător și mai neliniștit, devenea tot mai conștient de riscurile pe care și le asumase. Foarte des Josep privea în înaltul cerului și aștepta ca natura să-l chinuiască cu grindină sau ploaie răpăitoare sau cu vreo altă nenorocire, dar plouă doar o dată, o aversă blândă care udă pământul, iar zilele rămaseră calde și nopțile deveniră treptat mai reci.

Mariei del Mar îi plăcea obiceiul de toamnă pe care ei îl introduseseră și vru să tragă iar cărți pentru a hotărî ce parcelă să fie recoltată mai întâi, dar el îi spuse că vrea să taie mai întâi strugurii ei, pentru că fructele de pe bătrânii lui butuci nu erau încă destul de coapte.

— Putem aștepta cu pământul meu până când putem începe cu toată recolta deodată, zise el și Maria del Mar fu de acord.

Lucrul cu ea îi făcea plăcere, ca întotdeauna. Era o lucrătoare năvalnică, cu o putere uimitoare și uneori chiar și el ostenea să țină pasul cu ea când trecea energică printre rânduri, smulgând repede strugurii.

El observă că îi savura apropierea și începu să o compare cu alte femei pe care le cunoștea. Era mai drăguță decât Teresa și mult mai interesantă. Josep își mărturisi și faptul că era mai de dorit decât Juliana Lozano sau Renata sau Margit Fontaine și de asemenea mai prietenoasă decât toate aceste femei, dacă nu-l critica aspru cu vreun motiv.

După ce presară strugurii ei, Maria del Mar și Josep se apucară de podgoriile lui, culeseră mai întâi strugurii care mergeau la fabrica de oțet și îi duseră ca de obicei la presa comună. Curând era culeasă mare parte din recolta de pe parcela Álvarez.

Pe urmă se îndreptară spre fosta proprietate Torras. Cu toate că mulți dintre bătrânii butuci de vie Garnatxa și Carinyena, cărora el le micșorase mugurii, se aflau pe pământul familiei sale, cei mai mulți butuci Ull de Llebre erau pe parcela Torras și Josep trecea zilnic printre ei, culegea câte un strugure ici și colo și îl mesteca cercetând.

— Sunt copți, îi zise Maria del Mar.

Dar el dădu din cap.

— Nu destul de copți, spuse el.

În ziua următoare părerea a fost aceeași.

— Aștepți prea mult. Se vor răscoace, Josep, opină Maria del Mar.

— Încă nu, replică el hotărât.

Maria del Mar privi cerul. Era albastru și fără nori, dar amândoi știau că vremea se putea schimba repede și putea aduce o rupere îngrozitoare de nori sau un vânt distrugător.

— E ca și când îl provoci pe Dumnezeu, spuse ea iritată.

Josep nu știa ce să răspundă. Poate avea dreptate, se gândea el, totuși pe urmă spuse:

— Cred că Dumnezeu o să înțeleagă.

Când în ziua următoare, devreme puse în gură un Ull de Llebre și dinții striviră coaja groasă, sucul acestor struguri mici îi inundară gura cu savoare, iar el dădu din cap.

— Acum culegem, zise el.

În prima lumină cenușie a zilei, Maria del Mar și Briel Taule începură să culeagă strugurii, tăiau mănunchiurile, întindeau coșurile pline pe o masă la umbră și smulgeau strugurii de pe vrej, o treabă înceată, obositoare. Dacă ar fi fost mai verzi codițele, Josep i-ar fi rugat pe amândoi să îndepărteze și ultima bucățică, dar fructele erau atât de coapte, încât le spuse că un restuleț de vrej pe ici pe colo nu era prea rău. Îndepărtau cu grijă strugurii stricați sau părticelele de murdărie înainte de a scutura blând în albia de piatră minunata comoară de culoare închisă.

Au cules o parte din struguri după-amiaza devreme și restul apoi în răcoarea după-amiezii târzii și au lucrat repede și cu spor, pentru a fi gata înainte de lăsarea serii. Puțin înainte de ora zece, Josep aprinse lămpi și făclii de jur-împrejurul albiei și Maria del Mar își așeză fiul adormit pe o pătură pe care Josep o întinsese într-un loc în care puteau să-l vadă.

Stăteau pe marginea albiei și își spălau picioarele și abia pe urmă îndrăzniră să intre. Josep își petrecuse o mare parte din viață la această podgorie, cu toate acestea strivise strugurii cu picioarele de-abia când a ajuns în Franța. Acum senzația strugurilor care pocneau sub picioarele lui goale îi era delicios de familiară și zâmbi când văzu expresia feței Mariei del Mar.

