DATORIA LUI JOSEP

Ședea cu ochii închiși pe banca din curte în lumina gălbuie a soarelui de început de primăvară și se străduia să-și pună la treabă rațiunea, încerca să găsească o ieșire logică din spaima care îi paralizase gândurile.

În primul rând: era sigur că omul pe care îl văzuse de sus era într-adevăr Pena?

Era. Era.

În al doilea rând: îl văzuse și recunoscuse Pena?

Josep trebui să recunoască în silă faptul că Pena îl văzuse. Nu-și putea permite să creadă într-o întâmplare. După toate probabilitățile, Pena venise la întrecere cu speranța că îl va descoperi acolo. Poate auzise cumva că Josep Álvarez se întorsese în Santa Eulalia și trebuia să se asigure că acela era Josep Álvarez pe care îl instruise, bărbatul pe care îl vâna, singurul dintre băieți care îi scăpase.

Care îi scăpase până atunci, se gândea Josep disperat.

Până acum.

În al treilea rând: cu siguranță vine cineva care l-a urmărit.

În al patrulea rând: ce posibilități are?

Își aminti cât de îngrozitor fusese, un hăituit fără patrie și refugiat.

Dacă și-ar vinde vinul poate că ar fi posibil să fugă cu un tren de persoane în locul unui vagon de marfă, se gândea el.

Dar știa că nu avea destul timp pentru asta.

Nu-i putea ruga pe Maria del Mar și pe Francesc să fugă cu el și să împartă împreună viața unui fugar. Dar dacă îi lăsa, viața lui ar fi fost pustie și tremura gândindu-se la durerea pe care i-ar fi pricinuit-o lui Marimar această nouă părăsire.

Avea doar o singură posibilitate. Își aminti de lecția pe care i-o predase Pena într-un mod dur: când este nevoie să ucizi, o poate face oricine. Dacă este necesar, omorul e foarte simplu.

Revolverul era încă acolo unde îl ascunsese, în spatele unui sac de cereale, într-un colț al podului. Erau încărcate doar patru dintre cele nouă camere și Josep nu mai avea praf de pușcă. Deci trebuia să-i ajungă cele patru gloanțe și un cuțit ascuțit.

Pentru a-și învinge teama se năpusti orbește în munca grea, care fusese întotdeauna pentru el cel mai bun medicament, când avusese greutăți. Munci fără întrerupere, construi mai departe zidul de piatră în fața peretelui de pământ din pivnița lui și după-amiaza târziu se duse în vie pentru a tunde butucii de viță. Avea revolverul mereu pregătit, deși nu credea că Pena va merge prin sat să-l atace la lumina zilei.

După apusul soarelui spaima lui se mări și ieși afară cu revolverul, urcă dealul până sus într-un loc de unde, în lumina palidă a lunii, putea vedea porțiunea de drum care ducea la podgoria lui. Era aproape plăcut să stea acolo, până se convinse că, în cazul în care ar veni cineva, acela n-ar lua-o pe acel drum. Unul care fusese instruit de Pena ar înconjura dealul și ar veni pe coama lui, așa că Josep se întoarse să privească panta, dar se simți părăsit și fără apărare.

În cele din urmă intră în casă pentru a lua pături, le duse în pivniță și le întinse în fața butoaielor cu vin și pe lângă roaba cu lut de la râu. Pe urmă se întinse, cu capul între mânerele roabei, dar curând îl împungeau deja pietrele în spate și, cu toate că pivnița era un loc răcoros bun pentru vin, era cu totul neprielnic corpului omenesc. În afară de asta Josep se gândea că, din moment ce trebuia să fie într-adevăr atacat, atunci n-ar fi fost bine să-și întâlnească atacantul ca un animal ghemuit într-o vizuină din pământ.

Deci Josep își luă păturile și revolverul și se întoarse în casă, unde se urcă în patul lui și află câteva ore de somn neliniștit.

Și în următoarele două nopți dormi prost. În primele ore ale dimineții celei de-a treia nopți căzu în sfârșit într-un somn adânc, din care îl smulse după o vreme un bubuit în ușă.

