O ORGANIZAȚIE SOCIALĂ

Fusese o vreme când el și Teresa erau nedespărțiți, când totul le părea clar, iar lumea și viitorul erau previzibile ca un traseu de pe o hartă simplă. Marcel Álvarez părea tare ca piatra și Josep se gândea că tatăl lui avea să mai trăiască încă mult timp. Știa vag că la un moment dat, când tatăl lui va muri, Donat urma să preia via și era conștient, chiar dacă nu foarte clar, că trebuia să-și caute un alt fel de a-și câștiga traiul. El și Teresa urmau să găsească mijloace și căi pentru a se căsători, să aibă copii, să muncească din greu ca să-și câștige pâinea |i apoi să moară, cum face fiecare, Domnul fie cu noi! Înțelegeau foarte clar ce era posibil în viață și ce era necesar.

Sătenii se obișnuiseră curând să-i vadă pe amândoi împreună, atunci când nu munceau în viile taților lor. La lumina clară a zilei, când ochii întregului sat erau pe ei, era mai ușor să păstreze bună-cuviință. Noaptea, sub pavăza întunericului, era mai greu, chemarea cărnii mai puternică. Începură să se țină de mână la plimbare, prima atingere erotică, care le stârnea cheful de mai mult. Întunericul era o încăpere personală, care îi permitea lui Josep să o îmbrățișeze timid pe Teresa și să o sărute stângaci. Se strângeau unul într-altul, astfel că prin contactul coapselor, al șoldurilor și al pieptului și-au putut învăța trupurile și, cu trecerea timpului, se sărutau voluptuos și deveneau foarte familiari.

Într-o seară din august, când satul gâfâia din cauza aerului fierbinte, greu, au mers la râu, și-au scos hainele, s-au așezat șold lângă șold în apa blând curgătoare și au început să se exploreze cu uimire excitată, să atingă totul, locuri cu pilozități și fără, mușchi și curburi, pliuri moi ale pielii, materia cornoasă a unghiilor de la picioare, zgârieturi și bătături de la munca grea. L-a lăsat să sugă ca un copil mic. El descoperi și îi atinse blând membrana opritoare, semnul nevinovăției ei, de parcă ar fi fost un păianjen înfipt în ea, țesând o plasă feciorelnică din carnea fină și caldă. Savurau noul lucru interzis și abia dacă știau ce să facă. Văzuseră într-adevăr animale care se împerecheau, dar când el încercă să facă la fel, Teresa deveni inflexibilă, furioasă și temătoare.

— Nu! Nu, n-aș mai putea-o privi pe Santa Eulalia! spuse ea sălbatic.

El îi conduse mâna care îl cuprindea, până când din el izbucni atâta sămânță, cât să populeze un sat întreg. Nu era chiar marea împlinire senzuală pe care o bănuiau ei, dar le-a fost clar că depășiseră o graniță și pentru moment au încetat să se mai simtă nesatisfăcuți și s-au declarat mulțumiți.

Pasiunea le-a alungat foarte repede indiferența față de viitor. El știa că soluția pentru dilema lor era o căsătorie rapidă, dar pentru asta trebuia să-și găsească mai întâi o slujbă. Asta era imposibil într-un sat izolat, cu parcele agricole minuscule, căci fiecare țăran avea moștenitori și fii mai tineri care, în cazul incredibil că le-ar fi apărut pe undeva vreo posibilitate de lucru, s-ar fi aflat într-o competiție crâncenă cu Josep.

Tânjea să plece din satul ăsta care îl ținea ca pe un prizonier fără speranță, visa să găsească un loc unde să poată munci cu sârg, din toată puterea, pentru a-și câștiga traiul.

Între timp, Teresei și lui le era tot mai greu să-și desprindă mâinile unul de altul.

Josep era iritabil și furios. Probabil că tatăl lui observase asta și vorbi cu Nivaldo.

— Tigrule, vreau să vii cu mine mâine-seară, îi spuse Nivaldo lui Josep.

El aprobă din cap.

— Unde?

— O să vezi, spuse Nivaldo.

În seara următoare au mers împreună pe jos timp de o oră până în afara satului, pe o ulicioară părăsită, la o căsuță strâmbă din piatră tencuită.

— Este casa Nuriei, spuse Nivaldo. De mulți ani vin aici. Acum s-a retras deja din meserie, dar o vizităm pe fata ei.

Înăuntru au fost salutați prietenos de o femeie care lăsase deja în urmă vârsta de mijloc. Își întrerupse tricotatul ca să primească de la Nivaldo o sticlă de vin și o bancnotă.

— Lată-l pe prietenul meu Nivaldo, deci e a patra joi. Dar… unde e Marcel Álvarez?

Nivaldo îi aruncă pe furiș lui Josep o privire.

— Nu poate veni în seara asta. Ăsta de aici e fiul lui, prietenul meu, Josep.

Femeia îl privi pe Josep și clătină din cap.

— Copil? strigă ea.