— Ce să facem? întrebă Briel.

— Mergem pur și simplu, zise Josep.

Vreme de o oră fu plăcut să calce apăsat în albie în aerul rece. Cei doi bărbați erau fără cămașă și își suflecaseră marginile pantalonilor, Maria del Mar își ridicase poalele rochiei în brâu. După un timp deveni mai greu, picioarele obosiseră și fiecare pas era însoțit de plescăitul terciului dulce mirositor, care părea să se desprindă doar în silă de picioarele lor.

Pentru a nu se încurca unul pe altul, pășeau unul în spatele altuia. Curând Briel începu un cântec despre o coțofană hoață care fura măslinele unei țărănci. Ritmul muzicii îi ajuta la mers și când cântecul băiatului se termină, Maria del Mar cântă destul de nemelodios despre o tânără fată care tânjea după iubitul ei sub craiul nou al lunii. Nu cânta bine, dar nu se gândea la asta și termină cântecul, mai multe strofe și pe urmă fu iar rândul lui Briel cu un cântec despre îndrăgostiți, dar nu atât de romantic ca al ei. Cântă despre un tânăr gras, care de emoție leșina de fiecare dată când voia să facă dragoste. Începutul cântecului era foarte nostim, dar Josep se gândea că Briel era un nebun și îi arăta Mariei del Mar prea puțin respect.

— Cred că s-a cântat destul, zise el sec și Briel amuți.

Când Josep atinse fundul albiei și se întoarse, văzu că Maria del Mar îi zâmbea batjocoritor, de parcă i-ar fi citit gândurile.

Era dimineața devreme, când Josep își dădu cu părerea că strugurii fuseseră suficient de bine striviți, în lumina cenușie a zorilor, Maria del Mar își luă fiul dormind și-l duse acasă, dar Josep și Briel aveau încă multe de făcut. Cărară găleată cu găleată mustul stors plin de tescovină, până la unul dintre butoaiele noi de stejar. Pe urmă înhămară catârul la căruță, aduseră apă de la râu și spălară cu grijă albia.

Când Josep se trânti în pat, soarele era deja sus pe cer, iar el mai avu doar câteva ore de somn înainte de a începe să culeagă Garnatxa.

Când culeseră Carinyena în cea de-a treia zi, erau toți epuizați și Briel își zdrelise de o piatră buricele degetelor de la piciorul stâng; când începură să calce strugurii în albie, băiatul suferea din cauza durerilor și șchiopăta rău, așa că Josep îl trimise acasă.

Și mai rău încă, Francesc nu putea dormi și fugea de colo-colo prin întuneric. Maria del Mar oftă.

— Băiatul meu trebuie să doarmă acasă în noaptea asta.

Josep aprobă înțelegător din cap.

— Din strugurii Carinyena am mai puțin din jumătatea de cantitate de Ull de Llebre și Garnatxa, zise el. Pot să-i calc singur.

Dar când ea se grăbi să plece acasă cu copilul, nu se prea bucură de singurătatea care îl aștepta în noaptea lungă. Cerul era fără lună. Era foarte multă liniște; undeva departe lătra un câine. Ziua fusese ceva mai caldă, dar acum bătea o briză rece, binevenită pentru el, căci învățase că mișcarea aerului creează în albie o drojdie naturală, care vine în sprijinul procesului de fermentare ce transformă mustul în vin.

Întinse mâna în albie, luă o mână de terci dulce și mestecă în timp ce strivea cu picioarele. Peste măsură de obosit pășea morocănos și singur prin întunecimea catifelată; creierul lui încetase să funcționeze, așa că de-abia mai percepea ce e împrejur și lumea lui se redusese la cei șase pași de-a lungul, trei pași de-a curmezișul, șase pași în spate, trei pași de-a curmezișul, trei pași de-a curmezișul, șase pași de-a lungul…

Se scurse mult timp.

Josep nu observă deloc că ea se întorsese, dar deodată Maria del Mar era iar acolo și se urca grijulie în albie.

— Acum doarme, în sfârșit.

— Ai fi putut dormi și tu, spuse el, dar ea dădu din umeri.

Pășeau tăcând unul în spatele celuilalt, până când la o întoarcere se ciocniră unul de altul.

— Jesús spuse el. O apucă doar ca să o sprijine, dar deodată o sărută.

— Ai gust de strugure, zise ea.

Se sărutară lung.

— Marimar.

Mâna lui se întinse spre ea și ea tremură ușor.

— Nu aici în must, îi zise ea. Când o ajută să iasă din albie, nu mai era obosit.