Își trase grăbit pantalonii de lucru și coborî scările cu arma în mână tocmai când ceasul franțuzesc bătea cinci, ora lui obișnuită de trezire. Își dădea osteneala să gândească clar.

Niciun ucigaș n-ar bate la ușă, își spunea el.

Oare era Marimar? Poate băiatul era iar bolnav?

Nu se putea hotărî să deschidă ușa.

— Cine-i acolo?

— Josep! Josep, sunt eu, Nivaldo.

Poate era cineva cu o armă în mână, în spatele lui Nivaldo.

Descuie ușa o crăpă puțin și spionă afară, dar cerul era înnorat, era încă întuneric și Josep de-abia putea să zărească ceva. Nivaldo întinse brațul prin ușă și mâna lui tremurătoare apucă strâns încheietura lui Josep.

— Vino, zise el.

În timp ce coborau strada și se grăbeau să traverseze plaça, Nivaldo nu răspundea la nicio întrebare, ci doar clătina din cap. Mirosea a vinars. Cheia îi clănțăni în broască înainte de a reuși să descuie ușa prăvăliei.

Când scăpără un chibrit și aprinse o lampă, Josep văzu mai întâi o sticlă goală de vinars pe tejghea și imediat apoi motivul nervozității lui Nivaldo.

Bărbatul zăcea pe podea de parcă ar fi fost adormit, dar capul îi era înclinat într-un mod nefiresc și era clar că nu avea să se mai trezească.

— Nivaldo, spuse Josep încet.

Luă lampa lui Nivaldo și se aplecă deasupra celui de pe podea. Pena zăcea lângă scaunul răsturnat pe care șezuse. Nu arăta ca negustorul înstărit pe care îl văzuse la târgul din Sitges, ci mai degrabă ca un soldat mort, îmbrăcat, așa cum își amintea Josep de el, în uniformă de lucru, cu cizme militare din piele bună și cu un cuțit într-o teacă de la centură. Ochii erau închiși. Capul îi era întors într-un unghi de nouăzeci și trei de grade, pe o întreagă jumătate a gâtului avea o vânătaie enormă, de un negru violet ca strugurii Ull de Llebre, cu o rană deschisă în carne și sânge uscat.

— Cine a făcut asta?

— Eu, spuse Nivaldo.

— Tu? Cum?

— Așa.

Nivaldo arătă spre o rangă grea de oțel, care se sprijinea de perete. Întotdeauna făcuse parte din prăvălie; și Josep o folosise de câteva ori când îl ajutase pe Nivaldo să sprijine un sac cu făină sau o ladă cu cafea.

— Acu’ nu mai pune întrebări. Trebuie să-l duci de aici.

— Păi unde să-l duc? întrebă naiv Josep.

— Nu știu. Nu vreau să știu, zise violent Nivaldo. Era băut. Trebuie să-l iei imediat de aici. Trebuie să curăț tot, să fac ordine înainte de a intra pe ușă primii clienți.

Josep îl privea buimăcit.

— Josep. Scoate-l de aici.

Căruța și catârul făceau prea mult zgomot. Josep fugi acasă. Mica lui roabă era în pivniță plină cu lut, dar cea mare, moștenită de la Quim, era goală. Roțile ruginite scârțâiră când o mișcă și trebui să piardă minute prețioase pentru a le unge, înainte de a putea împinge roaba prin întuneric până la prăvălie.

Îl înfășurară pe sergent într-o pătură pătată și apoi Nivaldo îl apucă de ambele picioare, iar Josep de umeri. Moartea îl înțepenise și, când îl așezară în roabă, leșul lui era atât de rigid, încât se opri pe margine și cu siguranță ar fi căzut de acolo. Josep îl împinse cu putere pe burtă și, în ciuda rigidității, cadavrul era încă destul de flexibil ca în cele din urmă spatele să atingă fundul roabei.

Nivaldo se întoarse în prăvălie și închise ușa după el, iar Josep a luat de acolo povara.

Era încă întuneric, dar peste tot în sat podgorenii își părăsiseră deja paturile și lui Josep îi era o frică cumplită să nu se întâlnească cu cineva care era deja în picioare și care să vrea să schimbe câteva vorbe cu el.