O femeie mai tânără dădu la o parte cârpa care despărțea cele două camere ale căsuței. Când îl văzu pe Nivaldo șezând lângă mama ei și pe Josep stând încurcat în picioare, îi făcu un semn cu degetul. Josep primi un ghiont în spate de la Nivaldo.

În camera din spatele perdelei erau două saltele pe podea.

— Eu sunt Renata, spuse fata.

Avea un corp îndesat, păr lung, negru ca smoala, o fată rotundă cu nasul mare.

— Mă cheamă Josep.

Când zâmbi, el văzu că avea dinții colțuroși și rari, cu câteva spații libere printre ei. Era cam de vârsta lui, se gândi el. Preț de o secundă doar, stătură acolo și se priviră, după care ea, cu o mișcare rapidă, își lepădă rochia neagră.

— Hai, vino. Dă-ți jos hainele. Toate. E mai plăcut așa, nu?

Era o fată urâtă și amabilă. Sânii ei plini aveau sfârcurile foarte depărtate. Josep se dezbrăcă, jenat la gândul că ceilalți din spatele perdelei puteau auzi totul. Când ea se întinse pe patul mototolit și își desfăcu picioarele scurte, Josep nici nu putu privi locul întunecat. Mirosea ușor a ceapă și usturoi precum cratița lui Nivaldo, numai că la ea se mai adăuga și mirosul leșiei de săpun. Îndemânatică, îl conduse în ea și în câteva clipe totul trecuse.

Apoi a trecut Nivaldo la rând în cămăruță; glumea cu Renata și râdea zgomotos în timp ce el stătea acolo și trăgea cu urechea, iar mama spiona. Nurià îngâna tricotând cântece bisericești, din care el cunoștea câteva.

Când plecară pe urmă acasă, Josep îi mulțumi lui Nivaldo.

— Ești un băiat bun, Josep. Știm că e greu să fii al doilea născut, fără slujbă, și pe deasupra cu o fată dulce care aproape te înnebunește.

Tăcură o vreme. Trupește Josep se simțea mai ușor și mai puțin încordat, dar capul îi era încă zăpăcit și plin de griji.

— Curând se vor petrece lucruri importante, spuse Nivaldo în cele din urmă. Va fi iar un război civil, unul mare. De la fuga reginei Isabela în Franța, Carlos VII a strâns o armată, o miliție care se împarte în regimente și ai căror soldați poartă berete roșii. Mișcarea aceasta este sprijinită de oameni din toată Spania și din biserică, ca și de mulți soldați și demnitari din armata spaniolă.

Josep dădu din cap. Nu se prea interesa de politică.

Nivaldo știa asta și îl ținti cu privirea.

— Asta te va privi și pe tine, spuse el. Va privi toată Catalania. Acum o sută cincizeci de ani, spuse el și scuipă, Felipe V a interzis limba catalană, a abrogat constituția catalană și a desființat fuero-ul, permisiunea scrisă care pecetluia drepturile, privilegiile și autoadministrarea catalanilor. Carlos VII a jurat să înapoieze Catalaniei, Valenciei și Aragonului fueros-urile lor. Armata spaniolă se ocupă de răscoala din Cuba. Cred că regele Carlos are șanse extraordinare să învingă. În cazul în care învinge, miliția ar putea fi armata națională a viitorului și ar oferi posibilități bune de promovare. Tatăl tău și cu mine, spuse Nivaldo gânditor, am auzit că va veni un bărbat în Santa Eulalia, un ofițer uimitor, care e trimis la țară pentru odihnă. Cât timp este aici va căuta bărbați tineri din care să se poată face buni soldați carliști.

Lui Josep îi spusese tatăl său că viitorul lui este în armată sau biserică. Nu-și dorise niciodată să fie soldat, dar n-avea pretenție nici la vreun post bisericesc.

— Și când vine omul ăsta? întrebă el precaut.

Nivaldo ridică din umeri.

— Dacă aș vrea să mă fac soldat, ar trebui să părăsesc satul. Aș pleca într-altă parte, să slujesc acolo, nu-i așa?

— Acum da, sigur… Am auzit că regimentele de miliție sunt adunate în Țara Bascilor.

Bine, gândi Josep amărât. Ura satul acela care nu-i putea oferi nimic.

— Dar nu imediat. Întâi trebuie să fii luat. Omul acela… va lucra cu o grupă de bărbați tineri și îi va alege doar pe cei mai buni din trupă, pentru a-i face soldați. Caută bărbați tineri care pot fi instruiți să treacă mai departe altor soldați ceea ce au învățat ei. Am toată încrederea că ești potrivit pentru asta. Cred că e o ocazie pentru tine, pentru că atunci când se intră într-o armată la scurt timp după constituirea ei și se trece în biografie că ai fost astfel ales – pe baza meritelor – atunci se poate avansa foarte repede. Carliștii nu vor să atragă prea mult atenția asupra recrutării, spuse Nivaldo. Dacă tinerii din Santa Eulalia fac instrucție, se vor întâlni ca la o întrunire prietenească.

— O întrunire prietenească?

Nivaldo dădu din cap.

— Este denumită o organizație socială. O asociație de vânătoare, spuse el.