SCHIMBUL
Într-un loc din pivnița lui, Josep observă că peretele de stâncă se frângea brusc spre stânga pe lungimea unui braț și apoi pe aceeași lungime în dreapta, astfel că rezulta o adâncitură lată cam de un metru și adâncă de aproximativ un metru și jumătate, în sinea lui numea această adâncitură „stelaj de vinuri”, întrucât chiar în momentul descoperirii și-a imaginat-o plină cu rafturi pe care erau depozitate sute de sticle cu vin.
Totuși peretele de stâncă și tavanul protector de piatră se terminau după „stelaj” și acest lucru determină măsura definitivă a pivniței – o cavitate cam cât un vagon de lungă și doar cu puțin mai lată.
Împrăștie pe strada care ducea la râu jumătate din pământul scos prin săpături, dar păstră toate pietrele și bucățelele de stâncă cu dimensiunea necesară, pentru a construi ziduri cu ele, așa că acum își aduse o roabă cu lut de la râu și începu să ridice un zid în fața pământului care forma peretele drept și cel posterior, pentru că așa i se părea lui că trebuie să termine pivnița.
Prea departe n-a ajuns, pentru că a observat că iarna se termina treptat.
Curând căldura urma să se strecoare și în spațiul ăsta rece, pe care îl făcuse cu atâta osteneală, fără să găsească o posibilitate de a astupa deschizătura din deal.
Într-o dimineață Josep se duse la biserică și așteptă până când preotul veni să-l salute.
Schimbară amabilități și apoi Josep ajunse la motivul vizitei sale.
— Ce s-a ales de vechea ușă a bisericii, părinte?
— Ușa cealaltă? E în magazie.
— Aș vrea să o cumpăr.
În scurta tăcere care a urmat, preotul l-a privit gânditor pe Josep.
— Nu, nu e de vânzare, spuse el în sfârșit.
— Oh… o păstrați pentru un anume scop?
— Pentru un anume scop? Nu, de fapt nu… poate că aș fi dispus să fac schimb cu ea.
Josep se supără oarecum pe preotul acesta. Nu avea nimic de schimb, așa că tăcu.
— Dacă te spovedești și vii la slujbă în fiecare duminică dimineață, sunt gata să-ți dau ușa.
Josep era încurcat.
— N-am prea multă… credință adevărată, părinte.
Între timp, era sigur de asta, preotul aflase cu siguranță despre povestea lui, și anume că fusese educat de cei mai convinși eretici ai satului: de tatăl lui și de Nivaldo.
— Nu sunt credincios.
— Nu-ți cer să crezi. Doar să te spovedești și să vii la liturghie.
Josep oftă și dădu din cap. Avea nevoie de ușa aceea.
— Atunci ne-am înțeles, spuse preotul, îi luă mâna și o strânse puternic. Apucă etola lungă, purpurie care atârna într-un cuier de pe perete, o puse pe el și îl conduse pe Josep în partea din spate a bisericii la scaunul de spovedanie.
Josep se strecură prin perdeaua roșie în cabina mică, întunecată și îngenunche. În lumina slabă care cădea prin crăpătura perdelei recunoscu că în jumătatea de sus a peretelui despărțitor fusese încastrată o placă de metal cu multe găurele, în spatele căreia părintele Pio deschise cu mână nevăzută un vizor mic, interior.
— Da, fiule. Vrei să te spovedești?
Josep inspiră adânc și, din amintirile copilăriei lui plină de teamă, cuvintele îi țâșniră pe buze.
— Iartă-mă Doamne, căci am păcătuit.
— Cât timp a trecut de când te-ai spovedit ultima oară?
— Mulți ani, zise el.
— Și?
— Am făcut lucruri cu femeile.
— Ai întreținut relații în afara sacramentului căsătoriei? De mai multe ori?
— Da, părinte.
Preotul îl ajută mai departe.
— Ai avut și gânduri necurate?