Trecu cât de repede a putut pe lângă casa lui Eduard și se sperie de zgomotele pe care le făcea. E adevărat că roțile unse nu mai scârțâiau, dar erau prinse cu cercuri de metal care făceau zgomote slabe, însă sacadate pe caldarâm și, după ce trecu de plaça în urma lui încă săreau pietre desprinse.

În timp ce trecea pe lângă parcela lui Ángel cântă un cocoș și câinele primarului, urmașul animalului de mult mort, pe care îl îmblânzise Josep, începu să latre sălbatic.

Taci, taci, taci!

Merse repede și coti în sfârșit cu mare ușurare spre via lui, dar pe urmă se opri.

Și acum?

Lumina cenușie a zorilor dispăruse de câteva ore, dar dacă voia să îndeplinească sarcina asta ciudată pe care i-o dictase Nivaldo nu era de ajuns să îngroape neglijent cadavrul într-o groapă plată. Nu putea nici să sape un mormânt potrivit, pentru că în orice moment putea trece cineva pe drumul spre râu sau putea veni Marimar.

Dar într-un fel sau altul Pena trebuia să dispară.

Merse la pivniță, deschise ușa și împinse roaba înăuntru.

Când găsi lampa și scăpără un chibrit, știa exact ce era de făcut.

Își vârî mâinile sub umerii lui Pena și trase cadavrul din roabă. Adâncitura căscată în peretele de stâncă, pe care Josep o văzuse mereu ca pe un rastel natural, nu avea acum rafturi cu sticle de vin. Pena era un bărbat mare, musculos și Josep icni când îl înghesui în picioare în adâncitură, cu spatele lipit de peretele neted de stâncă, cu capul care se bălăbănea și umerii sprijiniți de o piatră mare, rotundă, care ieșea din neobișnuitul perete lateral de vizavi. Leșul era încă frânt de mijloc, dar cu siguranță că Josep nu intenționa să-l lase la vedere.

După-amiaza trecută amestecase în roaba lui apă cu lut de la râu, dar la lumina lămpii văzu că suprafața se uscase și se întărise. Avea întotdeauna în pivniță un cántir cu apă de băut și acum vărsă conținutul în lut și amestecă cu o lopată, până când suprafața uscată se contopi cu interiorul umed. Pe urmă umplu o găleată cu lut, luă din el cu mistria și îl răsturnă într-un colț al deschizăturii din podea. Își căută o piatră bună, mare, o apăsă în lut, așeză alături o a doua piatră și îndepărtă grijuliu cu mistria lutul în exces de la rosturi. Lucra la fel de încet și temeinic cum făcuse și la celelalte lucrări de zidărie din pivniță.

După ce ridicase cinci rânduri de piatră, zidul se înălța până la genunchiul lui Pena și Josep merse cu roaba până la o grămadă de pământ scos, pe care vroia de fapt să-l împrăștie pe drum. În timp ce umplea roaba, primii zori cenușii inundară cerul.

Întors în pivniță, săpă mai întâi pământul pietros din spatele cadavrului. Pe urmă îl așeză în așa fel încât spatele cadavrului să nu se mai sprijine de peretele lateral, umplu tot spațiul gol din jurul picioarelor lui Pena cu pământ și îl bătători, astfel că mortul stătea într-adevăr aplecat în față, dar ca un copac plantat, care este ținut vertical de pământul din jurul rădăcinilor lui.

Apoi Josep zidi mai departe.

Zidul se înălțase până la talia lui Josep, când auzi o voce ascuțită, clară, venind chiar din fața ușii.

— Josep.

Francesc.

— Josep, Josep.

Băiatul îl căuta.

Josep se opri din lucru, stătu liniștit și ascultă. Francesc îl striga mai departe, dar vocea lui slăbi și pe urmă se stinse cu totul, iar câteva minute mai târziu Josep lucra iar la zid.

