NOUĂ ÎNTR-UN TREN

Când în sfârșit căruțele s-au oprit în fața gării din Barcelona, tinerii erau deja morți de foame. Pena i-a dus într-o cârciumă muncitorească și le-a cumpărat pâine și supă de varză, pe care au înfulecat-o lacom. În agitația schimbării bruște a vieții lor de zi cu zi, li se părea ca o zi de sărbătoare. Pe peron Josep se uita nervos la locomotiva care venea năpustindu-se spre ei ca un balaur incredibil de zgomotos, scuipând foc. Dintre toți bărbații doar Enric mai fusese o dată cu trenul și așa au intrat unul după altul, cu ochii căscați de uimire, într-un vagon de clasa a treia. De această dată Josep împărțea cu Guillem una dintre banchetele acoperite cu șipci de lemn, iar Manei ocupa un loc în fața lor.

În timp ce trenul se punea în mișcare tremurând și icnind, conductorul i-a avertizat să nu deschidă geamul, altfel puteau intra în compartiment scântei și fum plin de funingine de la locomotivă; pentru că afară era frig, ținură bucuroși geamurile închise. Curând n-au mai băgat în seamă țăcănitul roților și balansul vagonului și toți se uitau extaziați pe fereastră, unde vedeau trecând pe lângă ei peisajul catalan.

Cu mult timp înainte ca întunericul să ascundă lumea privirii lui, Josep se săturase deja să privească pe lângă fața lui Guillem căci acesta avea locul de la fereastră. Pena adusese în tren pâine și cârnați și acum le împărțea. Curând a intrat iar conductorul și a aprins lămpile cu gaz, iar strălucirea lor pâlpâitoare arunca umbre care tremurau și Josep le-a privit până când l-a biruit somnul.

Încordarea îl epuizase mai mult decât ar fi putut-o face o zi grea de muncă. S-a trezit mereu pe parcursul acelei nopți incomode și, ultima dată, când trenul se pusese iar în mișcare după o staționare în Guadalajara, a văzut că se făcea zi, o zi închisă, neprietenoasă.

Pena a împărțit iar cârnați și pâine până a terminat provizia și au clătit mâncarea cu înghițituri de apă care avea gust de cărbuni și scârțâia între dinți. Restul a fost plictiseală, până când Enric Vinyès strigă: „Zăpadă!”

Toți s-au îmbulzit la fereastra compartimentului ca să vadă fulgii albi care se cerneau dintr-un cer cenușiu. Văzuseră zăpadă doar de câteva ori în întreaga lor viață și chiar și atunci doar puțină, pentru că se topea imediat. Acum încetase să ningă înainte ca priveliștea să le devină plictisitoare, totuși când trenul a oprit în Madrid, pe pământ se așternuse un strat alb, subțire.

Pena cunoștea evident orașul foarte bine. L-a condus departe de gară și de bulevardul larg, dincolo de clădirile impozante din întortochetura de străzi înguste, care șerpuiau întunecoase printre case cu chirie făcute din piatră. Într-un loc mic se găsea o piață și Pena a putut cumpăra de la doi vânzători pâine, brânză și două sticle cu vin și apoi și-a condus protejații de-a lungul unei ulițe, până la o ușă cu o scară lată doar pentru o persoană, dând într-un vestibul neluminat, sărăcăcios. Au urcat la etajul al treilea, unde Pena a ciocănit de trei ori la o ușă pe care era o plăcuță: „Pension Excelsior”.

Ușa a fost deschisă de un bărbat în vârstă, care a dat din cap când l-a văzut pe Pena.

Camera în care intrase acum asociația de vânătoare era prea mică pentru atâta lume, dar tinerii s-au așezat simplu pe paturi și pe podea. Pena le-a împărțit pâine și brânză și a dispărut pentru a apărea iar în scurt timp cu un ceainic aburind și o tavă cu pahare. A turnat câteva degete de vin în fiecare pahar și umplut apoi cu apă fierbinte, iar băieții înghețați au băut lacom amestecul cald.

Pe urmă Pena i-a lăsat singuri și au stat în pensiunea murdară așteptând, în timp ce orele acelei după-amiezi lungi și ciudate se scurgeau încet.

Lumina slăbise în fața ferestrei, când Pena s-a întors. Stătea în mijlocul camerei.

— Ascultați-mă bine, spuse el. Acum puteți dovedi că sunteți de folos la ceva. Astă-seară urmează să fie arestat un bărbat care este trădătorul nostru. Veți ajuta la prinderea lui.

L-au privit pe Pena într-o tăcere nervoasă.

Acesta a căutat sub unul dintre paturi și a tras de acolo o cutie care, după cum arăta, conținea chibrituri lungi cu capete groase, l-a dat câteva lui Josep, împreună cu o bucată de șmirghel pe care trebuia să le tragă.

— Trebuie să le păstrezi în buzunare, ca să nu se ude, Álvarez. Mergem într-un loc unde bărbatul se va urca într-o trăsură și, când trăsura pornește, o urmărim și la fiecare intersecție aprinzi un chibrit.

A aprins unul care răspândea o duhoare înțepătoare.

— Când dau semnalul, grupa roiește și împresoară trăsura, ca să poată fi prins. Guillem Parera și Esteve Montroig, voi trebuie să apucați caii de căpăstru și să-i opriți. Dacă trebuie să ne despărțim, croiți-vă drum până la gară și vă iau eu de acolo. După ce trece treaba asta veți primi o recomandare, veți fi luați într-un regiment și cariera voastră militară poate începe.

Curând după aceea, au plecat de la pensiune, au coborât scara și au ieșit în strada îngustă. Întreaga zi ninsese ușor dar acum bucățelele pufoase cădeau parcă mai grele. În piață, mulțimea de oameni stinsese focul și vânzătorii își încheiaseră lucrul. Josep privea fulgii care se așezau albi pe părul negru ca pana corbului al lui Pena. În spatele sergentului, asociația de vânătoare mărșăluia prin lumea aceasta perlată, complet străină.

Curând lăsaseră în urmă orașul vechi și traversau bulevarde mărginite de clădiri fastuoase. Pe un bulevard, Carrera de San Jerónimo, Pena s-a oprit în fața unei clădiri mari și impresionante. Lângă intrare stăteau niște bărbați perechi, perechi și discutau încet în grupuri mici, sub lumina tremurătoare a unui felinar cu gaz. Ușierul le-a aruncat tinerilor doar o privire pasageră când aceștia s-au strâns în jurul lui Pena.

Ușa grea s-a crăpat puțin și Josep a putut să audă vocile bărbaților dinăuntru. Cineva ținea un discurs, vocea lui se ridica și cobora. Când între timp a făcut o pauză, strigătele au devenit puternice; firește că Josep n-avea cum să constate dacă erau strigăte de aprobare sau de mânie. O dată s-a ridicat un oftat general, de două ori au fost râsete.

Asociația de vânătoare a așteptat aproape o oră și în zăpada care continua să cadă băieților le era din ce în ce mai frig.