— Da, părinte.
— Cât de des ai avut gândurile acestea?
— Zilnic.
— Spune după mine: Doamne, regret sincer că te-am supărat și îmi urăsc toate păcatele…
Cu gâtul uscat, Josep repetă cuvintele.
— … pentru că mă tem de pierderea raiului și de chinurile iadului…
— … dar mai ales, pentru că te-am mâniat, Dumnezeul meu, pe tine care ești bun și meriți dragostea mea.
— Sunt hotărât, cu ajutorul harului tău, să-mi mărturisesc păcatele, să mă căiesc și să merg pe drumul cel bun.
Josep termină rugăciunea ca un înecat.
— Când mergi acasă, spune de douăzeci și cinci de ori Tatăl nostru. Te absolv de păcate în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Roagă-te ca jertfa ta să fie primită de Dumnezeu. Să lăsăm acum scaunul de spovedanie.
De cealaltă parte a mătăsii, în lumina care strălucea din nou brusc, Josep văzu că părintele Pio își scotea etola.
— Ai căruța afară?
— Da, părinte, spuse Josep surprins.
— Te ajut cu ușa.
Cu câteva scânduri din butoaiele stricate Josep făcu o ramă de ușă. Să o fixeze pe latura dealului, era firește o provocare. De o parte a intrării prinse în cuie lemnul ramei de două rădăcini de copac bătrâne, groase, de cealaltă parte bătu piroane de oțel în crăpăturile stâncii.
Ușa cea grea și-a împlinit scopul, după ce a făcut-o mai scurtă și mai îngustă cu ajutorul ferăstrăului. Crăpăturile urâte nu străbăteau întreaga suprafață și, în timp ce la biserică ușa arăta mai curând nepotrivită din cauza deteriorării, era perfectă pentru astuparea grotei din deal. Printre fierul vechi pe care îl scosese din casa lui Quim se găsea și o balama de ușă ruginită, iar pe cea de-a doua Josep o procură de la târgul din Sitges, fiind mai lungă și mai îngustă decât cea a lui Quim, dar care tocmai din cauza locurilor ei ruginite se potrivea bine. Înșurubată, fixată și bine unsă, ciudata pereche de balamale funcționa cu doar câte un scârțâit ocazional, care putea avertiza micuțul popor, că Josep pășise în această lume.
În duminica aceea se spălă dis-de-dimineață cu apă dintr-o găleată, îmbrăcă haine curate și porni spre biserică. Stătea pe ultimul rând și curând deveni conștient de faptul că unii oameni priveau cu interes prezența lui. Și Maria del Mar îl privea la fel de pe partea cealaltă a bisericii și își întoarse privirea. Francesc zâmbi și îi făcu semn, până când mama lui îl strânse de braț.
Spre mirarea lui Josep, era plăcut să fie aici. Rareori avusese ocazia să se așeze aici și să se liniștească. Murmurele ușoare ale rugăciunilor, lecturilor, psalmilor și imnurilor dădeau naștere acum unui sunet ca de tors, care îl legăna și îl aducea într-o stare de pace lipsită de gânduri. La predica despre învățăturile Sf. Francesc Xavier aprobă doar scurt din cap; când deschise iar ochii, văzu privirea rece a Mariei del Mar și fața zâmbitoare a tânărului său prieten, tizul sfântului.
Eduard Montroig, cu bentița de doliu pe mânecă, trecu printre rânduri cu coșul milei și Josep, conștient de datoria pe care o avea față de biserică, aruncă o monedă înăuntru. Curând oamenii căzură în genunchi pe bancheta de rugăciune, părintele Pio își puse pe umeri etola albă și merse de la unul la altul pentru a pune ostia în gura credincioșilor care așteptau.
— Luați și mâncați din acesta toți. Acesta este trupul meu, care pentru voi se va jertfi.
Josep o șterse.
Împărtășania nu făcea parte din înțelegere, își el fățarnic.