Zidul creștea și după fiecare metru Josep umplea spațiile cu pământ, până când atinse rândul cel mai de sus și îl bătători. Când nu mai avu deloc pământ în roabă, ieși afară temător și precaut, dar era singur în lumina clară a dimineții, așa că își umplu încă o dată roaba cu pământ și se întoarse cu ea în întunericul rece, luminat doar de o lampă.

Lucra îndârjit și meticulos, când zădărind, când umplând golurile, fără să-și îngăduie nici foame, nici sete. Pământul părea să crească în fața cadavrului ca o maree care se urca încet; era nevoie de mult ca să umple un mormânt, chiar dacă era un mormânt vertical.

Josep încerca să nu-l privească pe sergentul Pena. Când o făcu o dată, văzu că îi atârna capul pe umărul drept și îi acoperea pata urâtă, albastră și rana de la umăr. Trecu intenționat cu vederea chelia provocată de vârsta mijlocie și cele câteva fire argintii de păr, îl umanizau, îl făceau să pară o victimă. În aceste împrejurări Josep prefera să-l păstreze în amintire ca pe un om de nimic, sângeros.

Când atinse umerii treaba mergea mai încet, pentru că trebuia să folosească o scară dublă. Mai adăugă un rând de piatră și puse pământ cu lopata până când acoperi părul rar și negru al lui Pena și ascunse pentru totdeauna locul lipsit de păr. Josep îngropă capul, mai adăugă câțiva centimetri de pământ pe deasupra și bătători.

Zidul încă mai era cam la un metru distanță de tavanul de stâncă atunci când i se termină lutul, totuși i se păru oarecum sigur să meargă la râu să aducă alt lut, pentru că, în cazul în care cineva ar fi intrat din întâmplare în pivniță, n-ar fi putut vedea nimic compromițător.

După poziția soarelui pe cer își dădu seama că era după-amiaza târziu. Nu mâncase și nu băuse nimic de ieri și îi veni amețeală în timp ce împingea roaba lui Quim pe drumul care trecea pe lângă via Mariei del Mar.

Îngenunche pe malul râului și își spălă mâinile, încă aveau gust de lut când bău cu lăcomie apa rece, dar îi era indiferent. Își dădu cu apă pe față și urină din belșug la un copac.

Stratul de lut se întindea de la sfârșitul drumului doar pe o bucată scurtă în aval, dar malul era astupat de tufișuri dese.

Josep își scoase pantofii, își suflecă marginile pantalonilor și împinse roaba în apa puțin adâncă. Trebui să o împingă peste câteva pietre, dar la scurt timp după aceea încărca lut în ea.

Când la întoarcere trecu iar pe lângă curtea Mariei del Mar, ea apăru din spatele casei și îl văzu împingând o încărcătură de lut și pietre ca de obicei, îi făcu semn cu mâna și zâmbi, iar Josep îi zâmbi și el, dar nu se opri.

Înapoi pe pământul lui, trebui să mai aducă pământ pentru umplere și apoi se apucă iar zelos de lucru.

Se opri doar o dată. Dintr-o inspirație de moment coborî scara și luă revolverul LeMat pe care îl așezase pe unul dintre butoaie. Plasă revolverul sus pe pământ în deschizătură și îl acoperi cu mai multe lopeți de pământ.

După ce bătători restul de pământ de sub tavanul de stâncă, așeză ultimul strat de pietre, îmbină strâns spațiul până la tavan, curăță lutul în exces cu mistria și apoi coborî scara.

Peretele de stâncă începea din partea stângă a ușii, se întindea spre spate până devenea un perete curat și tocmai zidit, chiar în locul unde fusese adâncitura. Zidul de piatră ducea cam la trei metri sub tavanul de stâncă, se frângea apoi la dreapta de-a lungul peretelui posterior al pivniței și apoi încă o dată la dreapta. Peretele drept de pământ era acum acoperit de un zid, până aproape de ușă.

Zidăria se îmbina într-un tot unitar și când Josep privi pivnița la lumina lămpii sale, părea să strălucească de nevinovăție.

— Acum îl puteți avea, spuse el tare și cu glas tremurător.

Când închise ușa în spatele lui nu știa dacă vorbise micului popor sau lui Dumnezeu.