JAFUL

Pentru restul culesului Josep se limită la gânduri raționale, practice, care nu mai erau colorate de speranțe copilărești sau visuri despre minuni.

De unde să ia el două găini?

Își spunea că din moment ce tot trebuie să le fure, atunci să le ia de la un bogătaș, a cărui familie să nu sufere din cauza tâlhăriei și știa doar un asemenea om bogat, care avea găini: primarul.

— Ángel Casals, spuse el tare.

Fratele lui îl privi.

— Ce-i cu el? întrebă Donat.

— Ah… a… trecut pe aici călare pe catârul lui; merge în sat să-și vadă de toate cele, spuse Josep.

Donat tăia mai departe struguri de pe butucii de vită.

— Și ce mă interesează pe mine? spuse el.

Putea fi periculos. Ángel Casals avea o flintă de care era mândru, o armă lungă cu pat de mahon pe care îl ungea și-l lustruia ca pe o bijuterie. Pe vremea când Josep era încă mic, alcalde-ul ucisese cu pușca asta o vulpe care vroia să-i fure găinile. Copiii din sat mângâiaseră cadavrul; Josep încă își amintea foarte bine frumusețea animalului, moliciunea deplină a blănii roșcate lucioase, partea albă mătăsoasă de pe burtă și ochii galbeni înțepeniți de moarte.

Era sigur că Ángel ar fi gata să împuște și un hoț, așa cum împușcase și vulpea.

Furtul găinilor trebuia să aibă loc în mijlocul nopții, când toți ceilalți din sat erau cufundați în somnul oamenilor cumsecade, muncitori. Josep se gândi că ar fi în siguranță dacă ar reuși mai întâi să se ascundă în poiată. Păsările erau obișnuite cu băieții primarului, care veneau acolo să ia ouăle; dacă s-ar mișca încet și liniștit, animalele n-ar face mare agitație.

Cea mai mare problemă era timpul scurt dinaintea intrării în poiată. Ángel avea un mastiff mare, negru, un dulău rău, care lătra tare și mult. Cel mai sigur era să omoare câinele, dar Josep știa că putea omorî un câine tot atât de puțin cum putea despica beregata unui om.

Și câinele îl speria.

Timp de două, trei zile mâncă la cină doar o parte din porția lui de xoriço și își făcu în buzunar o provizie modestă, dar recunoscu foarte repede că nu-i va ajunge.

După sfârșitul culesului, când Donat și cu el luaseră butoiul cu mustul ultimei încărcături de struguri și îl răsturnaseră într-o vechitură de butoi aflat în șură, Josep merse la prăvălie și îl întrebă pe Nivaldo dacă nu avea cumva niște salsitxa care se stricase deja și pe care nu o mai putea vinde.

— Ce vrei să faci cu cârnatul stricat? întrebă Nivaldo morocănos și Josep îi povesti că are nevoie de el pentru un exercițiu de supraviețuire în pădure, la care se gândise sergentul și de care ținea și hăituirea animalelor cu câini. Bătrânul îl duse pe Josep în cămara în care își păstra cârnații, unii întregi, alții deja începuți – botifarra cu ceapă și ardei, llom cu și fără piper roșu, llonganissa și sobrassada. Josep arătă către o bucată de llom, care în tăietură se înverzise deja în mod clar, dar Nivaldo clătină din cap.

— Nu mai spune? E o bucată de file calitatea întâi, încet maturată. Nu trebuie decât să-i tai capătul, restul e minunat. Nu, lucrurile astea de aici sunt prea bune ca să le arunc. Așteaptă aici, spuse el și se strecură printre sacii cu fasole și o ladă cu cartofi zbârciți. Josep îl auzi gemând în spatele muntelui de saci și mișcând pungi și lăzi și, când se întoarse, avea în mână o bucată lungă de… ceva, acoperit în cea mai mare parte de mucegai.

— Ăă, crezi că… le place… animalelor?

Nivaldo închise ochii.

— Dacă le place? Botifarra cu orez. E chiar prea bun pentru ele. O uitasem. Este exact ce-ți trebuie, tigrule.

Când Josep era mic, fusese mușcat de un câine, o javră uscățivă, galbenă, care aparținea familiei Figueres. De câte ori trecea pe lângă via lor, câinele venea spre el în salturi și lătra tare. Înfricoșat cum era, Josep încercase să intimideze câinele țipând și privindu-l cu amenințare simulată în ochii mici, închiși la culoare, care pentru el întruchipau răul, dar asta îl înrăise pe câine. Într-o zi, când câinele venise spre el, Josep s-a tras înapoi de frică și colții ascuțiți s-au înfipt în glezna lui, iar când s-a smuls, a curs sângele. Timp de doi ani, până când câinele a murit, Josep n-a mai trecut prin apropierea viei lui Figueres.

Nivaldo îi dăduse un sfat.

— Câinele unui alt om nu trebuie privit niciodată în ochi. Câinele vede privirea unui străin drept o provocare și, dacă e un câine rău, răspunde cu un atac, poate chiar la viața ta. Câinele se privește scurt, după care întorci privirea, fără frică și fără să o iei la fugă, ci vorbindu-i blând și liniștitor.

