PLANURI

Luă mâinile Mariei del Mar într-ale lui, nu le mai putea da drumul și îi acoperi fața cu sărutări asemănătoare celor pe care o femeie le primește de la un tată iubitor. Dar când gura lui o găsi pe a ei, nu mai era nicio îndoială că se sărutau ca niște îndrăgostiți.

— Trebuie să mergem la preot, spuse ea încet. Vreau să te știu legat de mine, înainte de a-ți veni în simțiri și de a fugi de aici. Dar zâmbetul ei îi dezvălui că nu-și prea făcea griji din cauza asta.

Părintele Pio aprobă fără să fie surprins, când îi comunicară că doreau să se căsătorească.

— Unde ați fost botezați?

Dădu încă o dată din cap când îi spuseră amândoi că se întâmplase în biserica în care slujea el acum ca preot.

— E vreo grabă? o întrebă pe Maria del Mar fără să-și ia privirea de pe fața ei.

— Nu, părinte.

— Bine. Unii oameni ai bisericii sunt de părere că, pe cât posibil, o logodnă între doi buni catolici ar trebui să dureze un an, zise preotul.

Maria del Mar amuți. Josep mormăia și clătina din cap. Pe urmă îl privi pe părintele Pio docil, dar fără teamă.

Preotul ridică din umeri.

— Dacă viitoarea mireasă e văduvă, atunci nu e necesară o logodnă atât de lungă, spuse el rece. Dar am trecut deja de două treimi din post. Duminica Paștelui este pe 2 aprilie. De acum și până la sfârșitul Săptămânii Paștelui suntem în cea mai solemnă perioadă de rugăciune și meditație și nu e momentul în care să oficiez o logodnă sau o nuntă.

— Atunci când ne puteți cununa? întrebă Josep.

— Pot să afișez anunțul după duminica Paștelui… să convenim să vă cununați în ultima duminică din aprilie? întrebă părintele.

Maria del Mar se încruntă.

— E vremea celor mai grele munci de primăvară de la vie. Nu vreau să lăsăm treaba doar atât cât să ne căsătorim și pe urmă să ne întoarcem imediat în podgorie.

— Atunci când v-ar plăcea?

— În prima sâmbătă din iunie.

— Știți că de acum și până în acea zi nu aveți voie să locuiți împreună sau să aveți relații ca bărbat și femeie? întrebă el sever.

— Da, părinte, zise Maria del Mar. Ție îți convine ziua? îl întrebă ea pe Josep.

— Dacă asta ți-e dorința, îi răspunse el.

Josep tocmai simțea ceva cu totul străin pentru el și recunoscu înspăimântat că este bucurie.

Când rămaseră singuri, trebuiră să recunoască faptul că perioada de așteptare li se va părea lungă. Se îmbrățișară cast.

— 2 iunie este de-abia peste zece săptămâni. Vreme lungă.

— Știu.

Ea îi aruncă o privire rapidă lui Francesc care se juca cu câteva pietre rotunde în praful de la picioarele lui, apoi se trase mai aproape de el, pentru a-i putea șopti la ureche.

— Cred că ar fi bine pentru Francesc dacă ar avea grijă de un micuț în timp ce noi lucrăm, nu crezi?

El aprobă.

— Cel mai mult mi-ar plăcea să încep asta chiar acum.

Când se priviră, pe Josep îl încercau gânduri pe care nu le-ar fi mărturisit preotului.

Poate avea și ea gânduri asemănătoare.

— Cred că în următoarele săptămâni n-ar trebui să petrecem atât de mult timp împreună, zise ea. Cel mai bine ar fi să înlăturăm ispita, pentru că, în cazul în care ne pierdem stăpânirea de sine, trebuie să ne spovedim înainte de nuntă.

El consimți împotriva dorinței, știind că ea are dreptate.

— Care e cuvântul ăla, când oamenii înstăriți își pun banii într-o afacere? întrebă el.

Era încurcat.

— O investiție?

Ea dădu din cap; era cuvântul la care se gândise și ea.

— Așteptarea va fi investiția noastră, spuse ea.

Josep îl plăcea pe Eduard Montroig și voia să-l trateze cu cel mai mare respect. Chiar în după-amiaza aceea merse la via lui și îi spuse liniștit, dar deschis că el și Maria del Mar au fost la preot și vor să se căsătorească.

Eduard se trădă doar printr-o foarte scurtă încruntare a frunții, pe urmă își frecă bărbia lungă și un zâmbet îi lumină fața ștearsă.

— Îți va fi o nevastă bună. Vă doresc amândurora mult noroc, spuse el.

Josep împărtăși noutatea doar câtorva persoane, lui Nivaldo, care bău cu el un păhărel. Nivaldo se bucura foarte mult.