DESPĂRȚIRE

Josep îi citi lui Guillem articolul cuvânt cu cuvânt, încet și cu vocea răgușită de încordare.

Ziarul informa că prim-ministrul Juan Prim y Prats făcuse parte dintre bărbații care fuseseră răspunzători pentru căderea reginei Isabel, reinstalarea unei monarhii și alegerea unui membru al aristocrației italiene prin cortes – Amadeo Fernando Maria de Saboya – ca nou rege al Spaniei.

La doar câteva ore după moartea generalului Prim, cel mai important susținător al lui, Amadeo sosise la Madrid, pentru a se urca pe tron. Noul monarh hotărâse imediat patru zile de doliu național pentru Prim și, stând în picioare lângă trupul neînsuflețit, depusese jurământul că va respecta constituția Spaniei.

— Înseamnă că Guardia civil va aresta în curând mai multe persoane suspecte de participarea la atentat, spuse Josep.

Guillem oftă.

Mâncară fără să simtă gustul și apoi plecară mai departe fără nicio țintă, doi bărbați tineri aflați în același coșmar.

— Cred că ar trebui să mergem la Guardia civil, Guillem.

Guillem scutură îndârjit din cap.

— N-or să ne creadă că suntem doar niște prostănaci creduli. Dacă nu l-au prins pe Pena sau pe ceilalți, vor fi foarte bucuroși să poată pune crima în spinarea noastră.

Mergeau tăcuți mai departe.

— Poate că erau carliști. Cine știe? Am fost aleși pentru că aveau nevoie de flăcăi proști de la țară, din care să facă criminali, spuse Josep. Țărani disperați, fără lucru, pe care să îi dreseze să se supună.

Guillem aprobă.

— Pena ne-a ales pe amândoi ca trăgători de mare precizie, pe tine și pe mine. Pe urmă și-au dat seama că nu pot avea încredere în noi. Așa că au găsit pe alții care au tras în nenorocitul ăla și l-au omorât, iar noi le-am părut destul de șireți să oprim un cal și să aprindem un chibrit, spuse el ursuz. Nu ne putem întoarce în sat, continuă el. Oamenii lui Pena – carliști sau ce-or fi ei – ar putea să ne caute. Poate că poliția deja ne caută! Armata, miliția!

— Atunci, ce să facem? Ce putem face?

— Nu știu. Ar trebui să ne gândim bine, replică Guillem.

La lăsarea serii mergeau încă greoi și fără țintă de-a lungul liniei de tren, în direcția Barcelonei.

— Trebuie să ne căutăm un loc pentru noapte, spuse Josep.

Guillem dădu aprobativ din cap. Din fericire vremea era blândă, dar în nordul Spaniei era iarnă, ceea ce însemna că aerul se putea răci pe nepusă-masă.

— Cel mai important este să ne găsim un adăpost în cazul în care se pornește vântul, zise el. Curând după aceea ajunseră la un mare loc de trecere zidit care ducea neîntrerupt pe sub stradă și amândoi au fost de părere că era un loc potrivit.

— Acolo jos suntem în siguranță, afară de cazul unei averse, atunci ne înecăm, spuse Josep, căci locul de trecere avea scopul de a dirija apa unui pârâu pe sub stradă și linia de tren, cu toate că anii de secetă secaseră cursul apei. În interiorul tubului mare aerul era cald și liniștit și era un sediment de nisip moale și curat.

Au avut nevoie doar de câteva minute pentru a aduna o grămadă de lemne plutitoare din albia pârâului. Josep mai avea încă în buzunar câteva din chibriturile pe care i le dăduse Pena și curând ardea un foc mic, vioi, care trosnea satisfăcător și răspândea căldură și lumină.

— Cred că merg spre sud. Poate la Valencia sau Gibraltar. Poate chiar în Africa, spuse Guillem.

— Bine. Mergem spre sud.

— Nu, mai bine merg singur spre sud, Josep. Pena știe că suntem buni prieteni. Și el și poliția vor căuta doi bărbați tineri care călătoresc împreună. Unul singur este mult mai puțin bătător la ochi prin împrejurimi, de aceea e mai sigur ca fiecare dintre noi să călătorească singur. Și ne vor căuta cu siguranță în apropierea locului de baștină, de-aia trebuie să plecăm departe de Catalania. Dacă eu merg spre sud, tu trebuie să o iei către nord.

Suna rațional.

— Dar nu cred că ar trebui să ne despărțim, spuse Josep încăpățânat. Dacă doi prieteni călătoresc împreună și unul are necazuri, celălalt este acolo să-l ajute.

Se priviră unul pe altul.

Guillem căscă.

— Bine, hai să dormim. Mai vorbim mâine-dimineață.

Se lungiră alături de foc. Guillem adormise curând și sforăia tare, dar Josep stătu treaz mult timp și mai punând câte un lemn pe foc, din când în când.

Când adormi în sfârșit, mormanul de crengi era aproape epuizat și din focul pâlpâitor mai rămăsese doar un mic cerc de cenușă cu o inimă incandescentă.

Când se trezi, focul era rece și cenușiu, la fel ca și aerul.

— Guillem? zise el.

Era singur.

Guillem s-a dus să se pișe, în mod sigur, gândi el și adormi la loc.

Când se trezi iar, aerul era mai cald. Lumina soarelui pătrundea în locul de trecere.

— Hee, strigă el și sări în sus. Guillem? strigă. GUILLEM?

Ieși din trecătoare și o luă în sus pe stradă, dar în ambele direcții nu se vedea nicio viețuitoare.

Deodată îl străbătu un gând, înhăță haina și constată cu ușurare că sulul de bancnote, pe care i le dăduseră tatăl lui și Nivaldo, era încă acolo.

Dar… îl simțea altfel.

Când scoase sulul din buzunar și numără hârtiile, văzu că dispăruseră șapte pessetes – jumătate din bani. Furate din buzunarul lui!

De prietenul lui!

Aproape leșinat de furie ridică pumnul spre cer.

„RUȘINE! NENOROCITULE! NENOROCIT BLESTEMAT!… EȘTI UN CRETIN, GUILLEM!” urlă el.