Josep habar n-avea dacă spusele lui Nivaldo chiar se potriveau, dar se gândea la asta în timp ce freca bine sângeretele cu o mână de iarbă, pentru a-i îndepărta mucegaiul cât de mult posibil. A tăiat cârnatul bucățele și, într-o seară, când se lăsase întunericul peste Santa Eulalia, a mers în plaça satului și a trecut pe lângă câmpul de legume al lui Casals. Poiata era la capătul din spate al câmpului, al cărui pământ gras era îngrășat, dar nu arat. Câinele, care era legat cu o sfoară lungă de cotețul dărăpănat, dormita în fața poiatei ca un balaur păzind o cetate.

Casa alcaldeului se vedea mai mult decât clar de la cotețul păsărilor și abia dacă era la jumătate de câmp depărtare.

Josep s-a învârtit fără rost pe acolo până când noaptea s-a făcut ca smoala, după care s-a întors la câmpul lui Ángel Casals.

De data aceasta, privind mereu lumina din fereastra casei, a mers încet peste câmp, până la câine, care a început curând să latre. Înainte de a fi destul de aproape pentru a vedea animalul, câinele a sărit la el, tras înapoi doar de sfoara de care era legat. Alcalde-ul, care se odihnea după toate îndatoririle sale de țăran și primar, dormea probabil adânc, la fel ca și fiii lui, dar Josep știa că în cazul în care lătratul continua, va ieși cineva din casă.

— Ei, ei, taci, câine cuminte. Vreau doar să-ți fac o vizită, lighioană, canalie ce ești, spuse el pe un ton prietenos, care cu siguranță că i-ar fi sunat bine lui Nivaldo și a scos o bucățică de botifarra din buzunar. Când a aruncat fărâma, câinele s-a dat într-o parte de parcă ar fi aruncat cu o piatră, dar mirosul sângeretelui l-a atras imediat. Bucata a fost înghițită imediat. Josep a aruncat încă una, care a fost la fel de repede înfulecată. Când s-a întors să plece, lătratul a reînceput, dar nu pentru mult timp și când Josep a plecat de pe câmp, noaptea era iar liniștită.

În seara următoare s-a întors. Acum luna era sus pe cer și ar fi fost descoperit, dacă și-ar fi dat cineva osteneala, dar în casă totul a rămas în întuneric. De data aceasta câinele a lătrat la început, totuși părea să aștepte cele două bucăți de cârnat pe care Josep i le-a aruncat. Josep s-a așezat pe pământ, în afara razei de acțiune a sforii cu care era legat câinele. El și câinele se priveau. Josep a vorbit multă vreme cu animalul, banal, dar liniștit, despre struguri și trupul femeilor, despre sărbători și mărimea organului masculin al câinelui, despre mâncărimea ouălor și lipsa ploii, după care i-a dat încă o bucată de cârnat – una mică, pentru că trebuia să-și gospodărească rezerva – și a plecat acasă.

În seara următoare a trecut de două ori pe la câmpul alcaldeului. Prima dată câinele a lătrat, înainte ca Josep să înceapă să vorbească. Când a apărut a doua oară, câinele îl aștepta liniștit.

În seara următoare câinele nu a mai lătrat deloc. Pe urmă, când s-a făcut timpul ca Josep să plece, s-a îndreptat spre câine, până s-a găsit în apropierea lui și a vorbit cu el liniștit și nepăsător.

— Tu lucru bun, bătrân, bestie proastă, minunată, urâtă, vreau să fii prietenul meu, vreau să fiu… A luat o bucată de sângerete și i-a întins-o și la mișcarea lui bruscă câinele a mârâit înfricoșător. Capul mare și negru al câinelui s-a mișcat imediat deasupra mâinii lui. Întâi Josep a simțit botul umed și apoi limba groasă, care îi lingea podul palmei, udă, gâdilătoare și aspră ca limba unui leu, savurând ultimul rest al aromei de cârnat.

Excursiile lui nocturne nu rămăseseră neobservate. După rânjetul șiret al tatălui său vedea că acesta presupunea că se furișează să se întâlnească cu Teresa Gallego și Josep nu a făcut nimic pentru a combate această presupunere.

În noaptea aceea, a așteptat până când a auzit cele două bătăi înfundate și ușoare ale ceasului franțuzesc înainte de a-și părăsi salteaua de dormit și de a se strecura din casă.

Bântuia ca o fantomă prin întuneric. În două sau trei ore satul urma să se trezească, dar în acel moment întreaga lume dormea.

Chiar și câinele.

Poiata nu avea închizătoare – oamenii din Santa Eulalia nu se furau între ei –, doar o mică stinghie de lemn între două inele de fier țineau ușa închisă. Câteva secunde mai târziu era înăuntru.

Era cald și mirosea tare și iute a găinaț. Jumătatea de sus a unuia dintre pereți era din plasă de sârmă, prin care luna joasă arunca o lumină palidă. Majoritatea găinilor dormeau, cocoloașe întunecate în lumina lunii, dar câteva scurmau și ciuguleau de pe jos. O pasăre l-a privit pe Josep și a cloncănit o dată, dar și-a pierdut curând interesul.

