ORDINE

În următoarele săptămâni vremea de decembrie deveni rece și umedă, totuși ploaia cădea ca o ceață fină care abia umezea pământul. Fiecare îmbrăcase un rând în plus de haine contra frigului și își căuta o treabă care să se poată face în casă. Josep ștergea și mătura și se așeza apoi la masă pentru a ascuți machetele, sapele și lopețile cu o pilă fină.

Două săptămâni după vizita străinului ploaia încetă, dar când asociația de vânătoare se întâlni iar în pădure, nu se mai așeză nimeni pe solul ud.

Era ziua de după Crăciun și cei mai mulți erau încă în dispoziție sărbătorească și fuseseră deja la liturghie.

Sergentul Pena îi ului cu un anunț:

— Instrucția voastră aici în Santa Eulalia s-a încheiat. Mâine pornim la drum pentru a lua parte la un exercițiu. Pe urmă deveniți soldați. Armele le puteți lăsa aici. Ungeți-le, acoperiți-le cu un strat subțire de unsoare și înveliți-le în trei straturi de cârpe îmbibate în ulei, așa cum erau împachetate când le-ați primit. Faceți un al doilea pachețel tot din trei straturi de cârpe uleioase, pe care vi le voi da și înfășurați în ele muniția și ustensilele armelor. Vă sfătuiesc să depozitați pachetele într-un loc fără apă, căci dacă exercițiul este contramandat, atunci ne întoarcem aici și aveți iar nevoie de arme.

Jordi își drese glasul ușor și cuteză să pună o întrebare.

— Ajungem toți în miliție?

Sergentul Pena zâmbi cu zâmbetul lui obișnuit.

— Toți. Fiecare dintre voi a evoluat foarte bine, spuse el cu o anume răutate.

În seara aceea Josep și-a uns arma și a îngropat-o fără să o mai asambleze. Cel mai uscat loc pe care îl cunoștea era o bucată nisipoasă la marginea din spate a podgoriei învecinate, aparținând lui Torras, cam la un metru distanță de hotarul parcelei tatălui său.

Vecinul lor, Quim Torras. Era un țăran rău și leneș, care petrecea atât de mult timp cu părintele Felipe Lopez, încât prietenia lor stârnea bârfe în sat. Quim își lucra fărâma de vie cât de puțin posibil și Josep știa că în mod sigur nu săpase pământul în colțul ăsta uscat, părăsit.

Familia lui a primit vestea apropiatei lui plecări cu vizibilă mirare, ca și când n-ar fi crezut niciodată cu adevărat că asociația de vânătoare ar putea duce la așa ceva. Josep a văzut ușurarea pe fața lui Donat; simțise întotdeauna că lui Donat nu-i fusese ușor să aibă un frate mai mic care era în mod evident un muncitor mai bun decât el.

Tatăl lui i-a dat un pulover gros maro, pe care el însuși îl purtase mai puțin de un an. „Contra frigului”, spuse el aspru și Josep l-a luat recunoscător, pentru că îl putea îmbrăca pe sub haina de iarnă. Era doar puțin cam mare și avea încă în el mirosul slab al lui Marcel Álvarez, ceea ce pentru Josep era o mângâiere. Marcel s-a dus la ulciorul din spatele ceasului și a scos de acolo un teanc mic de bancnote, opt pessetes, pe care l-a îndesat în mâna lui Josep. „în caz de nevoie”, spuse el.

Când Josep a ajuns la prăvălie pentru a-și lua rămas-bun, i-a dat și Nivaldo bani, șase pessetes.

— Ai aici un mic cadou de Crăciun – Bon Nadal. Cumpără-ți într-o seară o experiență de viață și gândește-te la soldatul ăsta bătrân, spuse el și îl îmbrățișă îndelung.

Despărțirile astea i-au căzut lui Josep destul de greu, dar cel mai greu a fost cu Tereza, care la auzul cuvintelor lui s-a făcut palidă.

— N-o să te mai întorci niciodată la mine.

— De ce spui asta?

Supărarea ei îi mărea teama față de viitorul necunoscut și îi transforma regretul în mânie.

— Este ocazia noastră, spuse el dur. În miliție câștig bani și mă întorc la tine când pot, sau ți-i trimit.

Pur și simplu nu putea accepta că trebuie să o părăsească pe femeia asta, pe care o iubea: bunătatea, apropierea și vigoarea ei, parfumul ei secret de mosc și opulența ei fragedă care îi împodobea umerii, pieptul și spatele. Când a sărutat-o, a răspuns la sărutul lui cu patimă, ca și când ar fi vrut să-l devoreze, dar obrajii i s-au umezit de lacrimile ei și când mâna lui i-a mângâiat pieptul, l-a îmbrâncit și a luat-o la fugă în via tatălui ei.

Devreme în dimineața următoare, Pena a sosit la via lui Calderon cu o pereche de căruțe pe două roți cu coviltire din împletitură de răchită, pe deasupra cărora fuseseră întinse prelate de pânză colorată, una nouă și albastră, alta veche, de un roșu pătat și spălăcit. Căruțele acoperite erau trase fiecare de doi catâri înhămați unul în spatele celuilalt și în spatele caprei birjarului se aflau două bănci scurte de lemn, care ofereau loc pentru patru oameni. Pena s-a așezat cu Manei, Xavier și Guillem în prima căruță, după ce îi instalase pe Enric, Jordi, Josep și Esteve în cealaltă. Astfel au părăsit Santa Eulalia.

Ultimul din sat pe care Josep l-a văzut prin deschizăturile prelatei a fost Quim Torras. În loc să-și îngrijească butucii de vie uscați, care aveau nevoie de tot ajutorul pe care îl puteau primi, Quim se ostenea să-l treacă podul într-o roabă pe grăsanul de popă, părintele Felipe Lopez și amândoi se cocoșau de râs.

Ultimul pe care îl auzi Josep în Santa Eulalia a fost lătratul răgușit și gutural al bunului său prieten, câinele alcaldelui.