Câteva dintre găini stăteau ghemuite pe scândurile înalte, fixate pe unul dintre pereți. Josep a presupus că probabil cloceau în cuibare, deci erau găini. Nu vroia să dea din greșeală peste vreun cocoș cu pinteni ascuțiți. Știa că orice mișcare în plus, orice zgomot neobișnuit putea duce la o catastrofă – cotcodăceli, cârâieli, lătratul câinelui de afară. Mâinile lui au pipăit unul dintre cuiburi. În timp ce mâna dreaptă a apucat strâns gâtul unei găini, pentru a împiedica cotcodăcitul, cu mâna stângă a strivit pasărea de corpul lui, pentru a nu putea să bată din aripi. A încercat să nu se gândească la ceea ce făcea și a răsucit gâtul penat. Se aștepta să audă ceva ca un trosnet la ruperea gâtului, dar a fost mai mult un scârțâit, ca la frângerea rapidă a unor oscioare. Găina s-a mai luptat puțin, și-a tras picioarele înapoi pentru a se elibera din strânsoarea lui și a încercat să dea din aripi dar el a răsucit mai departe gâtul de parcă ar fi vrut să i-l rupă și, în cele din urmă, găina s-a cutremurat spasmodic și a murit.

A așezat găina înapoi în cuibarul ei și a încercat să-și liniștească respirația.

Când a luat a doua găină, totul a decurs aproape la fel ca prima dată, firește cu o deosebire importantă. A strâns găina la piept și nu la burtă, ceea ce i-a îndoit într-o așa măsură încheietura, încât îi era posibilă doar o mișcare limitată și de aceea nu i-a putut răsuci destul gâtul, pentru a-l rupe. Nu mai putea face altceva decât să țină găina strâns și să-i preseze gâtul cu atâta putere încât, aproape pe moment, degetele au început să-l doară. Găina s-a apărat tare la început, apoi din ce în ce mai slab. Își bătea fără putere pieptul cu aripile. Și pe urmă tot mai slab, ah, Déu, zdrobise viitorul din ființa aceea! Simțea cum viața se stinge, cum ultimul rest perceptibil de existență îi străbătea beregata către mâna lui de fier care continua să strângă, urcându-se ca o bulă de aer într-o sticlă. Pe urmă nu a mai fost acolo.

L-a apucat altfel gâtul și a mai răsucit o dată, chiar dacă nu mai era necesar.

Când a părăsit poiata, câinele cel mare și negru era în fața lui și Josep a pus amândouă găinile pe un braț, ca pe un copil, iar cu cealaltă mână a scos restul cârnatului din buzunar, șapte sau opt bucăți, pe care le-a aruncat câinelui.

Toți din jurul lui dormeau – tatăl, fratele, Teresa, satul, întreaga lume – nevinovați și cinstiți. Doar Josep nu. Avea senzația că trece printr-o prăpastie și că asta îl schimbă, iar semnificația misiunii sergentului Pena i-a fost pentru prima dată clară: Du-te și ucide.

Când asociația de vânătoare se întâlni a doua zi, tinerii îl găsiră deja pe Josep în luminiș, unde ațâțase două focuri mici deasupra cărora se rumeneau găinile înfipte în două țepușe de lemn verde, prinse în niște bețe bifurcate.

Pena examină critic scena, dar tinerii se bucurară foarte mult.

Josep rupse friptura în bucăți mici și le împărți generos, frigându-și degetele cu grăsimea încinsă.

Pena luă un copan.

— Crocantă piele, Álvarez.

— Unsă puțin cu ulei, domnule sergent.

Josep luă și el un copan și carnea i se păru delicioasă. Au mâncat cu toții și s-au destins, au râs, au rumegat și au savurat banchetul neașteptat.

După ce au terminat și-au șters de pământ mâinile unse cu grăsime, s-au întins pe jos sau și-au rezemat spatele de trunchiurile copacilor. Se simțeau grozav, râgâiau și se plângeau de vânturile lui Xavier. Nu i-ar fi mirat dacă sergentul le-ar fi împărțit și dulciuri.

În loc de asta, le ordonă lui Miguel Figueres și lui Josep să-l urmeze. Îi duse la coliba în care locuia și arătă către două lăzi pe care trebuia să le care înapoi în poiană. Lăzile din lemn aveau cam un metru pătrat și erau surprinzător de grele.

În luminiș sergentul deschise mai întâi lada lui Josep și scoase niște pachete fără formă, învelite în cârpe de bumbac groase, uleioase și legate cu corzi de iută.

După ce fiecare tânăr a primit un pachet, Pena le-a ordonat să desfacă sfoara și să dea la o parte cârpa impregnată cu ulei. Josep dezlegă sfoara cu grijă și o băgă în buzunar. Descoperi că după învelișul exterior se mai aflau încă două straturi de cârpe uleioase.

Sub cel de-al treilea înveliș – unde aștepta să fie descoperită, ca o nucă în coaja ei – ieși la vedere o armă.